Romanele generaţiilor precedente au fost ridicate la rang de opere de cult datorită spiritului de revoltă pe care-l transmiteau. În Europa de Est „samizdatele” antidictatoriale au devenit lectura unei generaţii (Insuportabila uşurătate a fiinţei), în America hipioţii anticulturii căutau noile mituri de bază (Stăpânul inelelor). În era „postmodernă” fenomenul era pe cale să dispară când o profesoară de origine engleză a dat cu piciorul în convenţiile literare şi a scris literatură pentru micii şcolari care apoi au devenit adolescenţi hrănindu-se cu noile episoade ale poveştii. S-a născut seria Harry Potter.

Joanne Kathleen Rowling a născocit structura poveştii în 1990 călătorind cu trenul pe ruta Londra-Manchester. Restul e legendă. Profesoara divorţată, singruă, aproape că şi-a introdus propriile sentimente în povestea anilor de şcoală al ucenicului de magician. De fapt Harry Potter nu este un mare erou: este mai puţin deştept şi prea impulsiv. Colega lui de clasă, Hermione este un magician mult mai talentat decât el. Cu toate acestea, el este un băiat care descoperă încontinuu puterile ce se ascund în el. Ucenicul de magician orfan, singuratic a reînviat plăcerea lecturii în mulţi copii cu vârstele între 8 şi 12 ani şi cu probleme psihice similare. Iar adulţii care au fost şi ei marcaţi de cartea aflată pe raftul copiilor lor au transmis povestea mai departe pe cale orală. Viaţa elevului în robă i-a inspirat pe cei tineri să fie mai serioşi, iar pe cei bătrâni să se revolte mental. Puterea eliberatoare al lui Harry Potter nu este altceva decât însuşi faptul că ne arată puterea omului asupra propriilor temeri. În acelaşi timp este şi un manifest împotriva sensibilităţii faţă de realitate a adulţilor care susţine că în timpul procesului de maturizare ne pierdem în mod paralel fantezia şi sinceritatea. Este totuşi îndoielnic dacă subculturile generaţiilor care s-au maturizat odată cu deznodământul de groază, cum sunt tinerii emo, şi-au ales în mod conştient o nouă mitologie ca saga Amurg (povestea de dragoste dintre un vampir şi o muritoare scrisă de Stephenie Meyer). În orice caz, generaţia „nici copil, nici adult” s-a adâncit în evenimentele din Hogwarts având şi planuri pe termen lung.
Franciza a avut nevoie şi de consumul vizual. Primul volum apărut în 1997 a fost repede acaparat de Warner Brothers şi în vara lui 2000 deja au şi început filmările sub stricta supraveghere a lui Chris Columbus. Regizorul, în a cărui carieră pornirea mitologiei Potter apare în mod coerent, a regizat o adaptare corectă a scenariului scris de Steven Kloves (autorul Wonder Boys, 2000 a devenit scenaristul filmelor). Filmul nu a produs mari surprize, în schimb a produs noi staruri (copii). Grafica naivă a trucurilor ne-a dat de înţeles că studioul avea de gând să facă producţie pe bandă rulantă. Pe deasupra au fost nevoiţi să ia în calcul şi febra cauzată de Stăpânul inelelor care era în toi şi care a distras atenţia criticilor de la filmele anemice. Nu degeaba se vede că cele mai bune adaptări ale poveştii lui Harry Potter au apărut după ce bătăliile pentru Middle-Earth au luat sfărşit şi după ce regizarea a fost preluată de persoane mai creative (Alfonso Cuarón, Mike Newell).

De fapt Chris Columbus a fost regizor de comedii pentru copii, s-a priceput foarte bine să-i instruiască pe actorii cei mici. Rolul principal i-a revenit lui Daniel Radcliffe, pe atunci în vârstă de 11 ani, care pe lângă rolurile sale la teatru l-a interpretat pe personajul principal din David Copperfield (r. Simon Curtis) în 1999, în a nu-mai-ştiu-câta adaptare a romanului. Dintre cei doi prieteni de nedespărţit al lui Harry Potter, Ruper Grint, care-l interpretează pe roşcatul Ron Weasley, a fost şi el fanul romanului când a primit rolul în film. Emma Watson, care o interpretează pe Hermione Granger, a venit la filmări direct de la clubul de teatru al şcolii la care studia. Dezvoltatea celor trei a fost vizibilă nu doar la nivelul personajelor interpretate ci şi la nivel fizic. În primele două părţi, Harry Potter şi Piatra Filosofului şi Harry Potter şi Camera Secretelor, cei trei nu prea au altceva de făcut în afară să zâmbească frumos, să fie uimiţi şi să se uite furios. Dar din păcate pe lângă ei şi marile vedete se pierd printre măşti, costume şi decor. La finele părţii a doua se transformă tânărul ucenic într-ale magiei din campion de quidditch în veteran oţelit. Dezvoltarea personalităţii lui Harry, Hermione şi Ron este paralelă.

În Prizonierul din Azkaban deja vedem adolescenţi, care îşi rezolvă problemele degajaţi şi de multe ori râzând. Apare şi primul germene al antagonismelor, dar în povestea dezvoltării personalităţii lor episodul al patrulea a fost momentul de răscruce. Pocalul de Foc a adus schimbări în viaţa personajelor din mai multe puncte de vedere. Daniel Radcliffe este mai musculos, mai fermecător, totuşi, împreună cu prietenul său Ron, sunt destul de loseri în ceea ce priveşte agăţatul de fete. Radcliffe îşi dă seama repede că trebuie să scape de imaginea lui Harry Potter, de aceea în 2007 acceptă rolul soldatului în vârstă de 17 ani, John Kipling, în filmul pentru televiziune al lui Brian Kirk, My Boy Jack care a avut parte de o primire indiferentă. Prima sa luptă cu Voldemort şi moartea prietenului său, Cedric Diggory, începe să-l macine pe Harry. Acest sentiment este dublat de faptul că nu a câştigat Cupa Trimagilor datorită perspicacităţii sale ci datorită unei conspiraţii. O întorsătură interesantă a generaţiei de actori este faptul că Robert Pattinson, care-l interpretează pe Cedric, va deveni idolul subculturilor de azi tocmai datorită rolului de vampir seducător din saga Amurg. La începutul părţii a cincea, Ordinul Phoenix, Harry este un personaj distrus, măcinat de coşmaruri şi nesigur pe el, care aparent este părăsit şi de colegi şi de profesori. Dar cu ajutorul prietenilor reveniţi „renaşte” ca un conducător puternic, dar la sfărşit îl pierde şi pe naşul său, Sirius Black (Gary Oldman). În ultimele două părţi, personajul lui Potter devine un soldat dezamăgit, care deşi nu mai este atât de încrezător în faptul că el este alesul, îşi conduce echipa cu mult curaj. Dragostea înfiripată între Ron şi Hermione din păcate se dezvoltă doar în ultimul episod, deşi relaţia dintre cei doi era evidentă din episoadele precedente.

Producătorii au angajat în mare parte actori britanici şi pentru rolurile profesorilor: personajul lui Augustus Dumbledore, directorul din Hogwarts în primele două părţi, a fost unul dintre ultimele roluri ale lui Richard Harris. Profesoara Minerva McGonagall a fost interpretată de Maggie Smith, actriţă celebră în Marea Britanie, cunoscută şi din Gosford Park (r. Robert Altman, 2001), Hook (r. Steven Spielberg, 1991) şi din Richard al III-lea (r. Robert Loncraine, 1995). Poate cel mai cunoscut este totuşi Alan Rickman (Perselus Piton) care i-a devenit cunoscut publicului din Die Hard (r. John McTiernan, 1988). Personajele lor sunt de asemenea simple, deşi cartea le acordă mai multă posibilitate de dezvoltare – mai ales directorului-vrăjitor – totuşi se pare câteodată că au primit rolurile zadarnice. Totuşi, cele mai bune episoade au adus posibilitatea dezvoltării caracterelor mai fascinante, cum ar fi Piton sau Rubeus Hagrid (Robbie Coltrane), deşi marile întorsături au rămas pentru final; deoarece profesorii şi personajele din culise, cum ar fi Lucius Malfoy, interpretat de genialul Jason Isaacs, şi fiul acestuia, Draco (Tom Felton) vor avea roluri mai importante la sfârşitul episodului patru, când „izbucneşte” cel de-al doilea război cu Voldemort. Ralph Fiennes, cel care-l interpretează pe răul suprem din spatele măştii, ce-l face de nerecunoscut, abia în episodul al şaselea şi în cel de-al şaptelea are ocazia să-şi dezvăluie „mimica” şi viaţa fascinantă.
Regizarea poveştii lui Harry Potter a fost de asemenea o provocare. Nu doar din cauza oboselii cauzate de producţia în serie, ci şi datorită faptului că regizorul trebuia să instruiască un echipaj de 1300 de oameni. Nu degeaba a plecat Chris Columbus din Hogwarts, când trebuia să înceapă regizarea unui nou episod imediat după ce termina de filmat unul. Columbus nu prea s-a sinchisit să fie creativ, probabil i-a fost teamă de ochii ageri ai lui J. K. Rowling, ce-l supravegheau sau se temea de furia fanilor. Filmele sale se construiau în jurul a trei puncte recurente: investigarea secretului dat, partida de quidditch şi amuzamentele orelor de curs. În timp ce în Piatra Filosofului disputele dintre Harry şi Malfoy erau definite de replici copilăreşti, în Camera Secretelor această dispută devine una serioasă despre teoria raselor (sânge de aur – sânge de noroi). Stilul filmelor lui Columbus este diferit, al doilea episod este mai hororistic şi miroase mai mult a pământ/ a realitate, decât primul. Atât pe munca regizorului, cât şi pe munca scenaristului se vede că au lucrat cu un material nefinisat (la vremea premierei nu apăruse decât Pocalul de Foc). Finalul celor două filme este de asemenea foarte potrivit, atât partida de şah, cât şi duelul printre statuile de basiliscuşi înrămează „ringul”.

Regizarea celui de-al treilea episod, Harry Potter şi Prizonierul din Azkaban (2004) a fost preluată de Alfonso Cuarón (Y tu mama tambien, 2001) şi odată cu această mişcare în film şi-a făcut apariţia stilul regizoral. Chiar de la început dinamizează acţiunea cu poantele sale apropare surealiste. Fantezia amplă a regizorului dă mai multă viaţă personajelor şi nevinovata peliculă pentru copii devine un horror uşor gotic. Copacul care reprezintă anotimpurile şi meciul de quidditch pe ploaie sunt caracteristice ideilor lui Cuarón. Umorul negru şi transformarea şcolii Hogwarts într-un decor de biserică au îmbunătăţit mult acest episod, cu toate acestea aici se vede cel mai bine că suntem la episodul al treilea al unui serial; deoarece Prizonierul din Azkaban nu are un sfârşit normal, lasă nenumărate întrebări fără răspuns, aproape că se termină de parcă a fost tăiat. De parcă regizorul a obosit pe când a ajuns la final, ceea ce a şi fost cazul, din punctul de vedere al faptului că acesta nu a dorit să continue seria.
În timpul pregătirilor episodului patru au apărut probleme serioase. Pe de o parte faptul că actorii au depăşit vârsta propriilor lor personaje, de aceea s-a pus problema ca toţi actorii principali să fie înlocuiţi. Ceea ce nu s-a întâmplat, din fericire. Pe de altă parte găsirea noului regizor a fost o problemă serioasă. Mike Newell a lucrat de fapt la televiziune (el este responsabil pentru mai multe episoade din seria Tânărul Indiana Jones), apoi şi-a făcut debutul cinematografic cu comedia Four Weddings And A Funeral (1994). Regizorul în vârstă de 65 de ani a fost solicitat pentru a regiza Harry Potter şi Pocalul de Foc (2005) în două episoade, dar Newell a reuşit să-i convingă pe producători că povestea încape într-un singur film de două ore şi jumătate. Aşa s-a şi întâmplat. Rezultatul a fost cea mai spectaculoasă epopee din seria Harry Potter care a depăşit toate celelalte episoade în ceea ce priveşte ideile, lumea vizuală, fantezia şi regia. Newell se joacă degajat cu imaginile, nu este deloc greoi chiar dacă este prima lui încercare într-un gen total necunoscut pentru el până acum. Filmul lui nu se contruieşte pe cei trei piloni ai episoadelor regizate de Columbus. Iar în încăierarea finală cu Voldemort şi mitologia ia o întorsătură neaşteptată, izbucneşte războiul şi pe deasupra adevăratul happy end este şi el absent. Dar Newell nu a păstrat ştafeta (din cauza filmărilor peliculei Dragoste pe vremea holerei) şi pasând totul înapoi la producători, se ridică din scaunul regizoral. Producătorii care nu mai aveau idei, s-au gândit să importe un regizor tot din lumea televiziunii.

David Yates nu avea experienţă în lumea cinematografului, totuşi el a avut onoarea să i se ofere posibilitatea finisării magiei Potter, adică să regizeze celelalte patru episoade. Prima lui încercare Harry Potter şi Ordinul Phoenix (2007) poartă asupra ei toate metehnele debutului cinematografic al unui regizor de televiziune. Deşi nu este doar vina lui Yates, ci în parte şi al noului scenarist (Michael Goldenberg, care este răspunzător şi pentru scenariul filmului Peter Pan, 2003) şi relativa lipsă de acţiune care caracteriza romanul însuşi. Este pentru prima dată când povestea este statică, antrenamente lente, scene de dragoste şi de vis alternează, dar suntem oarecum recompensaţi datorită decorurilor cu caracter noir al scenei de luptă cu Voldemort. Opera lui Yates nu este nici pe departe la fel de fascinantă ca filmele lui Cuaron sau Newell, dar regizorul a evoluat mult, în Half-Blood Prince (2009) schimbarea a fost evidentă. În Deathly Hallows lumea vizuală a regizorului este deja în întergime maturizată. Mediul de dark fantasy al primului episod a readus în cinematografe o atmosferă apăsătoare care dispăruse demult. Iar scena de bătălie din cel de-al doilea episod a fost o operă cu adevărat menită marelui ecran. Yates, venit din mica lume a televiziunii s-a transformat într-un regizor profesionist al industriei.

Când a apărut primul film al seriei, J. K. Rowling a scris două cărţulii pentru a-şi completa universul, pentru a-şi adânci povestea. Volumul Fantastic Beasts and Where to Find Them (Animale legendare şi observarea acestora) (2001) şi Quidditch Through the Ages (Istoria Quidditch-ului) (2001) nu au adăugat mare lucru la poveste, în schimb volumul Poveştile lui Bogard a devenit un ingredient important al poveştii, deoarece explică originea celui de-al şaptelea volum, Harry Potter şi Talismanele Morţii. Totuşi, filmele Harry Potter conservative, pe lângă sarcina vizualizării nu prea şi-au permis să-şi dea aere de autor. În afară de câteva schimbări, seria a devenit mai degrabă varianta în imagini a cărţii. Multe lucruri au fost luate (povestea din episodul Prinţul semipur / The Half-Blood Prince este incompletă, a dispărut povestea hoinarilor/încolăciţilor, trecutul lui Piton şi înmormântarea lui Dumbledore), şi nu s-au adăugat, mai degrabă a fost prelungită toată seria. Datorită faptului că se concentrează doar asupra mitului, multe episoade, revăzute par plictisitoare şi confuze faţă de ceea ce este important.
Deşi în duelul dintre Potter şi Voldemort s-ar fi putut introduce mult mai multă filosofie. Cu toate că simbolistica şi psihologismul enervant al primului episod din Talismanele Morţii transformă seria într-una mai serioasă, la final, mitul baghetelor magice al celor doi adversari apare doar fugitiv. Ce este acea putere cu care Harry reuşeşte să-l învingă pe cel mai puternic şi cel mai malefic magician? Contrar lui Voldemort, Harry niciodată nu ucide, el îşi învinge adversarii cu capitulus. Fără să ştie, el este mânat de iubire, sentiment ce-i lipseşte duşmanului său, de aceea reuşeşte Harry să-l învingă atât moral, cât şi din punctul de vedere al puterii. După părerea lui Rowling puterea dragostei este ceea ce învinge totul şi cu care se pot răscumpăra relele făcute. Putem fi răi, dar cu câinţă putem obţine răscumpărarea, iertarea păcatelor noastre. Acesta este şi destinul lui Piton (Alan Rickman), a cărui viaţă poate fi asemuită din mai multe puncte de vedere cu cea al lui Harry Potter. Nici el nu a avut o familie normală, care să-i fi dat iubire şi siguranţă. Amândoi ai fost persecutaţi (Piton de către tatăl lui Harry, Harry de către Piton, Umbridge şi Voldemort). Diferenţa este că acest mediu lipsit de iubire l-a împins pe Piton spre partea întunecată, unde capacităţile sale au fost recunoscute şi preţuite. Harry în schimb şi-a făcut prieteni, astfel păstrându-şi capacitatea de a iubi. Piton aproape că a pierdut această capacitate în întregime, dar dragostea lui pentru Lily (mama lui Harry) s-a păstrat şi l-a îndemnat să facă lucruri bune. Piton a reuşit să se autodepăşească şi l-a protejat pe Harry pe tot parcursul acestui saga în ciuda faptului că nu l-a îndrăgit. Deci dragostea nu doar îţi dă putere, ci te şi face mai bun. Din păcate aceste idei profunde sunt cam trecute cu vederea în finalul adaptării cinematografice, acesta concentrându-se asupra luptei şi asupra încheierii destul de stupide de gen după câţiva ani. Din acest punct de vedere filmul este un eşec, în schimb seria de cărţi pentru copii este un succes.

Succesul răsunător al universului lui Rowling a creat şi reţeaua celor mai mari fan-cluburi din lume. Pe site-urile fan fiction, în nuvelele lor alternative, fanii au refăcut evenimentele şi relaţiile dintre ele din toate punctele de vedere posibile. În poveştile slash apare şi posibilitatea unei iubiri homosexuale, la baza căreia stă o declaraţie făcută de Rowling despre tinereţea lui Dumbledore, în care viitorul magician îşi exprimă sentimentele faţă de Gellert Grindelwald. După părerea altora Harry trece prin mult prea multe crize pentru a mai fi în stare să trăiască o viaţă fericită alături de iubita lui. Presupunerile şi emoţiile legate de filmele Potter au luat sfărşit odată cu prezentarea ultimului episod. Filmele seriei şi-au ocupat locul în Panteonul istoriei cinematografice. Fanii seriei, care a pornit ca povestea unui ucenic inocent de magie şi a devenit un dark fantasy, şi-au găsit noua poveste în Saga Amurg, următorul produs al evoluţiei genului. Un lucru este sigur, nu contează cât de puţin probabile/întâmplătoare sunt aceste filme, ele au devenit pilonii de bază al brand-ului care prin genul fantasy a făcut cunoscută plăcerea lecturii generaţiilor mai tinere.
