Dacă există vreo figură contradictorie a generaţiei care şi-a început cariera în cadrul noului val francez, aceasta este Claude Lelouch. Foloseşte cu mare drag elementele stilistice nouvelle vague, dar tematic se îndepărtează de aspiraţiile inovatoare al anilor 60 şi dă drumul unui „nou sentimentalism” în filmul francez contemporan. Primul film într-adevăr de succes, Un bărbat şi o femeie a câştigat atât Palme d’Or la Cannes, cât şi – semn al omagiului Hollywoodului – premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.
Lelouch, care şi-a început cariera ca director de imagine (în timpul revoluţiei din 1956 a fost corespondentul televiziunii pariziene în Budapesta!), dă dovadă de poftă de experimentare: cu Un bărbat şi o femeie a reuşit înaintea tuturor să împace filmul de artă cu filmul de gen, modul de expresie tipic noului val cu şabloanele tematice şi expresive ale melodramei clasice. Poate Academia a premiat chiar (şi) curajul întreprinderii sale; să nu uităm, totuşi, că în 1967 a avut drept competitori Dragostea unei blonde a lui Forman sau Faraonul lui Kawalerowicz.
Nu trebuie căutat niciun artificiu la Lelouch: filmul oferă în mod firesc ceea ce indică titlul, ceea ce e esenţa sa. Frumoasa Anne Gauthier (Anouk Aimée) îşi trimite copilul în aceeaşi şcoală rurală ca Jean-Louis Duroc (Jean-Louis Trintignant) şi amândoi îşi vizitează copiii în weekenduri. Odată, întorcându-se la Paris, Anne pierde trenul, şi datorită norocului se întâlneşte cu Jean-Louis, care o duce acasă cu automobilul. Drumul comun cu maşina se continuă cu o întâlnire nouă: data viitoare se duc împreună în provincie. Se simte deja o simpatie incipientă, dar niciunul nu dezvăluie adevărul întreg despre sine – că nu mai trăieşte soţul, respectiv soţia. Situaţia chiar este melodramatică: două persoane singuratice, bântuite de trecutul recent, care nu sunt conştienţe de interdependenţa aproape predestinată. Se află încet şi aproape întâmplător că soţul-cascador al script-girl-ului Anne a murit în timpul unei filmări. Lelouch încredinţează această „destăinuire” imaginilor: trecutul, pierderea soţilor (se înţelege: mult iubiţi) apar în scene de flashback extrem de stilizate, în mod autoreflexiv schimbătoare, trecând într-un musical tipic.
Cadrul poveştii înaintează aşadar pe un plan linear cât se poate de simplu şi doar amintirile intercalate se opun acestei linearităţi. Şi totuşi… În spatele poveştii aparent banale, a dialogurilor stângace, uneori chiar minimaliste, se ascund exagerări dramatice ambiţioase. Eroii lucrează în domenii profesionale „mediocre”: script-girl, cascador şi pilot de cursă. Soţia bărbatului se sinucide într-un puseu pasional, îngrijorată de iubirea vieţii sale. Când Jean-Louis pleacă la cursa din Monte Carlo, Anne îi trimite o telegramă şi dictează iniţial următorul text: „Vă felicit. V-am văzut la televizor. Anne”, apoi, după o clipă de ezitare, schimbă conţinutul mesajului: „Vă felicit. Vă iubesc. Anne.” La care Jean-Louis pleacă în fugă de la cina de onoare şi face în goană 600 de km, fără oprire, ca să ajungă până dimineaţă la Paris (monologul interior al bărbatului, la fel de incert ca mesajul telefonic a lui Anne, este o secvenţă splendidă). Toate astea se întâmplă când ei de fapt aproape că nici măcar nu s-au atins…
Lelouch nu încearcă să ne deruteze – ne spune o poveste (melo)dramatică, în care situaţiile care duc lipsă extremă de nuanţare câştigă credibilitate printr-o singură maximă: orice se poate întâmplă în viaţă, fiindcă viaţa câteodată poate întrece orice ficţiune. Conform acestei idei, nici caracterele nu sunt foarte cizelate: personajele principale se caracterizează în primul rând prin acţiunile „externe” şi fragmente de dialoguri, precum şi prin amintiri, care se întorc şi le bântuie cum li se întâmplă şi lui Rick şi Ilse în Casablanca. Spaţiile se aliniază cu superficialitatea şi caracterul fragmentar al personajelor: se alternează peisaje fotografiate spectaculos de frumos, în genul cărţilor poştale, cu spaţiile locative „naturale” ale eroilor (pista de curse auto şi – pe post de autoreflexie cinematografică – platoul de filmare).
Originea de director de imagine al lui Lelouch este probabil cauza pentru gestionarea experimentală, câteodată capricioasă, a culorilor din Un bărbat şi-o femeie, cu schimbul cadrelor color şi alb-negru, ce se poate interpreta cu ajutorul mai multor logici; la fel se întâmplă în cazul camerei subiective şi a mişcărilor de cameră folosite mai des decât de obicei: Lelouch „îşi oferă” personajele unul altuia (vizual). În scenele din maşină vedem des câte un personaj principal din punctul de vedere al celuilalt. Astfel ne identificăm mai uşor cu ele, o vedem pe şarmanta Anouk Aimee cum ar trebui s-o vadă Trintingnant; astfel devine mai credibilă şi tensiunea emoţională care se simte între cei doi. Această stare emoţională emfatică devine definitvă, aproape euforică, când Lelouch aplică metoda preferată: panorama circulară; când Anne şi Jean-Louis se regăsesc, într-un sfârşit, în gara pariziană (bărbatul se grăbeşte cu o viteză fidelă profesiei sale ca s-o întâlnească pe femeia întristată, gata să renunţe), în faţa trenului, cum cad în braţele celuilalt, camera începe să se rotească în jurul lor. Şi în acest timp se aud melodiile de-o frumuseţe dulce-melancolică a lui Francis Lai.
E precum o telenovelă, spune Jean-Louis ascultând povestea vieţii femeii, nu e aproape nimic original în ea. Răspunsul lui Anne: ce să facem, aşa e viaţa, omul se îndrăgosteşte, se căsătoreşte, apoi are copii – nici viaţa nu e prea originală, originalitatea se găseşte în modul de-a o trăi.
Cred că pot să consider asta un fel de ars poetica lui Claude Lelouch.
