Activitatea lui Harrison Ford constituie un bun exemplu în privinţa necesităţii diferenţierii între calitatea de actor şi star de cinema. Desigur, în situaţii ideale, aceste două calităţi pot să se suprapună – însă dacă ne uităm la cariera lui Harrison Ford, cel care aniversează în acest an împlinirea vârstei de 75 de ani, atunci putem spune că în cazul lui gradul de suprapunere este foarte mic.
Poate tocmai acesta este şi motivul pentru care el încă nu a reuşit să pună mâna pe distincţia profesională supremă, premiul Oscar. Însă, dacă ne uităm la activitatea lui dintr-un alt aspect, atunci devine destul de evident că a câştigat cam tot ce-şi putea propune un star de cinema: chipul lui este asociat cu o serie de personaje emblematice din istoria filmului – iar astfel el devine unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de pe mapamond, producătorii de filme văzând în persoana lui până şi în ziua de astăzi garanţia unui succes financiar răsunător.
Din atelier în studio
Povestea vieţii lui Harrison Ford este o poveste de succes, chiar povestea de succes a visului american. Din a doua parte a anilor ’60 începe să se apropie încet-încet, prin mici roluri de figurant, de cele mai importante aglomerări artistice ale Hollywoodului. În anii ’70 a încercat să-şi facă un nume în seriale de televiziune: avea roluri secundare în clasicul Kung-fu, mai târziu în Petrocelli. Tot în această perioadă apare pentru o clipă numai în Zabriskie Point de Antonioni, însă după acesta, cariera lui parcă se-mpotmoleşte.
Din moment ce nu reuşeşte să se afirme în lumea cinemaului, învaţă meseria de tâmplar, şi-şi întreţine familia din executarea diferitelor lucrări de tâmplărie. Se spune că acestei meserii îi datorează startul ulterior al carierei sale în film, deoarece tocmai lucra la mobila pentru George Lucas, un enfant terrible al noii generaţii hollywoodiene, atunci când s-a trezit că – aşteptând să se usuce cleiul – îl ajută pe noul director dându-i replicile la text. Libertatea perioadei hippy precum şi faptul că scriitorul şi regizorul Lucas, un om cu mentalitate inovatoare, cât şi contemporanii acestuia au zărit ceva în figura lui Harrison Ford, şi au început să-l împingă încet-încet către cariera ceea ce şi-o alesese el. Lucas îi dă un rol secundar mai consistent în American Graffiti, o peliculă a cărui producător este Francis Ford Coppola– un fapt deloc de neglijat.
După acesta, Coppola – având deja în spatele lui succesul Naşului (1971) – îl angajează şi el pe tâmplarul Harrison Ford să-i renoveze biroul, şi-i oferă totodată şi un rol minor în filmul Conversaţia (The conversation, 1971), precum, mai târziu, şi în lucrarea sa profetică despre Vietnam, în Apocalipsa acum (Apocalypse now, 1979). În acest film, Ford oferă deja o prestaţie memorabilă: înghite sec, dă din gene şi se bâjbâie în timp ce se aude de pe o bandă magnetică mărturia poetică a personajului principal, renegatul colonel Kurtz (Marlon Brando). Deşi n-are mai mult de câteva propoziţii, prezenţa lui Ford în această scenă-cheie este impunătoare.
Omul de succes din spaţiu
Harrison Ford n-a stat degeaba nici între cele două filme ale lui Coppola, şi astfel a dispărut încet din imagine dalta de tâmplar, cedând locul pistolului cu laser. Prima parte din Războiul stelelor purta titlul O nouă speranţă (1977). Dar din moment ce nu exista încă seria, pentru mult timp nimeni n-a băgat în seamă subtitlul. Însă, peste câţiva ani opera sci-fi a lui George Lucas a crescut într-o trilogie, iar acest lucru a propulsat cu viteză hipersonică nu cariera personajului principal, cavalerul Jedi interpretat de Mark Hamill, ci a personajului secundar, Harrison Ford care a bravat în rolul contrabandistului galactic, cinicul Han Solo. Graţie scenariului excelent, Imperiul contraatacă (Empire strikes back 1980), figura lui Han Solo a avut posibilitatea să se dezvolte, în această privinţă contând mult şi misterul hibernării, la care este supus personajul interpretat de el. Nu mai vorbim de faptul că tachinarea sa permanentă cu frumoasa şi atrăgătoarea prinţesă (Carrie Fisher) a devenit una dintre narativele cele mai importante ale filmului. Astfel, Întoarcerea lui Jedi (Return of the Jedi 1983) a renunţat la misterul pe care lumea îl urmărea cu sufletul la gură – criogenarea lui Solo – şi a oferit în schimb spectatorilor o poveste de dragoste împlinită. În acest moment, Harrison Ford nu mai este doar un fost contrabandist ironic, în prezent conducătorul rebelilor, ci şi protagonistul unui love story în toată regula, cu tot cu acompaniamentul muzical al unei orchestre filarmonice complete. Faptul că spre finalul trilogiei fostul rebel misogin se transformă într-un amorez desăvârşit va rezulta în includerea lui Harrison, el însuşi apropiindu-se de anii patruzeci din viaţă, în categoria idolilor hollywoodieni care au cucerit pe toată lumea. Ceea ce este şi definiţia statusului de star, până la urmă: sexul tău te respectă, sexul opus te adoră.
În acest sens, acest statut este consolidat şi de rolul său din filmul lui Ridley Scott, Vânătorul de recompense (Blade Runner, 1982). În viitorul îndepărtat al anului 2017, Harrison Ford interpretează un vânător de recompense care elimină nişte bioroboţi, altfel spus, transhumani. Fost poliţist, în prezent specializat pe eliminarea replicanţilor, personajul este interpretat într-o abordare similară rolului din Star Wars, adică într-o manieră ironică, pe alocuri chiar impertinentă. La momentul producţiei sale, filmul nu a satisfăcut întru totul aşteptările care l-au însoţit, însă cu trecerea timpului a devenit un punct de referinţă – astfel încât în 2017 a apărut şi clona sa, adică urmează în cinemauri filmul Vânătorul de recompense 2049 (Blade Runner 2049). Aş fi curios să văd ce s-ar întâmpla dacă Ford ar mai trăi încă vreo treizeci de ani buni, şi în 2049 ar fi un senior vioi de 102 ani (şi nu ar fi prima dată ca o previziune ironică de-a mea să devină realitate).
Din viitor în trecut
Din moment ce scenele cu Harrison Ford din filmul E.T. Extraterestrul (E.T. Extraterrestrial 1982) au fost tăiate la montaj, trebuie să studiem trilogia Indiana Jones, turnată aproximativ în acelaşi timp cu trilogia Star Wars. De altfel, ambele trilogii se vor completa cu o a patra parte (vom ajunge mai încolo să vorbim şi de acestea).
Piesa de debut, Indiana Jones şi căutătorii arcei pierdute (Indiana Jones and the Raiders of the Lost Covenant 1981) în regia lui Spielberg a necesitat o interpretare mai nuanţată din partea lui Harrison Ford, faţă de prestaţiile lui de până atunci. Desigur, el a păstrat acea atitudine de cinism care a conferit trăsături de om simplu, dar puternic personajelor interpretate de el, însă aceste trăsături îl vor caracteriza în acest caz pe protagonistul care poartă geacă de piele, pălărie şi un bici în mână. Alteregoul lui Indiana Jones, profesorul de arheologie ni se prezintă de mai puţine ori şi în mediul său universitar pare mai degrabă timid şi bâjbâit – mai ales având în vedere că este o sursă constantă de amuzament faptul că stând la catedră, el este expus admiraţiei deloc discrete din partea studentelor. În acest context, şi figura lui este îmbrăcată corespunzător: într-un sacou tweed, purtând ochelari, cu un indicator în mână (în loc de bici). Nu este cazul să prezint pe larg trăsăturile caracteristice ale supereroilor cu dublă identitate, particularitatea acestui caz este faptul că Jones nu activează în mediul său obişnuit (adică nu operează dintr-o cabină telefonică), ci are timp să se transforme până ajunge în cele mai ascunse locuri ale mapamondului.
Prima piesă a trilogiei are rolul de a introduce şi de a ne familiariza cu personajul lui Indiana Jones, în plus, plasează acţiunea în timp: suntem în anul 1936, iar Jones este într-un conflict moral cu naziştii criminali. În mod interesant, unul dintre cei care îl ajută este fosta sa iubită. Aş vrea să punctez că atât crearea acestui personaj, cât şi responsabilitatea financiară au fost asumate de George Lucas, el ajungând în scurt timp să fie răsplătit din plin pentru toate: filmul a fost nominalizat la opt premii Oscar (câştigând în total la patru categorii) şi a adus încasări record. Deşi toată lumea fluiera atunci muzica lui John Williams, filmul nu a câştigat la categoria de coloană sonoară, premiul revenindu-i lui Vangelis pentru Care de foc (Chariots of fire), de altfel o muzică la fel de faină, care însă nu se poate nici fluiera şi nici fredona.
A doua parte, Indiana Jones şi templul morţii (Indiana Jones and the Temple of Doom 1984) este mai sobră faţă de primul episod, atât în ceea ce priveşte tema, cât şi în ceea ce priveşte execuţia, tema centrală fiind răpirea copiilor şi forţarea intrării lor în secte demonice. Printre altele, şi acest lucru a contribuit la regândirea limitei de vârstă a fimelor în SUA. În rolul principal feminin, o vedem pe soţia lui Spielberg, Kate Capshaw, care, spre deosebire de sprinteana Karen Allen din prima parte, este prototipul piţipoancelor fără pic de creier.
A treia parte din serie a primit titlul Indiana Jones şi ultima cruciadă (Indiana Jones and the Last Crusade 1989) şi oferă o incursiune în copilăria lui Jones, după care acţiunea continuă în anul 1938, începându-se căutarea Sfântului Graal. În acest film, Indiana Jones nu mai este un erou singuratec, îl cunoaştem şi pe tatăl său (Sean Connery) şi putem să ne convingem că aşchia nu a săre departe de trunchi. Sursele de umor în relaţia tată-fiu sunt aici scârba faţă de şobolani (în primele două filme a fost scârba faţă de şerpi), respectiv ura faţă de nazişti. Rolul feminin principal devine iarăşi unul complex, în primul rând graţie figurii doctoriţei Elsa Schneider în interpretarea actriţei Alison Doody. Al treilea film are probabil cel mai ridicat grad în ceea ce priveşte nivelul de acţiune din seria Indiana Jones – şi aventurile lui Ford şi Jones nu s-au oprit aici.
Menţiune
Oare ce altceva mai poate face un star de cinema, frumuşel şi cunoscut ca actor în filme de acţiune, decât să-şi asigure un loc în istoria filmului prin interpretarea unor personaje emblematice? Însă Ford, chiar dacă a fost purtat de incredibilul val de succes al regizorilor inovatori ai Hollywoodului, a ajuns cumva totuşi să participe şi în nişte producţii care – deşi nu sunt neapărat filme proaste – astăzi nu mai sunt foarte cunoscute. Am putea aminti aici Heroes (1977), Force 10 from Navarone (1977), sau chiar Hanover Street (1979) a cărui temă este la fel războiul.
Filmul Rabinul şi hoţul (The Frisco Kid, 1979) nu se încadrează în aceleaşi tipare, fiind o comedie în care Harrison Ford se bazează pe obişnuitul său registru cinic, însă în acest caz, interpretarea lui are scopul de a contracara interpretarea comică a lui Gene Wilder. Între timp, este finalizată partea a doua din American Graffitti (1979), însă acesta nici măcar nu-şi propune să echivaleze succesul primei părţi, fiind mai degrabă o exploatare a nostalgiei.
La un pas de Premiul Oscar
Witness (1985) încearcă să ne introducă în lumea închisă a comunităţii Amish din SUA. Desigur, în interpretarea lui Harrison Ford, poliţistul devine tot o figură bosumflată, asta până în momentul în care este sedus de personajul interpretat de Kelly McGillis, o candidată serioasă la vremea ei la titlul de cea mai sexy actriţă. Pentru rolul din acest film, Harrison Ford a fost nominalizat la premiul Golden Globe, categoria cel mai bun actor. Uitându-ne la lista actorilor nominalizaţi la această distincţie în 1986, ideea nici nu pare foarte exagerată – de altfel, el a fost nominalizat şi la premiile Oscar.
Filmul în care Ford ajunge să interpreteze un alt tip de personaj este The Mosquito Coast (1986), unde îi revine rolul unui inventator fanatic, unul care terorizează până şi propria sa familie. Deşi nici măcar nu poate fi vorba de un personaj complex, cu urmă de credibilitate, din moment ce filmul se bazează pe o îmbinare de elemente fantastice şi de comedie, acest lucru nici nu-i deranjează pe spectatori. Protagonistul filmului nu e genul de personaj care să fie interpretat în stilul obişnuit al actorului, însă în ’87 a fost nominalizat pentru acest rol la Golden Globe, categoria cel mai bun actor dramatic. Totuşi, nu e de mirare că până la urmă premiul a mers la altcineva.
Dacă, în schimb, ne-ar plăcea un thriller captivant şi mistic, atunci Polanski şi Frantic (1988) sunt alegerea potrivită. Polansi reuşeşte să activeze în Ford energii necunoscute până atunci, şi astfel, figura doctorului a cărui soţie a fost răpită din greşeală, va avea ecou peste cinci ani în interpretarea sa din filmul Evadatul (The fugitive, 1993). O menţiune: în filmul din 1993 Ford joacă la fel rolul unui doctor, deşi în acest caz, soţia sa nu este răpită, ci este victima unei crime neelucidate. În ambele cazuri, doctorul perseverent se dedică trup şi suflet rezolvării cazului şi clarificării numelui. Deşi în pielea fugitivului oferă o prestaţie artistică complexă, nici de această dată nu i-a fost acordat lui premiul, însă trebuie să admitem, că în anul respectiv competiţia a fost foarte puternică.
Nici drama din sala de instanţă (Presumed innocent, 1990), turnată în intervalul dintre cele două filme menţionate mai sus, şi nici Regarding Henry (1991) nu-i deschid noi porţi în calea devenirii unui actor desăvârşit. Regarding Henry are potenţial, oferind ocazia lui Harrison Ford să interpreteze un bărbat care seamănă cel mai mult cu un dihor snobist şi care după ce supravieţuieşte împuşcării în cap, uită cu desăvârşire cine este şi cum s-a comportat până atunci în lume. Figura a cărui caracter ar trebui construită de la zero, arătând cum porneşte pe calea anevoioasă a aminterii întârziate ar trebui să fie o oportunitate nemaipomenită tuturor actorilor. Şi totuşi Ford nu reuşeşte să exploateze la maxim această şansă – drept urmare, nici nu este nominalizat la nici un premiu.
În schimb, este nominalizat pentru rolul din Sabrina (1995) la premiul Golden Globe, la categoria cel mai mai bun actor într-un musical şi comedie. În anul respectiv, premiul îi va reveni însă lui John Travolta pentru Get Shorty (1995) – o interpretare nicicum briliantă, dar totuşi, o idee mai reuşită decât prestaţia lui Harrison Ford în Sabrina. Nu că ar fi eşuat în rolul din acest film, dar totuşi, filmul lui Sydney Pollack este „dus în spate” de protagonista Julia Ormond. Adevărul este că, de la mijlocul anilor ’90 până la începutul anilor 2000, Ford a mers pe traiectorii sigure: filme de acţiune relativ interesante şi comedii romantice plăcute, mizând pe siguranţă şi onorând astfel calculele producătorilor de filme.
Erou în filme de acţiune
Un erou de acţiune are cel mai mare efect atunci când actorul nu se forţează prea tare, iar Ford reuşeşte să ţină destul de bine această regulă. Să ne uităm la repertoriul său: Clear and presen danger (1994) avea tot ce îi trebuie unui film de acţiune, la fel ca şi pelicula The Devil’s Own (1997), chiar dacă aici atenţia spectatorilor a fost captat mai mult de Brad Bitt. În Air Force One (1997) Ford era deja în mare formă, interpretând un preşedinte cum şi-ar fi dorit americanii să aibă. Reagan n-a întors focum atunci când s-a tras asupra lui, deci preşedintele interpretat de Ford seamănă mai mult cu o combinaţie între Kennedy şi Eisenhower în tinereţe. E chipeş, nu se dă bătut şi-i vine singur de hac teroriştilor care vor să deturneze nava prezidenţială. Şi acest film s-a bucurat de succes.
În mod suprinzător, în filmul K-19, the Widowmaker (2002) starul nu joacă rolul unui erou american, şi al comandantului unui submarin sovietic. Deşi acţiunea se petrece în anii războiului rece, secvenţa finală are deja loc în începutul anilor 2000, Ford fiind îmbătrânit de makeup artiştii (şi, chipurile, îi stă bine). Sărim peste câteva filme tot din această categorie, menţionând numai unul turnat în genul hibrid (cu care am ajuns astăzi să fim foarte obişnuiţi), adică Văcari & Extratereştri(Cowboys and aliens 2011), unde interpretează cu francheţea specifică lui figura colonelului Dolarhyde; respectiv mai merită semnalat în acest context şi Ender’s Game, chiar dacă nu este Ford protagonistul, deoarece filmul are la bază un scenariu cu o structură foarte interesantă.
Eroul romantic
Filmul Şase zile, şapte nopţi (Six days, seven nights 1998) îi unge la suflet pe amatorii de filme romantice. Personajul interpretat de Harrison Ford seamănă foarte mult cu Han Solo care se tachina mereu cu prinţesa Leia, singura diferenţă fiind că Anne Heche este foarte enervantă în timp ce prinţesa nu era deloc. Comedia a rulat cu mare succes în sălile de cinema chiar dacă, din cauza vârstei, şarmul lui Ford avea deja o tentă de donjuan.
Extraordinary measures(2010) nu intră neapărat în categoria comediilor romantice, dar Harrison Ford savurează fiecare clipă a filmului, interpretând rolul unui medic savant nonconformist, care pune să urle muzică rock în laboratorul său cât timp lucrează la cercetările sale şi care-i tratează cu flit pe toţi ceilalţi. Rolul îi vine ca o mănuşă, mai ales că serialul Dr. House cu protagonistul Hugh Laurie au pregătit foarte bine terenul pentru acest tip ce personaj.
Tot în acelaşi registru actoricesc al unui donjuan senior joacă Ford şi rolul din comedia Morning Glory (2010), unde scenariul încearcă să-l combine cu Diane Keaton, la fel trecută de prima tinereţe. Între cei doi, chimia nu prea funcţionează, dar de fapt, la ce ne aşteptăm, doară n-o putem trimite pe Annie Hall în pensie…. Filmul 42 (din anul 2013) este povestea dintre Branch Rickey, proprietarul unui club de baseball care respinge ideea segregării din considerente financiare şi un jucător afro-american din Liga I. Şi aici, seniorul Ford interpretează rolul unui tip aparent cinic, dar empatic în adâncul sufletului său. Aşa cum am arătat mai sus, are deja considerabilă rutină în interpretarea acestui tip de caracter.
Starul pensionat
Fără doar şi poate, este semnul atingerii vârstei senectuţii atunci când Sylvester Stallone te cooptează printre membrii echipei filmului Eroii de sacrificiu (The Expendables), având în vedere că Stallone îşi propune crearea unui panoptic autoreflexiv al foştilor eroi de acţiune. Ford apare în partea a treia (The Expendables 3 2014), interpretând o figură răzleaţă, dar respectată ca ofiţer comandant. Povestea nu are nici un fir narativ real, numai acţiune la maxim şi un pic de umor sec. Şi în acest caz, putea oare un tâmplar să stea deoparte?
Şi să nu uităm că Spielberg şi Lucas l-au adus odată înapoi pe Harrison Ford (în 2008, în rolul său de Indiana Jones), la fel cum şi Han Solo s-a întors în Star Wars (Trezirea forţei – The force awakens 2015). Am glumit mai sus, spunând că în Vânătorul de recompense 2049 Ford poate să-l interpreteze pe Rick Deckard, care a îmbătrânit la fel cum a îmbătrânit şi actorul.
Poate nici Academia nu-i va închide mereu uşile şi un premiu Oscar pentru întreaga activitate l-ar motiva să se aşeze pe scaunul de regizor – nu putem exclude acest scenariu că s-a întâmplat deja de destule ori. Doară el este un star al cinemaului de destulă vreme, îi cunoaştem zâmbetul şugubăţ, felul în care se strâmbă, manierele sale de profesor şi ţinuta sa militară (astăzi, mai degrabă relaxată). Oare ce ne mai rezervă Harrison Ford?
