Ore astrale ale filmului românesc 6.

Liviu Ciulei: Pădurea spânzuraţilor

Nu mergem la cinema, sau nu ar trebui să o facem, pentru a învăţa istorie, nici pentru a evita biblioteca: ecranizarea nu este „nechezol”, nu este înlocuitorul cărţii de la care porneşte; dimpotrivă, poate să o redimensioneze fără a-i ştirbi valoarea, personalitatea. Este ceea ce reuşeşte, dincolo de amendările ce i-ar putea fi aduse, Liviu Ciulei prin această monumentală „tălmăcire” cinematografică a capodoperei româneşti a lui Liviu Rebreanu.



Liviu Ciulei: Pădurea spânzuraților

Pădurea spânzuraţilor1 este filmul românesc clasic prin excelenţă. În primul rând, este vorba despre o operă cinematografică ce frizează perfecţiunea, un film atipic pentru cinematografia română a vremii. În al doilea rând, rigoarea cinematografierii, multele secvenţe fără cusur, sobrietatea transpunerii cinematografice a unei opere clasice au făcut din Pădurea spânzuraţilor, aproape instant, un film cult. Premiul pentru cea mai bună regie obţinut la Cannes valida şi consacra nu doar un film, respectiv un regizor, ci o întreagă cinematografie.2 Este un film de referinţă la care au fost raportaţi, într-o cronologie inversă, şi predecesorii, precursorii, respectiv La Moara cu noroc (Victor Iliu, 1957) sau Viaţa nu iartă (Manole Marcus, Iulian Mihu, 1959), singurele filme româneşti cu care Pădurea… avea la data premierei afinităţi (O noapte furtunoasă şi Directorul nostru, ale lui Jean Georgescu, din 1943 şi 1955, i-ar fi putut sta alături doar într-o cinematografie consolidată, puternică, în care genurile pot fi comparate fără maliţiozitate şi nu doar pentru a umple un gol, a încerca să justifice o absenţă).

Liviu Ciulei: Pădurea spânzuraților

Cu luciditatea-i caracteristică, neumbrită de dragostea pentru filmul românesc, George Littera pune, probabil, „diagnosticul” cel mai exact filmului lui Liviu Ciulei: “Momentul Pădurii spânzuraţilor e cel al unei mature sintetizări a achiziţiilor expresive înregistrate de cinematograful nostru într-o lungă perioadă de tatonări, de lente şi capricioase acumulări, moment în care se afirmă, mai intens, mai ascuţit, conştiinţa limbajului.”3 Şi tot el îl situează la locul cuvenit în şirul amintit al operelor reprezentative ale cinematografiei noastre, fără a cădea în enconmiastic, în admiraţie gratuită: “Ca şi Moara cu noroc, ca şi Viaţa nu iartă, într-un alt mod însă, plasându-se la o egală depărtare de literalitatea lecturii lui Iliu şi de violentul transformism, nu mai puţin fertil, practicat de Mihu şi Marcus, Pădurea spânzuraţilor depăşeşte simpla ilustrare a literaturii pentru a pătrunde în spaţiul cinematografului viu, acolo unde opera încetează, de fapt, să mai prezinte importanţă ca «ecranizare»; ca şi Moara cu noroc sau Viaţa nu iartă, ca şi Felix şi Otilia al lui Mihu sau Nunta de piatră de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, dintre încercările de mai târziu, Pădurea spânzuraţilor se numără printre filmele noatre cu cele mai slabe reziduuri literare şi cu cele mai puternice intuiţii cinematografice.”4 După cum se vede, Pădurea… nu doar sintetizează achiziţiile, slăbuţe, şi experienţa, modestă, ale filmului românesc de până de până în acel moment, dar şi precede, provoavă, stimulează; din păcate – fără a izbută să facă şcoală, aşa cum i s-ar fi cuvenit. De altfel, autorităţile române, dar şi invidia din interiorul breslei, mai catolice decât Papa şi mai obtuză decât oricare alta din blocul comunist, după succesul de la Cannes nu-i mai oferă nimic lui Livu Ciulei (care a visat, printre altele, să ecranizeze Regele Lear sau Furtuna, având în distribuţie, în Furtuna dacă nu greşesc, ţărani din Maramureş!). Ba da! I s-a oferit un scheci, pe care, de bună seamă, l-a refuzat, în De trei ori Bucureşti

Resemnat în ceea ce priveşte „şansele” sale ca regizor de film, dar şi revoltat după interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie cu Revizorul de Gogol, altă victimă a sistemului cinematografic (şi nu numai) românesc, pus în scenă la Teatrul Bulandra, Ciulei demisionează, în 1974, din funcţia de director al Bulandrei şi acceptă semiexilul, „trăind” din montări teatrale şi de operă pe scene celebre din Europa şi Statele Unite ale Americii. Dezamăgirea a fost atât de mare, încât, deşi a fost un longeviv (Bucureşti, 7 iulie, 1923 – Munchen, 24 octombrie, 2011), după ’90 nici nu a mai încercat măcar să facă film.

Liviu Ciulei: Pădurea spânzuraților

Pădurea spânzuraţiloreste realizat într-un moment de relativă libertate de creaţie, care libertate avea însă limitele ei. Astfel, de exemplu, parte a acţiunii este mutată din Rusia în Transilvania – ceea ce este justificat, din perspectiva dramaturgiei cinematografice cel puţin, unde nu poţi explica pe „pagini” întregi ce şi cum. „Mişcarea” este validată, salvată de la simplitate şi de harul scenaristic al lui Titus Popovici („părtaş” şi la scenariul Morii cu noroc), dar meritul principal îi revine evident regizorului care a ştiut să lucreze (aproape) exemplar cu „materialul clientului”: “Două capcane a ştiut să evite, în opinia mea, cineastul Liviu Ciulei: căderea în dogmatismul inerent unui film politic (într-o vreme când el începea să facă modă) şi nonrecursul la soluţii spectaculoase în sine […]. Războiul apare doar ca un peisaj dezolant şi al dezolării, privit parcă prin ochi de osândit la ştreang. Războiul oferă doar un loc al dramei, iar aceasta este furnizată nu de o confruntare a armelor, ci de una cu sine însuşi, deopotrivă mai violentă şi infinit mai puţin sonoră.”5 Mai mult, chiar dacă romanul nu se preta la aşa ceva, dimpotrivă, dar discursul oficial al momentului ar fi putut-o favoriza, dacă nu chiar impune, “autorii au rezistat tentaţiei de a transforma filmul într-o dramă naţional-patriotică.”6 Poate tocmai acest echilibru i-a facilitat, într-o anume măsură, premiul cannez, într-o competiţie a marilor festivaluri mai mult decât onorantă: „Cu ajutorul lui Titus Popovici, regizorul a eliminat aspectele conjuncturale ale proiectului, obţinând laurii premiului pentru regie de la Cannes, într-o competiţie severă. Printr-o bizară coincidenţă, în acelaşi an, la Veneţia, participa Joseph Losey, cu un alt film, britanic, aproape identic în subiect, King and Country, care n-a lăsat aceeaşi amintire. Expresivitatea filmică (Ovidiu Gologan a primit Premiul de excelenţă UNIATEC pentru ingeniozitatea mişcărilor de aparat şi premiul ACIN) şi poezia reţinută a secvenţelor produceau o adaptare – caz rar – superioară, în multe privinţe, chiar originalului literar. Deşi de profundă rezonanţă naţională, cu teatrul de război mutat în Carpaţi, filmul îşi depăşeşte tema, în universal, prin elogiul prieteniei dintre cehul Klapka şi românul Bologa, ca şi înfiorata iubire a Ilonei pentru Apostol sau salvarea dezertorului Muller de către sergentul căruia Ciubotăraşu îi transmite o fierbinte omenie. De neuitat rămân lupta obstinată cu reflectorul conştiinţei şi cina cea din urmă, într-o linişte de dincolo de viaţă şi de moarte, cu un dialog alcătuit din gesturi absente şi priviri concentrate, stil care vine totuşi din alt film.”7

Ceea ce nu mai putea şti juriul de la Cannes este eludarea unei dimensiuni fundamentale a romaului lui Liviu Rebreanu: devenirea religioasă a lui Apostol Bologa. Din această perspectivă, găsim pe deplin justificată interpretarea pe care o aduce, primul după câte ştim, Cristian Tudor Popescu atunci când scrie: “[romanul] Pădurea spânzuraţilor este, dincolo de românism, antirăzboi sau dragostea pentru o femeie, romanul găsirii lui Dumnezeu de către un rătăcit.”8, drept pentru care “scriitorul merge până la a anula şi naţionalismul ardelenesc în faţa cufundării în Dumnezeu a lui Bologa.”9 Ori, filmul ignoră complet această dimensiune religioasă, creştină: regăsirea lui Dumnezeu de către Apostol Bologa, fapt amendat  exigent decătre Cristian Tudor Popescu: “Pădurea spânzuraţilor este, fără îndoială, unul dintre puţinele filme mari ale cinematografiei româneşti. Dar, pliindu-se cerinţelor de atunci ale propagandei regimului comunist, realizatorii au transformat romanul profund religios, creştin, dostoievskian, străbătut de fiorul credinţei al lui Liviu Rebreanu într-o operă artistic valabilă, dar laică, despre patriotism, dragoste de oameni şi «Totul se plăteşte în viaţă!», cum spune Bologa când află că l-a omorât pe nevinovatul Petre.”10

Liviu Ciulei: Pădurea spânzuraților

Dar, dincolo de toate, filmul rămâne, la nivelul interpretării materialului epic, în mare parte, fidel romanului lui Rebreanu, nefiind o simplă ecranizare (ceea ce îi poate justifica, dar şi accentua, carenţele), aşa cum nuanţat remarcă Romulus Rusan, atunci când elimină oarecum din ecuaţie termenul “ecranizare”: „Fidel ca ecranizare, aproape lectură în imagini a textului, dar punând de la sine multă virtuozitate tehnică, devenind şi un recital personal al regizorului Ciulei, Pădurea spânzuraţilor afirma la timpul său autonomia cinematografului într-o competiţie cu literatura, a imaginii în raport cu cuvântul. Mai potrivit ar fi poate termenul de «tălmăcire», decât acela de «ecranizare», căci e vorba în fond de transpunerea într-o altă limbă a unui miez literar, păstrându-i intacte interioarele inefabile, genele predestinate.”11 După cum, nu este de ignorat nici interpretarea avansată de Florian Potra (pe care o regăsim şi la D.I. Suchianu): “Dacă Visconti, alături de Laurence Olivier, e dat mereu ca exemplu de felul cum un cineast trebuie să se apropie şi, mai ales, să se depărteze de o operă literară – Ciulei a folosit din plin acest exemplu. Pentru regizorul nostru, secondat de Titus Popovici, romanul lui Rebreanu nu a constituit decât un punct de plecare, o sursă iniţială de inspiraţie. Ei au păstrat doar trama, desfăşurarea exterioară a acţiunii, înlocuind semnificaţiile romanului cu altele noi, fără îndoială mai ample, mai învecinate cu spiritualitatea momentului actual.”12

Nu mergem însă la cinema, sau nu ar trebui să o facem, pentru a învăţa istorie, nici pentru a evita biblioteca: ecranizarea nu este “nechezol”, nu este înlocuitorul cărţii de la care porneşte; dimpotrivă, poate să o redimensioneze fără a-i ştirbi valoarea, personalitatea. Este ceea ce reuşeşte, dincolo de amendările ce i-ar putea fi aduse, Liviu Ciulei prin această monumentală “tălmăcire”, pentru a folosi termenul lui Romolus Rusan, cinematografică a capodoperei romaneşti a lui Liviu Rebreanu.


1 Premiera: 16 martie 1965, cinema „Patria”, Bucureşti.

2 Palme d’Or-ul obţinut anterior pentru scurtmetraj de către Ion Popescu-Gopo (Scurtă istorie, 1957) înseamnă, totuşi, altceva, impactul şi vizibilitatea scurtmetrajul, atunci şi acum, fiind sensibil reduse în raport cu lungmetrajul.

3 George Littera, “De la «Moara cu noroc»la «Pădurea spânzuraţilor»: în căutarea limbajului”, în Ion Cantacuzino, Manuela Gheorghiu (coordonatori), Cinematograful românesc contemporan. 1949-1975, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1976, p. 120.

4 Idem.

5 Mircea Alexandrescu, apud Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 36).

6 Marian Ţuţui, “Vedere prin ochiul spânzurătorii”, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010 , p. 32.

7 Tudor Caranfil, Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iaşi, Ed. Polirom, 2013, p. 51.

8 Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută, Iaşi, Ed. Polirom, 2011, p. 155.

9 Ibidem, p. 157.

10 Idem.

11 Romulus Rusan, Filmar, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984, p. 282.

12 Florian Potra, apud Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 40-41.