Dincolo de controversele privind paternitatea filmului, gradul de implicare a unuia sau altuia dintre realizatori, scandalurile legate de drepturile de proprietate și dividende, de mecenatul sau „meschinăria” lui Leon Popescu, de calitatea de precursor și de destinul tragic al lui Grigore Brezeanu ori de rolul de regizor al lui Aristide Demetriade, de valoarea sa artistică sau de lipsa acesteia, Independența României rămâne o piatră de hotar în cinematografia română.
Dacă primul spectacol cinematografic a avut loc în România la mai puțin de cinci luni de la „ieșirea la rampă” a fraților Lumière, filmul românesc a început să existe cu adevărat abia cinci decenii după evenimentul care certifica data de naștere a celei de-a șaptea arte. Prima reprezentaţie publică a fraţilor Lumière a avut loc în 28 decembrie 1895, la Paris, în Salonul Indian de la Grand Café, situată pe Boulevard des Capucines nr. 14. La Bucureşti primele proiecţii au loc la scurt timp (27 mai 1896), în redacţia ziarului de limbă franceză L’Indépendance Roumaine. Cel care a comentat intens evenimentul în paginile ziarului bucureștean, în rubrica sa „Carnet du high-life”, a fost Claymoor, celebru gazetar monden al ultimului pătrar al veacului al XIX-lea. Pe numele său adevărat Mihai Văcărescu (1843–1903), Claymoor este ultimul descendent al poeților Văcărești, „un gazetar de cursă lungă, original, de mare rafinament […], figură pitorească a boemei bucureștene, om de lume și de spirit”1, personalitate ciudată și „polivalentă” a vremii2. Un an mai târziu, fotograful Paul Menu (Paris, 1876 – Paris, 1973, francez naturalizat în România, unde trăieşte peste 70 de ani, după care se reîntoarce în Franța) realizează primele „vederi româneşti”, primele imagini cinematografice autohtone. „Cariera” lui de cineast depășește cu puțin o lună de zile: între 10 mai şi 20 iunie 1897 realizează 17 actualităţi româneşti (Parada regală de 10 mai 1897, Târgul Moșilor, Hipodromul și cursele de la Băneasa, Terasa cafenelei Capșa ș.a.), suficiente pentru a-l transforma în pionier al cinematografiei române. Dar primul film de ficțiune românesc, Amor fatal, este realizat abia în 1911. Autorul lui: (foarte) tânărul Grigore Brezeanu (fiul actorului Naționalului bucureștean Iancu Brezeanu), de numele căruia se leagă și realizarea primului lungmetraj de ficțiune românesc, Independența României, de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează. Dacă Amor fatal s-a pierdut, iar ecourile din presa vremi sunt neconcludente (pe lângă faptul că lipsesc aproape cu desăvârșire), Independența României s-a păstrat, din fericire, aproape în întregime, putând fi văzut și azi într-o formă coerentă.
Realizarea filmului acestuia reprezintă un adevărat miracol, aproape inexplicabil în contextul României începutului de secol douăzeci. Aventura Independenței… începe cu Amor fatal, continuă cu secvențele cinematografice (un scurt film de fapt realizat de Grigore Brezeanu și Aristide Demetriade) incluse în spectacolul Înșir-te mărgărite (după Victor Eftimiu) în stagiunea 1911–1912 a Teatrului Național (premiera filmului care completează spectacolul teatral are loc în cadrul reprezentației din 7 noiembrie 1911), dar soarta sa este „pecetluită” de conjunctura favorabilă a aniversării, în 1912, a 35 de ani de la Războiul de Independență, fapt ce nu putea scăpa, nu putea să nu fie speculat de un întreprinzător precum Grigore Brezeanu prin implicarea oficilităților în realizarea filmului. Ambițiile tânărului Brezeanu se întâlnesc, iarăși într-un mod fericit, cu megalomania unuia dintre avuții Bucureștilor acelor vremuri: Leon Popescu – moșier, senator, iubitor onest al artelor, dar și dur afacerist, proprietar al Teatrului Liric din București, implicat serios, dar păgubos pentru omul de afaceri Leon M. Popescu, în producția de film românească a celui de al doilea deceniu al secolului trecut. Prin societatea sa „Filmul de Artă Leon M. Popescu”, acest Mecena dâmbovițean își asumă rolul de producător executiv al filmul (chiar dacă nu din faza „coacerii” ideii filmului), dorindu-și, evident, beneficii. Dar filmul s-a făcut și cu implicarea și dăruirea actorilor primei scene a țării – Teatrul Național București. Din distribuție fac parte, și este extraordinar că „memoria peliculei” i-a păstrat „vii”: Aristide Demetriade, Constantin Nottara, Aurel Athanasescu, Iancu Brezeanu, Vasile Toneanu, Aristizza Romanescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu ș.a. De altfel, filmul este finanțat și de acționarii Teatrului Național3, dar nu este de ignorat nici contribuția autorităților, a statului, în special a armatei – dacă ar fi să luam în calcul dor vehiculata cifră de 80 000 de soldați figuranți și consilierea militară acordată în timpul filmărilor. De reținut și că secvența finală este o filmare autentică de la parada de 10 Mai 1912. Filmul a avut premiera în 1 septembrie 1912 la Teatrul-Cinema „Bulevard-Palace”.
În ciuda lungimii, două ore de proiecție, ceea ce era neobișnuit în epocă, Independența… a fost un succes comercial, rulând, în afară de România, și, într-o variantă redusă ca durată, în Austro-Ungaria, Franţa şi, probabil, în Anglia, Germania, Rusia, Italia4.
Considerat multă vreme opera binomului Grigore Brezeanu, ca regizor– Leon Popescu, ca finanţator principal, Tudor Caranfil avansează o altă ipoteză plauzibilă privind „părinţii” Independenţei României, corectându-se (şi) pe sine: „După ce îmi începeam serialul (găzduit cu caldă ospitalitate de revista Cinema, în anii 1985–1986) referindu-mă la «celebra reconstituire pe care ne-a lăsat-o Grigore Brezeanu», închei acum acest studiu având convingerea că ecuaţia: Grigore Brezeanu = autor şi animator; Leon Popescu = producător trebuie modificată. Termenii ipotezei mele – întemeiată pe trecerea în revistă a tuturor documentelor rămase, a variantelor de scenariu, a carnetelor documentare şi corespondenţei particulare, a notelor din timpul filmării, a actelor oficiale, contractelor, paşaportului şi chiar a răzleţelor însemnări aruncate în marginea caietelor cu roluri – dar şi a numeroase referiri din presă şi arhive, neremarcate până acum – impun triada: Aristide Demetriade = autor, pornind de la schiţa de scenariu a lui Liciu şi beneficiind mereu de retuşurile echilibrate ale lui Nottara, dar asumându-şi, în egală măsură, tot ceea ce a fost posibil din sarcina regiei; Grigore Brezeanu = talentat şi abil producător, ştiind cum să urnească «afacerea» din loc şi cum s-o consolideze la timp prin antrenarea celui de-al treilea «factor», finanţatorul Leon Popescu (precedat şi secondat de Pascal Vidraşcu, a cărui contribuţie încă mai rămâne de elucidat). La împlinirea a trei pătrimi de secol de la realizarea filmului Independenţa României ne despărţim, senin, de legenda «regizorului» Grigore Brezeanu.”5
După cum se poate constata, asupra acestui prim lungmetraj românesc de ficțiune încă planează o anumită umbră de mister. Dar, dincolo de orice controverse privind paternitatea filmului, gradul de implicare a unuia sau altuia dintre realizatori, scandalurile legate de drepturile de proprietate și dividende, de mecenatul sau „meschinăria” lui Leon Popescu6, de calitatea de precursor și de destinul tragic al lui Grigore Brezeanu7 ori de rolul de regizor al lui Aristide Demetriade8, de valoarea sa artistică sau de lipsa acesteia9,Independența României rămâne o piatră de hotar în cinematografia română. Din păcate, este vorba despre o operă-unicat care nu a făcut „prozelitism”, cinematografiei române mai trebuindu-i câteva decenii pentru a se integra circuitului internaţional. Drept urmare, perioada interbelică continuă să fie una de căutări, deşi nu au lipsit entuziasmul şi iniţiativa individuală, mai mult sau mai puțin efemere10.
Și totuși, Independența României va avea o… continuare neașteptată peste decenii, prin filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere, în care acesta reconstituie, pseudoromanțat, momentul de grației al monumentului cinematografiei române „ridicat” în 1912, chiar dacă, probabil, fără știința autorilor lui. Restul e tăcere este o reverență adusă începuturilor cinematografului, unul dintre cele mai curate şi mai emoţionante omagii închinate pionierilor celei de-a şaptea arte, de o candoare şi o duioşie chapliniene.
1 Viorel Domenico, Claymoor, Centenarul Cinematografului Românesc, colecție editată de Uniunea Cineaștilor din România, București, Ed. Intact, 2003, p. 6-7.
2 „Mihail (Mișu) Văcărescu ar fi rămas cu certitudine «legat» în hățurile mondenității, în captivitatea acesteia și, ca atare, pândit de umbra uitării, dacă dr. Ion Cantacuzino n-ar fi identificat, la începutul anilor ’60, «cronicile» lui referitoare la primul spectacol cinematografic (1896) și la primele «filme» realizate (1897) în România. Din acel moment, toate schițele și proiectele, toate etapizările și demersurile pentru o istorie a filmului românesc încep invariabil și imperios cu… celebrul Claymoor! Din acel moment, aura de «cronicar monden» se estompează pentru a prinde contur, prin forța destinului, aceea de pionier al celei de-a șaptea arte în România.” (Viorel Domenico, op. citate, p. 6-7).
3 Pe lângă Leon Popescu și Pascal Vidrașcu, acesta din urmă judecându-se cu cel dintâi pentru drepturile de coproprietar al filmului. Personaj enigmatic, rolul și locul lui Pascal Vidrașcu (1877-1962) în istoria începuturilor filmului românesc nu este încă lămurit. Pentru detalii a se vedea articolul lui Tudor Caranfil „Pe urmele lui Pascal Vidrașcu” în Almanahul Cinema 1988, p. 92-93.
4 cf. Bujor T. Rîpeanu, Filmat în România, vol. I: 1911-1969, Bucureşti, Ed. Fundaţiei PRO, 2004.
5 Tudor Caranfil, Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei, vol. I, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 280-281.
6 „Învins de firea sa păcătoasă, tracasat de nesfârșitele procese în care a fost angrenat, lovit de o întunecare mintală precipitată, Leon Popescu (1864-1918) a fost «pus sub interdicție», după ce, se zice, «ar fi dat foc cu propria-i mână, filmelor pe care le adăpostea într-o magazie a Teatrului Liric, în decembrie 1917» (Tudor Caranfil, În căutarea filmului pierdut, p. 120). Patronul societății Filmul de Artă avea să fie condus pe ultimul drum în aprilie 1918, la 54 de ani, de foștii colaboratori și de «neconsolata» familie care, cu numai câteva luni în urmă, susținuse punerea lui sub interdicție, invocând drept argument al dezechilibrului mintal faptul că «investise sume mari cu filme de cinematograf în speranța unor câștiguri fabuloase, dar fără niciun beneficiu».” (Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), București, Ed. Contemporanul, p. 39).
7 „Grigore Brezeanu [Micşuneşti-Greci, Ilfov, 1 august 1891 – Cluj, 1919] s-a stins la vârsta de 27 de ani, după o viață trepidantă, reușind – fără să aibă satisfacția de a ști acest lucru – să-și înscrie numele în istoria cinematografiei românești. El a fost animatorul începuturilor ei, alături de Leon Popescu […].” (Ion Cantacuzino, Studii și Cercetări de Istoria Artei, Nr. 1 / 1972, p. 388, București, Ed. Academiei, apud Adriana Dumitrașcu, „Independența României”, București, Ed. Felix Film, p. 80).
8 Aristide Demetriade (Valea Raței, Buzău, 10 iulie 1872 – București, 1 septembrie 1930) a desfășurat o strălucită activitate teatrală pe scena Naționalului bucureștean, al cărui societar a fost, numele lui fiind legat, după cum s-a văzut, și de realizarea, ca regizor (atât cât și ce însemna regia de film în acei ani de început) și protagonist al primelor filme românești. Independența… a fost ultimul său film, Demetriade murind pe scenă în timpul unei reprezentații cu Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan.
9 „La data turnării, filmul conta […] ca unul de istorie relativ recentă, ca o reconstituire mai mult decât ca o interpretare, unele dintre personaje dăinuind în sală ca martori ai evenimentelor. Pelicula – considerată pe atunci doar ca un fel de curiozitate – nu-şi propunea să fie mai mult decât o ilustrare a manualului de istorie. Fiecare secvenţă era precedată de insertul care-i anunţa conţinutul şi sensul. […] Maniera aceasta strict ilustrativă conducea, bineînţeles, la un punct mort pentru că, dincolo de umplerea cadrului cu acţiunea ştiută, iniţiativa interpreţilor era redusă la zero. […] Este un moment de cinema genuin, realizat cu entuziasmul total, dar şi cu mijloacele tehnice precare ale epocii. Un moment de primă concentrare naţională asupra unui subiect de anvergură.” (Romulus Rusan, La început n-a fost cuvântul, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1977, p. 168).
Părerea lui Romulus Rusan nu este împărtășită, de pildă, de Valerian Sava: „În ordinea virtuților singularei lucrări (rămasă fără concurență), prima care frapează vine direct din tradiția montărilor scenice spectaculoase ale «Teatrului cel mare»din Calea Victoriei. Încă mai «mare» prin noua dimensiune a spectacolului mutat în spațiul natural, de la primul cadru al filmului: curtea casei țărănești unde se desfășoară hora duminicală și e adusă vestea chemării la oaste. Decorul e natural, dar punerea în scenă, costumația, mișcarea grupurilor, personajele marginale de coloratură (femeia cu copilul) atestă rafinamentul colectiv al trupei, caracteristic teatrului epocii: stăpânirea tehnicilor și a convențiilor de rutină pentru înscenările bogat populate. Suplimentar, o dată cu ieșirea trupei în plein-air, în ciuda unghiului din care se filmează cadrul inaugural – fix și aplatizant – tabloul horei, cu casa de țară în fundal, amintește o pânză celebră a lui Aman, iar câte o compoziție de cadru izolată dinspre final va fi fost inspirată de lucrările lui Nicolae Grigorescu, consacrate aceluiași război.. // Cumul de mijloace tangente cu ale Filmului de Artă. În loc a fi de repudiat,această filiație este cheia lungmetrajului nostru și un compliment ce i se poate face […]. «Așa-numitul curent» – care într-adevăr «făcuse școală în lumea întreagă» după 1908, dar nu neapărat «din nefericire» – nu s-a limitat la adaptările teatrale – «formă bizară de teatru estropiat», cum afirmă polemiștii realistici din anii ’70-’80, împrumutându-și formulările fără asterisc. Curentul (fără ghilimele și fără «așa numitul») avusese în vedere salvarea repertoriului de marasmul distracțiilor de bâlci prin asimilarea artelor tradiționale în general. Fie și cu riscul unei temporare îndepărtări de sine, înainte de a fi apt «să le uite», plebeul cinematograf trebuia mai întâi să și le asume, prin colaborarea cu marii scriitori, cu Academia, cu Teatrul, cu Istoria, cu tablourile celebre din pinacoteci.” (v. Valerian Sava, Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. 1, București, Ed. Meridiane, p. 51-52).
Opinia că Independența României are și o indiscutabilă valoare artistică este împărtășită și de Tudor Caranfil sau Ioan Lazăr.
10 Vor trece decenii până la următorul moment important al filmului românesc, care ne va şi sincroniza cu lumea cinematografică europeană: O noapte furtunoasă (Jean Georgescu, 1943).
