O Istorie necesară şi indispensabilă


Istoria filmului românesc (1897–2010), de Călin Căliman, carte apărută în 2011 la Editura Contemporanul, este de fapt ediţia a doua, revăzută şi mult adăugită, a lucrării Istoria filmului românesc (1897–2000), scoasă de Editura Fundaţiei Culturale Române (vechiul nume al ICR-ului de azi) în ultimul an al secolului trecut. 



De la bun început, trebuie să observ că, dacă am mai putut citi două „scurte istorii” ale filmului românesc (semnate de Manuela Cernat şi, mai recent, de Marian Ţuţui), precum şi un început de „istorie critică a filmului românesc contemporan” (din păcate, autorul, Valerian Sava, s-a oprit deocamdată la sfârşitul deceniului şase), volumul lui Călin Căliman reprezintă prima şi, pentru moment, singura istorie „completă” (care porneşte de la inventarea cinematografului şi ajunge până foarte aproape de prezent, de o amplitudine şi complexitate impresionante) a cinematografiei naţionale. Chiar şi numai prin această întâietate, cartea de faţă devine o lucrare de referinţă, care n-ar trebui să lipsească dintre sursele bibliografice ale oricărui critic şi istoric autohton – sau cunoscător al limbii române, pentru că, din păcate, volumul nu a fost încă tradus – care s-ar încumeta să abordeze domeniul. Însă masivitatea şi prioritatea sunt doar meritele cele mai evidente ale volumului lui Călin Căliman.

Istoria filmului românesc este rodul unei activităţi de-o viaţă, iar autorul ei, înainte de a fi istoric, a fost critic de întâmpinare. Timp de peste jumătate de veac, Călin Căliman a scris despre majoritatea producţiilor cinematografice de la noi, în general cu ocazia premierei lor, iar cronicile sale din această perioadă au stat la temelia cărţii. Aparent, munca i-a fost astfel uşurată, însă efortul de a integra vechile texte, relecturate critic şi apoi ordonate cronologic şi logic, într-o structură coerentă şi unitară este considerabil. Iar faptul că această carte a fost concepută şi construită de-a lungul câtorva decenii îi conferă autenticitate şi credibilitate demersului istoriografic; astfel spus, sincronia validează diacronia.

Autorul şi-a împărţit Istoria în opt părţi, corespunzând etapelor principale ale evoluţiei filmului românesc: „Începuturile cinematografiei naţionale (1897–1916)”, „Bilanţul filmului presonor (1917–1930)”, „Cinematograful sonor până la naţionalizare (1931–1948)”, „«Clasicizarea» filmului naţional (1949–1970)”, „Deceniul unor mari promisiuni (1971–1980)”, „Un deceniu neverosimil (1981–1989)”, „Sfârşit de mileniu în filmul românesc (1990–2000)” şi „Triumful unei noi generaţii (2001–2010)”. Ultima secţiune, de aproape 100 de pagini, reprezintă noutatea ediţiei a doua – o completare binevenită, în condiţiile în care Noul Cinema Românesc se bucură în continuare de succes internaţional, dar studiile critice ce îi sunt dedicate sunt destul de puţine.

Călin Căliman parcurge, ca un bun cunoscător, nu doar istoria filmului românesc de ficţiune (în special cel de lungmetraj), la care se limitează deseori criticii noştri, ci şi momentele importante din evoluţia filmului documentar sau a celui de animaţie, precum şi a scurtmetrajului în general sau, ocazional, a filmului de televiziune. De exemplu, cititorii interesaţi de documentare vor găsi aici capitole despre „Experimentele doctorului Gheorghe Marinescu” („un pionier al filmului ştiinţific mondial”), „Facsimile cinematografice «îmbătrânite de vreme»” (jurnale de actualităţi şi reportaje de război, precum cele realizate de Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei), „Filmul şi cercetarea sociologică” (profesorul Dimitrie Gusti şi discipolii săi) sau „Paul Călinescu şi Ţara Moţilor” (eseu cinematografic „produs în 1938 şi premiat, la Veneţia, în 1939, cu cea mai importantă distincţie acordată filmelor documentare”), dar şi, apropiindu-ne de prezent, despre „«Raţia de libertate» a filmului documentar” (de la primul – şi singurul – Jurnal liber realizat de cineaştii Studioului „Sahia” după 1989 până la filmul-document Piaţa Universităţii – România, din 1991, semnat de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu), „Documentarul de lungmetraj, ca excepţie” (de la serialul TV Memorialul durerii, al Luciei Hossu Longin, până la Brâncuşi de Cornel Mihalache) sau, spre finalul cărţii, „Două genuri «încăpăţânate»: documentarul şi animaţia” (Thomas Ciulei, Radu Gabrea, Florin Iepan, Sorin Ilieşiu, Alexandru Solomon sau Andrei Ujică, dar şi realizatori mult mai tineri, în curs de afirmare). De asemenea, autorul, chiar dacă urmăreşte cariera unor autori importanţi (de la Jean Georgescu, Jean Mihail şi Paul Călinescu până la Nae Caranfil, Cristi Puiu şi Cristian Mungiu, trecând prin Lucian Pintilie, Malvina Urşianu, Dan Piţa, Mircea Veroiu şi Mircea Daneliuc), nu ignoră nici producţiile de gen şi dedică capitole semnificative comediei sau filmului istoric, cu a sa „epopee naţională”. În plus, istoricul are grijă să contextualizeze atunci când este necesar, referindu-se la situaţia industriei de film în epocă sau la intruziunea politicului în cinematografie.

Criticul Călin Căliman este ponderat în afirmaţii şi nu are, nici atunci când devine istoric, verva polemică şi apetitul demolator dovedite cu asupra de măsură de unii confraţi. Chiar dacă nu intenţionează să stârnească dispute, autorul ştie să sugereze că un anume film nu merită prea multă atenţie – fie prin întorsătura frazei, fie printr-un citat relvant dintr-un alt critic. Abundenţa de citate (nu doar „contra”, ci şi „pro”) sugerează, pe de o parte, că moderaţia se conjugă fericit cu modestia şi, pe de altă parte, că autorul a fost interesat constant nu doar să analizeze filme, ci şi să ia pulsul criticii de film autohtone. De altfel, „bibliografia selectivă” de la finalul volumului este impunătoare (prin cele câteva sute de titluri parcurse de Călin Căliman) şi foarte utilă pentru cititorii ce doresc să aprofundeze domeniul. Am putea uita, astfel, că în ultimii ani au apărut la noi destule doctorate în filmologie a căror bibliografie „neselectivă” cuprinde atâtea lucrări de critică şi istorie de cinema româneşti, cât să le numeri pe degetele de la o mână. O altă anexă necesară a Istoriei lui Călin Căliman este un indice de nume, care ne ajută să nu ne pierdem prin cele aproape 700 de pagini de text.

Majoritatea filmelor sunt doar enumerate şi prezentate concis (volumul de informaţie al cărţii este uluitor), însă autorul consacră capitole separate câtorva dintre cele mai importante titluri ale istoriei cinematografului românesc: Independenţa României (primul lungmetraj de ficţiune românesc, de la a cărui premieră se va împlini un secol în toamnă), O noapte furtunoasă de Jean Georgescu (în continuare un „stâlp de boltă” al cinematografului românesc), La Moara cu noroc de Victor Iliu, Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, Meandre de Mircea Săucan („un film înmormântat de viu”), Reconstituirea de Lucian Pintilie, documentarul colectiv Apa ca un bivol negru („manifestul unei promoţii”), Nunta de piatră de Dan Piţa şi Mircea Veroiu şi Croaziera, „vârful de lance” al lui Mircea Daneliuc. În asemenea capitole, Călin Căliman dovedeşte cu prisosinţă, pe lângă abilitatea de a sintetiza o materie vastă, capacităţi analitice remarcabile, care, combinate cu excelenta cunoaştere a domeniului (deopotrivă filmul şi critica de film) şi cu probitatea demersului, întăresc valoarea unei cărţi care merită un loc pe un raft din faţă în biblioteca oricărui cinefil sau filmolog.