Ne abatem uşor de la cronologia anunţată şi începem nu cu Independenţa României, ci cu Reconstituirea (r. Lucian Pintilie, 1970), din două motive. Primul, dar nu cel mai important, este de ordin subiectiv: până la a mă obişnui cu ceea ce însumi (mi-)am propus, îmi e mai la îndemână să scriu despre un film apărut într-un moment în care cinematografia română se afla într-un proces de consolidare, operă nu de pionierat, ci care succeda altor titluri importante.
În al doilea rând, dat fiind faptul că nu se poate vorbi despre un specific, despre o şcoală de film românească până în 1989 – existând doar opere şi autori izolaţi, care nu „decurg” unul din altul, nu se influenţează –, despre filmul românesc se poate scrie (şi) „pe sărite”, fără ca prin aceasta să fie deformată (decât la nivel de nuanţă, evident) istoria sa. În plus, la finalul acestui serial, cititorii pot să ei înşişi ordoneze cronologic episoadele.
Nu vom insista în cele ce urmează asupra personalităţii lui Lucian Pintilie (o vom face într-un alt context), pe de o parte, pentru că regizorul şi opera acestuia sunt (sau ar trebui să fie) cunoscuţi publicului/cititorilor români; pe de altă parte, un astfel de demers ar amplifica dimensiunile textului de faţă, depăşind substanţial limitele editoriale propuse. Acestea fiind zise, să rostim cuvântul magic: „motor”!
Premiera Reconstituirii, ecranizare a nuvelei omonime a prozatorului şi scenaristului Horia Pătraşcu1, capodopera lui Lucian Pintilie şi unul dintre cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor (după un sondaj realizat printre criticii români de film în 2008, chiar cel mai bun), are loc în 5 ianuarie 1970, deşi filmările s-au desfăşurat în 1968. Lansarea filmul pe piaţă a fost „cu cântec” (a se vedea Bujor T. Rîpeanu, Filmat în România, vol. 1: 1911–1969, Ed. Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004), dar în cele din urmă filmul a apărut într-o formă agreată de regizor şi, în ciuda difuzării limitate, s-a bucurat, în ţară cel puţin, de succesul meritat, fiind unul dintre cele mai apreciate filme româneşti şi până în 1989.
Nuvela, operă reprezentativă a prozei româneşti postbelice, i-a fost inspirată lui Horia Pătraşcu de o întâmplarea petrecută la Caransebeş, oraşul de baştină al prozatorului, unde acesta era în tinereţe cineclubist2. La un banchet de absolvire a liceului doi seralişti se îmbată şi fac scandal, totul soldându-se cu pahare şi câteva capete sparte. Tinerii sunt arestaţi, urmează o anchetă sumară, apoi procuratura decide ca pedeapsa să conste în realizarea unui film documentar, o reconstituire a incidentului, film ce urma să fie difuzat în fabrici şi uzine ca exemplu de comportament negativ. Horia Pătraşcu, operatorul acelui film de amatori, a fost impresionat de cinismul autorităţilor, care nu le-au spus celor doi că sunt liberi decât după încheierea turnajului, ceea ce însemna o umilinţă în plus, disproporţionată în raport cu fapta incriminată. Nuvela şi filmul păstrează aceste elemente de bază. Ce este în plus? Moartea unuia dintre protagonişti, consecinţă a rigidităţii şi intoleranţei sistemului. Văzut azi, filmul îşi păstrează veridicitatea, valenţele morale promovate, dar şi imoralitatea sau amoralitatea fiind aceleaşi ca şi cu decenii în urmă: „Reconstituirea e un film actual, în esenţa lui, dar şi, ciudat, în aparenţele lui. Cu numai câteva mici modificări – înlocuind panourile cu Sipco din film cu panouri, să zicem, Rank Xerox, înlocuind muzica de la tranzistor, şlagărele din anii ’60 cu şlagărele de azi, înlocuind aparatul de filmat demodat cu o cameră video, înlocuind «tovarăşe» cu «domnule»–, totul ar putea fi gândit, trăit, jucat, filmat exact aşa cum este. Viaţa din film – ca şi arta lui – nu şi-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic şi proaspăt în acelaşi timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei («Cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere», spune tot Pintilie).”3
Filmul a rulat, în 1970, câteva săptămâni bune în București, dar la un cinematograf de cartier, iar în restul țării câteva zile în fiecare cinematograf unde a fost programat, fiind înlocuit înainte de termen. Până în 1990 Reconstituirea a fost o legendă, un „mit” pentru cei care nu l-au văzut: se vorbea şi se scria despre el, critica de specialitate făcea referiri dintre cel mai diverse la film, dar filmul nu era difuzat! Ce a putut deranja, totuşi, autorităţile comuniste? Cel mai probabil faptul că filmul arăta realitatea aşa cum era în fapt, nu edulcorată, nu aşa cum s-ar fi dorit sau ar fi trebuit să fie din perspectiva sistemului. Dar aceasta este doar o primă impresie, un prim nivel de lectură.
Reconstituireavorbește în mod vădit, cu accente cinice pe alocuri, și despre manipularea prin imagine, prin film în speță, despre relația dintre putere (în calitate de comanditar) şi cinematograf (ca instrument docil, deloc inocent): „Reconstituirea este un mânios pamflet împotriva manipulării imaginii cinematografice. Dacă ar fi numai secvența în care procurorul se joacă într-o doară cu aparatul de filmat și-i potrivește obiectivele rânjind și tot te trec fiorii simțind că este vorba despre relația dintre putere și cinematograf. […] Reconstituirea este o patetică profesiune de credință avertizând asupra vinovăției cineaștilor care se lasă manipulați de putere. Verdictul este necruțător: complicitate la crimă.”4 Nu suntem siguri de dimensiunea pamfletară a filmului, dar verdictul este rostit de Pintilie cu gura plină, cu dicție și, mai ales, la lumina zile, în agora.
Nu este de ignorat faptul că filmul a avut practic două „versiuni”, chiar dacă identice ca formă. Cea de la premieră și cea care a urmat relansării din 1990, dat fiind faptul că ambele au impus o receptare relativ conjuncturală, sub presiunea momentului/momentelor, nu una normală, firească: „Reconstituirea a devenit, după interzicerea sa la o lună după premieră […], un film-mit, o întruchipare a însăși ideii de cinema subversiv, o oglindă sarcastică a unui regim abuziv, care, recunoscându-se în ea, încearcă s-o distrugă. Majoritatea interpretărilor făcute după re-lansarea filmului, în 1990, se referă mai ales la sensurile implicite, la sarcasticele aluzii politice, rareori oprindu-se asupra autoreflexivității și chestionării specifice mediului. Or, valoarea de excepție a Reconstituirii se datorează mai ales profunzimii acestei analize a posibilităților cinematografului de a înregistra (cinstit sau necinstit) viața, de a provoca reacții și atitudini. Autoreflexivitatea nu e aici un artificiu ornamental sau exotic, ci o «metodă de lucru»pentru a revela adevăruri icomode.”5 În ambele „versiuni”, filmul are mai multe nivele de lectură, de interpretare, dar, fatalmente, orice privire, cât de candidă, cât de proaspătă ar fi ea, nu poate ignora caracterul protestatar al filmului: „Încă de la prima secvență, Reconstituirea anunță absența oricărui compromis sau deghizament. Sobrietății din Duminică la ora 6 i se suprapune sarcasmul enorm.După ce exersase pe terenul retoricii eroismului comunist, acum Pintilie nu alege să construiască o retorică anticomunistă – în întreaga Reconstituire nu se rostește vreodată cuvântul «Partid». […] Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film anti-sistem este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral – nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puțin «filosofice», cât prin asocierea sunetelor replicilor curente și tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic și expresiv.”6
Evident, Cristian Tudor Popescu propune o interpretare din perspectiva tezei, a „grilei” sale, care urmărește mecanismul propagandei și manipulării ideologice prin film. Această interpretare, ce ține de domeniul evidenței aproape, nu este însă suficientă pentru a explica „puntea” pe care începe s-o construiască, capul de pod pe care-l reprezintă Reconstituireaîn raport cu Noul cinema românesc afirmat cu putere după 20007: „Făcând virajul dinspre filmul «de epocă»înspre cel de actualitate, Pintilie a dat tonul și a indicat calea: cinematograful adevărat era (nu putea fi decât) acel cinema care ia pulsul actualității, intervenind în realitatea trucată a epocii cu intensitatea unei camere-laser ce arde rece straturile protectoare ale acesteia, mergând până la adevărul (netrucat) din spatele lor. Această «priză de realitate»este, de altfel, singura sincronă cu ceea ce s-a făcut valoros în filmul românesc în ultimul timp: așa-zisa direcție «minimalistă».”8
Dar, oricât de politizat ar fi discursul critic la adresa sistemului comunist din România deceniului şapte al secolului trecut, Reconstituirea are (și) o dimensiune care depășește conjuncturalul, evenimențialul, are o „boare” de ancestralitate şi, la propriu, o dimensiune aproape mitică: desacralizată, fiinţa umană îşi modifică radical condiţia, (auto)anulându-se. Laicizarea condiţiei umane transformă totul într-un surogat: sistemul devine un dumnezeu cu „d” mic, iar omul simplu pion, fără personalitate (iar când şi-o afirmă, personalitatea, sfârşeşte tragic) şi, mai ales, fără dreptul la liber arbitru. Este ceea ce spune Vuică „cu cuvintele sale” printr-un „banc” care sună astfel: „Care e diferenţa dintre om şi maimuţă? Maimuţele n-au buletin…”. Pariul pascalian este pierdut, omul a ales să nu-l aleagă pe Dumnezeu.
Este aceasta doar o propunere, o sugestie de interpretare a Reconstituirii – nuvelă şi film deopotrivă. E posibil ca autorii – Pătraşcu&Pitilie – nici să nu se fi gândit la aşa ceva. Dar nu aceasta este forţa, sau mai degrabă menirea operelor de artă autentice: de a-şi depăşi creatorul, de a fi şi de a exista prin ele însele?
Surprinde plăcut în Reconstituirea căldura umană, ataşamentul faţă de personaje, pe care nu le vom mai regăsi, decât rar și foarte vag, în niciunul dintre filmele ulterioare ale lui Lucian Pintilie. De reţinut – dincolo de forţa nuvelei şi a scenariului (Horia Pătraşcu şi Lucian Pintilie), de valoarea regiei – şi jocul actoricesc impecabil, cel puţin George Mihăiţă şi Vladimir Găitan realizând aici rolurile vieţii.
Reconstituirea putea să fie un posibil început de şcoală de film românească, dar, datorită conjuncturii, a rămas, ca atâtea (nu foarte multe) alte filme româneşti, un unicat.
1 Să ni se îngăduie o observaţie: când se vorbeşte despre Reconstituirea, se uită, de obicei, a se aminti numele lui Horia Pătraşcu, fără nuvela căruia filmul nu ar fi existat. Credem că „detaliul” este important, măcar din perspectiva reconstituirii oneste a biografiei unei capodopere. Este de reținut, de asemenea, că, înaintea lui Lucian Pintilie, alți doi regizori au fost interesați de ecranizarea nuvelei: Liviu Ciulei (căruia proiectul ia şi fost încredinţat, dar a renunţat la el) și Radu Gabrea.
2 Este vorba despre cluburile de cineamatori, iniţiate în anii ’50 de Geo Saizescu, răspândite până în 1989 în toată ţara.
3 Eugenia Vodă, „România literară”, 28 februarie 1991, apud Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 24.
4 Dana Duma, „Cinema”, nr. 4 (aprilie)/1990, apud Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori), op. cit., p. 20.
5 Dana Duma, revista „Film”, nr. 1/2014, p. 11.
6 Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), Iași, Ed. Polirom, 2011, p. 176-177.
7 Reconstituireaeste singurul film al lui Pintilie care are această „valență”, dar nu singurul de acest fel al cinematografiei române predecembriste (a se vedea parte dintre filmele lui Tatos, Daneliuc, Iosif Demian sau Lucian Bratu – mă refer, în acest din urmă caz, în primul rând la Angela merge mai departe).
8 Alex. Leo Șerban, 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc, Iași, ed. Polirom, 2009, p. 348.
