În data de 21 august 1968, trupele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat Cehoslovacia, un eveniment care a încetinit (aproape a paralizat) evoluţia cinematografiei pentru mai mult de 20 de ani.
Tratatul de alianţă semnat la data de 6 mai 1970 între Cehoslovacia şi URSS a şters în mod definitiv orice iluzie rămasă privind posibilitatea existenţei unei feţe umane a socialismului. Începând cu această zi, întreaga societate a fost forţată să exercite autocritica, iar cei care nu au cedat, au fost concediaţi, neavând practic alte şanse de angajare decât pe posturi de muncitori necalificaţi. Această soartă i-a aşteptat şi pe cineaşti. În loc să se poată ocupa de filme, tovarăşii s-au dedicate trup şi suflet construcţiei Studioului de Film „Koliba” (numită în mod sarcastic „construcţia secolului”) şi au încercat să scoată „staruri” din regizori de mâna a doua, reintroducând pe ascuns şi tema muncitorească. Noroc că nu le-a ieşit jocul. Cel mai mare paradox este faptul că în ciuda numeroaselor interdicţii şi a cenzurii, s-au realizat în această perioadă mai multe filme valoroase.
Anii normalizării
Stefan Uher, Martin Hollý, Dusan Trancík, Dusan Hanák, Miloslav Luther şi Stanislav Párnický au reuşit să se acomodeze cu presiunea exercitată asupra lor, însă Peter Solan şi Elo Havetta au avut o soartă tragică. La începutul anilor ’70, Solan a fost mutat din motive politice în Studioul de Scurtmetraje, unde a turnat multe documentare excepţionale. Soarta lui Havetta este şi mai tristă: prin filmul Lalie polné (Crinii câmpului, 1972), o adaptare superbă după opera lui Vincent Sikula, mai precis prin caracterul provocator acestui film a reuşit să irite regimul guvernant. Povestea porneşte de la sentimentul zădărniciei sociale de care sunt apăsaţi eroii, iar explozia de idei de care dă dovadă filmul îi surprinde pe spectatori. Totuşi, în această dulce-amară poveste de drum poetica nouă nu se manifestă într-o formă aşa de matură cum se prezintă în alte filme ale regizorului. Al doilea film al său (totodată şi ultimul, căci Havetta a murit tragic în 1975) a fost interzis, însă astăzi apare pe lista celor mai valoroase filme ale cinematografiei slovace. „Filme de tezaur” se numeau filmele interzise de cenzură care au reapărut după douăzeci de ani. În Cehoslovacia au existat mult prea multe filme de tezaur, în această categorie intrând şi lucrările lui Forman şi Jakubisko.

Stefan Uher a fost intens criticat, însă talentul său incontestabil şi caracterul său puternic l-au salvat. Nu au îndrăznit să-l persecute, ci au încercat să-i facă doar viaţa amară, o tentativă care poate a avut efectul advers, căci Uher a turnat filmele unul după celălalt. Keby som mal pusku (Dacă aş avea o puşcă, 1971) este o adaptare a romanului lui Milan Ferko, unde războiul este prezentat prin ochii unui copil, contribuind prin această alegere la succesul ideii de libertate artistică. Prin alternarea comicului şi tragicului, el reuşeşte să ridiculizeze patosul cu care se aminteşte şi se eroizează războiul. Filmul a avut un succes imens, însă regizorul a vrut să se încerce şi într-un alt gen, astfel apărând balada lirică Javor a Julianna (Arţarul şi Julianna, 1972). În Dolina(Valea, 1973) regizorul a reluat tema războiului, însă filmul s-a soldat cu eşec, poate şi din cauza unui scenariu mai puţin reuşit. În orice caz, a fost o lecţie bună, şi i-a dat motive regizorului să se întoarcă la scriitorul Alfonz Bednár cu care a realizat ulterior filmul Velká noc a velký deo (Noaptea cea mare şi ziua cea mare, 1974), o vastă epopee care combate din nou prezentarea dogmatică a războiului. În Penelopa (Penelopa, 1977) renunţă la tema războiului pentru a se întoarce în lumea meditativă a baladei, numai pentru a relua din nou motivul războiului în Zlaté casy (Epoca de aur, 1978). Din punct de vedere profesional, filmul este impecabil, însă nu atinge sugestivitatea filmului Keby som mal pusku. Uher a mai făcut filme interesante, însă cel mai mult a reuşit să surprindă cu tragicomedia Pásla kone na betóne (Păştea caii pe beton, 1982), bazată pe romanul scris de Milka Zimková. În acest film Uher a arătat o latură nebănuită a personalităţii sale, a demonstrat că poate să fie ironic şi sarcastic, însă umanitatea lui este mai presus de orice – poate şi din această cauză filmul este etichetat drept o comedie lirică. Uher şi actriţa din rolul principal, Emília Zimková sunt două personalităţi total opuse, însă au reuşit să ajungă la un compromis şi lucrarea a fost încununată de succes. Siesta veta (A şasea propoziţie, 1986) este considerată puţin mai mult decât un film autobiografic şi o prezintă pe Bozena Slancíková, o scriitoare cu pseudonimul Timrava. În ultimul său film, Správca skanzenu (Administratoul skanzenului, 1988), Uher a încercat să justifice criza morală a generaţiei din 1970–1971. Este foarte probabil că el ar mai fi putut realiza multe filme valoroase şi după 1989, însă a avut aceeaşi soartă cu restul: în Slovacia nu existau producători, statul a secat fondurile iar artiştii nu aveau habar despre obţinerea de resurse financiare.
Povestitorul şi magul
Marele povestitor – astfel poate fi surprins cel mai fidel esenţa operei regizorului Martin Hollý. Hollý nu s-a dedat în experimente, însă făcea o treabă extraordinară când lucra. A ales bine când a ecranizat două dintre „povestirile din Tatra” de Ivan Bukovèan. El nu a avut alte ambiţii, a vrut doar să ofere amuzament, iar acest lucru a absolvit cu brio în Medená veza (Turnul de cupru, 1970) şi Orlie pierko (Pana corbului, 1971). Hollý a excelat şi în genul dramei psihologice atunci când a realizat filmul Hriech Kataríny Padychovej (Păcatul Katarínei Padychová, 1973) şi a bravat inclusiv în Kto odchádza v dazdi (Cine pleacă în ploaie, 1974) în care a abandonat ucazurile propagandistice ale colectivizării.
Înainte să înceapă lucrările la filmul pe care l-a considerat opera sa cea mai valoroasă, a realizat filmul Smrt sitá na mieru (Moarte cusută pe măsură, 1979) o interesantă dramă psihologică presărată şi cu elemente de horror, în baza schiţei scriitorului maghiar Béla Illés şi a scenariului lui Tibor Vichta.Signum laudis (Signum laudis, 1983) este nu doar capodopera lui Hollý, ci şi a întregii cinematografiei slovace. Poate fi încadrată la filmele mari dedicate războiului, însă fără a fi limitată de acest context şi dobândeşte o nouă dimensiune prin autenticitatea mesajului artistic. Trebuie amintită aici şi prestaţia de excepţie a actorului Vlado Müller care a avut o contribuţie semnificativă la succesul filmului. Hollý a mai realizat filme – basme, filme poliţiste, drame psihologice – însă nici unul nu s-a ridicat la nivelul operei Signum laudis.
Juraj Jakubisko a fost „parcat” în Studioul de Scurtmetraje, însă el a avut şansa de a se întoarce în 1975 împreună cu Peter Solan la filmele artistice. Înainte de întoarcere a reuşit să regizeze farsa tragicomică cu titlul Vtáckovia, siroty a blázni (Păsări, orfani şi nebuni, 1969), a cărei acţiune are loc într-o lume nebună, fără idealuri, plină de violenţă, cinism şi lipsită de orice speranţă. Desigur că filmul a fost interzis, la fel ca următoarea sa lucrare Dovidenia v pekle, priatelia (La revedere în iad, 1970), aşa cum a fost şi Zbehovia a pútnici (Fugitivi şi pelerini). Firesc, toate aceste lucrări au devenit filme de tezaur. Numai în 1975 a avut din nou şansa de a regiza, lucrarea sa Postav dom, zasad strom (Construieşte case, plantează copaci, 1979) examinând morala prezentului, lăsând deoparte didactica atât de preferată în perioada respectivă. Degeaba a încercat să se folosească în mod vizibil de mijloacele realismului, filmul nu i-a plăcut regimului aflat la guvernare, şi astfel regizorul a fost din nou „parcat” pentru un timp. După 1983 însă nimic nu i-a mai putut sta în cale, căci a prins norocul de a putea ecraniza în două părţi romanul lui Peter Jaros, Tisícrocná vcela (Albina de o mie de ani, 1983). Romanul este foarte interesant prin el însuşi, însă Jakubisko a fost cel care i-a asigurat faima. Realism magic în varianta slovacă – aşa s-au exprimat despre lucrarea lui. Este greu să oferim o prezentare succintă a evenimentelor din viaţa unei familii de o mie de ani, cuprinzând toate problemele, iubirile, tragediile şi bucuriile lor. În prima parte totul se învârte în jurul bunicului, interpretat în mod superb de Jozef Kroner. Viteza evenimentelor este debordantă şi în a doua parte, însă această parte rămâne de neuitat mai mult datorită compoziţiilor artistice create de Jakubisko.

După acest succes răsunător regizorul a turnat două basme: Perinbaba (Scuturătoarea de perne, 1985), renumit pentru faptul că Giulietta Masina a interpretat unul dintre roluri, şi Max a strasidlá (Max şi tentaţiile, 1987). Părăsind lumea basmului, Jakubisko a devenit mai curajos în filmul Sedím na konári a je mi dobre (Stau pe creangă şi mi-e bine, 1989), unde a exercitat şi critică la adresa regimului. Lucrarea este o caricatură a regimului: regizorul povesteşte „frumos” despre el, iar spectatorii se amuză. Capacitatea de a povesti în mod amuzant despre lucruri serioase este de fapt una dintre trăsăturile caracteristice ale operei lui Jakubisko, fiind totodată şi una dintre virtuţile lui.
Imagini dintr-o lume apusă şi prezentul
Dusan Hanák a început cariera cu filmul documentar, un gen la care îi place să se întoarcă până în prezent. După primul său film artistic, urmează lucrarea 322 (1969), care a primit acest titlu după numărul diagnosticului de cancer al regizorului. Următorul succes îl are cu un alt documentar Obrazy starého sveta (Imagini dintr-o lume veche, 1972), în care prezentarea vieţii unor oameni simpli este încadrată de o meditaţie filosofică foarte sugestivă. Filmul se bazează pe fotografiile renumitului fotograf Martin Martinèek, completate cu noi motive. Cum era şi firesc, cenzorii nu erau foarte încântaţi, dar deocamdată l-au lăsat în pace. Filmul artistic Ruzové sny (Vise în roz, 1976) este o variaţiune poetică la povestei lui Romeo şi Julieta, trecând la disecarea vieţii amoroase a oamenilor simpli în filmul Ja milujem, ty milujes (Eu iubesc, tu iubeşti, 1980). Nici un om în toate minţile nu s-ar fi gândit că o temă aşa nevinovată ar putea cauza atât de multe probleme, însă eroii filmului nu au părut destul de frumoşi cenzorilor, iar filmul a fost interzis în baza „esteticii urâtului”. Totuşi, regizorul a mai avut şansa de a realiza filmul Tichá radost (Bucurie simplă, 1985), dedicat căutării şi regăsirii valorilor vieţii umane.
Dusan Trancík a atras atenţia asupra lui graţie a două documentare excepţionale: Fotografovanie obyvatel’ov domu (Fotografierea locatarilor, 1968) şi Sibenica (Spânzurătoare, 1969). Filmul artistic cu care a debutat: Koncert pre pozostalých (Concert pentru cei rămaşi în urmă, 1976) a fost prea complicat pentru public şi insista mult prea mult asupra instrumentarului anilor ’60.
AcţiuneafilmuluiVít’az (Câştigătorul, 1978) se petrece – din nou după mulţ ani – la Bratislava şi poate fi considerată din mai multe puncte de vedere continuarea filmului Slnko v sieti de Uher. Autorul reuşeşte să ofere o critică a problemelor prezentului prin creionarea competiţiei dintre doi foşti boxeri. Regizorul a fost acuzat că denigrează realitatea socialistă, fiind adusă din nou şi argumentul „esteticii urâtului”. Dintre filmele lui Trancík trebuie să menţionăm aici şi Iná láska (Altă iubire, 1985) care prezintă drama unui student la medicină (rolurile principale fiind interpretate de Maros Kramár şi György Cserhalmi).

Pe lângă autorii amintiţi, trebuie să îi menţionăm aici şi pe Andrej Lettrich, Martin Tapák, Miloslav Luther, Stanislav Párnický, Zoro Záhon, Vladimír Balco, Dusan Rapos care au contribuit la dezvoltarea filmului slovac. De pildă Martin Tapák a fost „prizonierul” folclorismului, şi totuşi a reuşit să regizeze o parodie de neuitat a filmelor Jánosík, cu titul Pacho, hybský zbojník (Pacho, hoţul din Hybbe, 1975). Filmul s-a inspirat din romanul lui Peter Jaros, iar dialogurile au fost scrise în secret de către Milan Lasica és Július Satinský (aceşti doi autori de satire erau la momentul respectiv pe lista autorilor interzişi), deci rezultatul nici nu avea cum să nu fie bun. Filmul lui Párnický, Juzná posta (Poşta de miazăzi, 1987) este o ecranizare a romanului de Ladislav Ballek, acţiunea având loc în sudul Slovaciei, lângă graniţia cu Ungaria şi tratează probleme politice, etnice şi sociale cu mult umor. Chodník cez Dunaj (Drumul pe jos peste Dunăre, 1989) este o poveste poliţistă, regizorul Miloslav Luther prezentând fuga a doi dezertori de război din Slovacia în Ungaria. Aici trebuie să menţionăm şi filmul Pomocník (Asistentul, 1981) de Zoro Záhon, tot o ecranizare după romanul lui Ladislav Ballek, care rămâne de neuitat în primul rând datorită interpretării excepţionale a actorului Gábor Koncz.
Filmul documentar
Primele documentare slovace au apărut în 1919, odată cu întemeierea Cehoslovaciei, când au fost realizate 6 interviuri a câte opt minute fiecare, având scopul de a propaga noua republică. Până în 1938 au circulat mai mult numai filme de amatori, filmele profesioniste fiind făcute numai în varianta cehă. Singura excepţia a fost documentaristul şi etnograful Karol Plicka, care a început să lucreze pentru Matica slovenská şi a îmbogăţit filmul documentar slovac prin opera sa Zem spieva (Cântă pământul, 1933) cu lucrare de rară valoare, excelând prin compoziţii vizuale şi muzicale de neuitat. Nu a stat departe de Plicka nici jocul cu luminile, inspirat fiind de fotografia clasică, şi nici exprimarea metaforică. Plicka a turnat mai multe documentare care reprezintă până în ziua de astăzi fundamentele nu numai ale filmului documentar slovac, ci şi ale filmului documentar european. De Nástup (Decolarea) am amintit déjà, deci să sărim câţiva ani.
La data de 16 iunie 1945 a avut loc prima ediţiei a cronicii de actualităţi cu titul Týzdeo vo filme (O săptămână în film). Primul redactor al cronicii a fost Eugen Mateièka. El a fost demis în 1948, programul rezonând în mod exclusiv ideologia comunistă după demiterea lui.
Spravodajský a dokumentárny film (Redacţia de ştiri şi filme documentare) a fost înfiinţată în 1952 şi a parcurs multe schimbări şi restructurări până ce a devenit Stúdio krátkych filmov (Studioul de Scurtmetraje). Istoria documentarului slovac începe de fapt după 1957, balansând între optimismul entuziast, constructiv şi dictatura totalitară sângeroasă, nemiloasă. Pentru mulţi, Studiul de Scurtmetraje a însemnat o trambulină în realizarea filmelor artistice. Aici a început cariera lui Pal’o Bielik, Vladimír Bahna. Jozef Medeved’, Stefan Uher, Ján Lacko, Stanislav Barabás şi a operatorilor Karol Krska şi Frantisek Lukes. Tot aici au început şi Ján Beer, Karol Skripský, Rudolf Urc, Milan Cernák, Vlado Kubenko, Vlado Kudelka, Martin Slivka, Vojtech Andreánsky, Mikulás Ricotti şi Oskár Sághy care au rămas fideli filmului documentar.
La început tema dominant era tema muncitorească, însă în scurt timp a luat avânt filmul didactic şi filmul de folclor, însă a înregistrat succese şi filmul dedicate ştiinţelor naturii, un subgen legat de numele lui Karol Skripský. Cel mai mare succes al lui Skripský a fost Kvety Tatier/ Vít’azný zivot (Flori din Tatra / Viaţă glorioasă, 1955), un film documentar de o seară întreagă, în care a prezentat viaţa florei şi faunei din Munţii Tatra. El a reluat această temă şi în filmul Expedícia TANAP (Expediţia TANAP, 1961), tot un film de o seară întreagă, în care a prezentat Parcul Naţional din Tatra. Filmul documentar etnografic Styri dni L’udovíta Conku (Patru zile ale lui L’udovít Conka, 1967) pictează o frescă superbă a coexistării omului cu natura.
Din păcate şi acest regizor a ales să emigreze în Elveţia, în loc să suporte cenzura din perioada normalizării. Spre norocul filmului, a avut un urmaş demn în persoana lui Mikulás Ricotti, care a continuat pe aceeaşi direcţie şi a imortalizat pe peliculă frumuseţile naturii din Slovacia.
Printre cele mai importante personalităţi ale filmului documentar trebuie menţionat în mod obligatoriu şi numele regizorului, etnografului, teoreticianului şi profesului universitar Marin Slivka, considerat urmaşul lui Karol Plicka. A fost o personalitate remarcabilă şi inegalabilă. În documentarul său Odchádza clovek (Pleacă omul, 1969) prezintă într-un mod foarte sugestiv ritualurile funerare ale diferitelor popoare slave. În ciuda faptului că filmul nu a putut fi vizionat pentru mult timp, lucrarea a fost introdusă pe lista patrimoniului cultural UNESCO. În anii ’70-’80 Slivka a prezentat viaţa şi opera unor artişti Národný umelec prof. Karol Plicka, 1972(Profesorul Karol Plicka, artistul poporuluii); L’udovít Fulla, 1972; Mária Medvecká, 1977; Pavol Suchác, 1985). Printre ultimele sale filme trebuie amintită şi documentarul în 12 părţi Deti vetra (Copiii vântului, 1990) în care repertoriază obiceiurile şi stilul de viaţă al ţiganilor din diferite ţări europene, respectiv filmul Karol Sidor (1997).
Din generaţia veche mai trebuie amintit numele lor Stefan Urc, Vlado Kubenko, Milan 0ernák şamd., dar nu putem să uităm nici de Marcela Plítková, Dezider Ursíny şi Ján Piroh. Un loc aparte îl ocupă talentatul şi iscusitul Fero Fenic, „mântuitorul” regizorilor slovaci care a fost pur şi simplu izgonit din Slovacia. S-a stabilit la Praga şi a înfiinţat în 1992 Societatea Febio. Dacă nu ar fi existat el să dea de lucru după 1989 foştilor săi colegi, atunci mulţi regizori slovaci de astăzi nici nu ar exista, căci el le-a oferit şansa regizorilor de lungmetraje să realizeze măcar filme documentare pentru compania sa. Nici în ziua de astăzi lungmetrajul slovac nu şi-a revenit pe deplin, avem noroc măcar că sunt unii documentarişti tineri care înregistrează succese în străinătate, cum sunt Pavol Barabás, Peter Kerekes şi alţi tineri talentaţi de la Academie.
Viktor Kubal, maestrul animaţiei
În cadrul Studioului de Scurtmetraje a fost înfiinţat în 1965 Studioul de Animaţie. Nici nu e nevoie parcă să mai amintim că regele al acestui studio a fost Viktor Kubal. Lui i s-au alăturat fraţii Vladimír şi Ivan Popovic, şi Jaroslava Havettová. Kubal a fost renumit nu doar ca părintele desenelor animate slovace, el a fost un artist cu renume mondială în anii ’60. Kubal a fost o personalitate deosebit de complexă: actor, caricaturist, scriitor, scenarist, animator, regizor şi umorist. Trebuie să menţionăm aici că a fost unul dintre întemeietorii caricaturii moderne, jucând de mai multe ori concomitent rolul de scenarist, regizor, operator şi montor în cazul filmelor sale. Prin desenele sale a contribuit în mod consistent la popularitatea revistei satirice Rohác.
Plurivalenţa caracterului său, respectiv experienţa sa în presă au constituit un real avantaj pentru el. Kubal ştia cum să se folosească de metafore, cum să insereze pe ascuns în lucrările sale ceva dificil de înţeles pentru tovarăşii din conducere, iar el s-a folosit în mod strălucit de aceste cunoştinţe. Nimeni nu era aşa de iscusit în păcălirea regimului cum a fost el. În calitate de regizor şi animator a turnat 400 de scurtmetraje animate şi trei lungmetraje: Zbojník Jurko (Hoţul Jurko, 1976) satirizează legenda lui Jánosík, Krvavá pani (Doamna sângeroasă, 1980) este o parafrază a istoriei sângeroase a contesei Erzsébet Báthory, în timp ce Marcipánová rozprávka (Povestea marţipanului, 1987) prelucrează cunoscutul basm. Cele mai populare lucrări ale sale sunt în schimb seriile de desene animate, Dita şi Janko Hrasko.
Aşa cum am amintit mai sus, Kubal avea o istorie veche cu cenzura, căci altfel nu s-ar fi realizat filmul său cel mai bun, şi totodată cel mai reprezentativ pentru export: Sach (Şah, 1974), care a fost denumită „o dramă umană comprimată în mod virtuos”. În timp ce ceilalţi s-au bazat pe basmuri, Kubal a continuat cizelarea criticii sale la adresa procesului de normalizare.
Animaţiile slovace au avut de-obicei mari succese pe plan mondial. Au fost foarte apreciate Údel (Soarta, 1988) de Jaroslava Havettová, Boli to Ufóni (Au fost OZN-uri, 1984) de Ivan Popovic. Popoviè are şi el peste o sută de animaţii, dintre ele cea mai cunoscută fiind Socha (Statuie, 1969), realizată în colaborare cu Jaroslava Havettová în baza ideii lui Michalengelo (conform căreia în fiecare piatră se ascunde o statuie). Greu de crezut, dar după 1989 şi acest studio s-a închis. Chiar şi Popovic admite că la început era foarte necăjit, însă în curând a început să lucreze ca artist independent.
Sulík, regele de facto după 1989
Revoluţia de catifea din 1989 a deschis, şi totodată a şi retezat calea posibilităţilor pentru cineaşti: Studioul de Film „Koliba” s-a închis. Cred că de fapt aşa s-a întâmplat în toate ţările fostului bloc socialist. Însă în timp ce cehii şi-au revenit în scurt timp, slovacii încă sunt „adormiţi”. Mulţi spun că filmul slovac nu mai există. Desigur, e o exagerare, însă nu total lipsită de adevăr. Dacă Martin Sulík nu ar fi apărut după răsturnarea regimului, şi dacă nu era Rudolf Biermann, singurul producător slovac, cu siguranţă am fi dispărut total de pe mapamondul filmului.
Aproape toate filmele lui Sulík au câştigat premii în străinătate. Cariera lui a început cu filmul Neha (Tandreţe, 1991). În timp ce în filmul său de debut se concentrează asupra distrugerii şi autodistrugerii, cel de-al doilea film al său, Vsetko co mám rád (Tot ce-mi place, 1992) este deja dominat de o viziune pozitivă şi de bucuria vieţii. Cel mai mare succes l-a înregistrat cu o comedie delicată: Záhrada (Grădină, 1995). Záhrada se înrudeşte cu comedia lui Jakubisko şi Havetta; nu este deloc o întâmplare că Sulík reprezintă tradiţia „post noul val”. Şi Orbis Pictus (Orbis Pictus, 1997) şi Krajinka (Peisaj, 2000) sunt bine receptate la nivel mondial. Cel mai recent film al regizorului este Slnecný stát (Statul însorit, 2005), despre muncitori, şi trebuie să mărturisim că această temă nu-i şade lui Sulík. Sperăm că şi-a învăţat lecţia.
Sulík nu a părăsit Slovacia. Juraj Jakubisko şi Matej Minác s-au stabilit la Praga, dar se consideră regizori slovaci. Jakubisko turnează filme unul după celălalt, graţie soţiei sale Deana Horváthová, care a părăsit actoria spre a fi unul dintre cei mai prolifici producători. Ea a fost producătorul filmelor Lepsie je byt’ bohatý a zdravý ako chudobný a chorý (Mai bine bogat şi sănătos, decât bolnav şi sărac, 1992),Nejasná správa o konci sveta (Raport confuz de la capătul lumii, 1997) şi Post coitum (Post coitum, 2004), cel din urmă fiind considerat până astăzi cel mai controversat film al regizorului.
În schimb lui Matej Minác îi place comedia, lucru ce se simte de la primul său lungmetraj: Vsetci moji blízki (Dragii mei, 1999) în care încearcă să aplaneze tragicul războiului cu umor.
Totuşi, această lucrare nu ar completă dacă nu am admite sincer că în ultimii 20 de ani au fost realizate mai multe filme care nu au lăsat nici o impresie şi nici nu au avut nimic de spus. Nici măcar nu merită să amintim titlurile sau autorii lor. Se spune că în anul 2007 se lucrează la şase, poate chiar şapte filme artistice noi în Slovacia. E greu de crezut – dar vom vedea.
Putem să conchidem că cinematografia slovacă şi-a început cariera numai după război. După 1948 domină o perioadă a schematismului ideologic, urmată de un dezgheţ în anii ’60, când cinematografia a putut să-şi revină, însă nu pentru mult timp, căci după 1970 au fost aproape în totalitate paralizată de procesul normalizării. Slavă Domnului, normalizarea nu a reuşit să paralizeze în întregime filmul slovac, însă, în mod paradoxal, libertatea mult aşteptată poate a atins acest lucru. Sunt însă ferm convinsă, că va urma în curând perioada revitalizării, căci există regizori precum Eva Borusovicová, Laura Siváková, Patrik Lancaric, Roman Petrenko, chiar ei dacă nu prea au deocamdată cu ce se mândri. Cert este că Slovacia a avut mulţi cineaşti de excepţie, trei dintre ei fiind chiar piloni ai acestei arte: Pal’o Bielik, Stefan Uher, Juraj Jakubisko.
Bibliografie
- Václav Macek–Jelena PaStéková: Dejiny slovenskej kinematografie. Vydavatel’stvo Osveta, 1997.
- Renata Smatláková–Martina Smatlák: Filmové profily, slovenský reziséri hraných filmov (Film Profiles, Slovak Feature Film Directors). Slovenský filmový ústav, 2005.
- Pavol Branko: Straty a nálezy. Slovenkský filmový ústav, 2005.
- Stefan VraStiak–Marianna Forrayová–Rudolf Urc: Slovenský animovaný film. Slovenský filmový ústav, 1996.
