Nu credem orice doar așa…

Despre încerederea suspendată a spectatorului

În cele ce urmează vom discuta despre așa-zisul suspension of disbelief, adică suspendarea (temporară și voită) a neîncrederii, o atitudine indispensabilă a spectatorului când vine vorba de acceptarea unor genuri de ficțiune (sau non-ficțiune).



„Săritul peste rechin”, adică jumping the shark

Această expresie a intrat în argoul de film al SUA pe 20 septembrie 1977, când unul dintre personajele principale – Fonzie, macho man-ul stângaci în geacă de piele, ajuns iconic dintr-un motiv necunoscut – ale serialului de comedie destul de prostuț Happy Days, trecut deja de epoca de glorie, sare peste un rechin în timp ce face schi pe apă. Chiar și spectatorii acestui serial, care nu se remarca prin realismul său, au simțit că această scenă într-adevăr ilară a întrecut măsura, mai toți fanii au început să comenteze că această săritură peste rechin a trecut peste o limită, limita credibilității. Relativa comprehensibilitate a narațiunii serialului, care la locul ei era digerabilă, s-a strecurat printre degetele spectatorilor ca efect al acestei sărituri al lui Fonzie. Spectatorii au declarat că această scenă este o insultă la adresa inteligenței lor. Deși episoadele precedente din serialul Happy Days care păreau a fi o fantasmagorie totală, au putut fi plasate în cadrul lumii create de serial, această săritură peste rechin în acest mediu narativ a depășit limitele dispozițiilor spectatorilor.

Serialul Happy Days – ca orice altă formă de ficțiune – s-a așteptat de la spectatorii săi la un anumit fel de asimilare facultativă, o aliniere voită la șirul situațiilor inventate. Doar așa a putut deveni digerabilă și doar așa poate fi digerabilă orice poveste fictivă. Până când publicul acceptă că „întregul” creat de instrumentele narative, dramaturgice, stilistice, actoricești și cele de limbaj formal al operei în discuție este credibil, nu este nicio problemă. Dar apare o problemă dacă în sistemul fictiv funcțional se strecoară un element străin sub forma unei „sărituri peste un rechin”, moment în care neîncrederea suspendată a publicului se transformă în simplă neîncredere. Dacă se întâmplă acest lucru, experiența unică a sentimentului de asimilare a filmului – sau dacă vreți, acel flow – este anihilat. Întrebarea este, cum funcționează suspendarea voită a sus-numitei neîncrederi, sau în forma sa originală mult mai sonoră: willing suspension of disbelief.

Nu e o credință

Dubla negație care se ascunde în adâncul afirmației notate de Samuel Taylor Coleridge în 1817 și care apare tot mai puternic în critica „cotidiană” de film (și bineînțeles în criticile artelor-surori de asemenea) poate fi tradusă și printr-o formă mai simplă, dar suspendarea neîncrederii nu este egală cu credința/încrederea. Cuvântul cheie este willing, voința în spatele suspendării neîncrederii, deoarece – în caz fericit – ficțiunea din film o credem nu ca și realitate, ci facem un efort și eliminăm sau ne ridicăm deasupra unor elemente ale filmului, care dacă ar fi luate ca atare, filmul pur și simplu ar deveni de nedigerat în caracterul său incredibil. Credibilitatea pe ecranul cel mare este fragilă și volatilă, chiar și cea mai mică inconsecvență care se strecoară în mașinăria aparent funcțională a lumii imaginare și a realizării acesteia omoară atenția spectatorului, imersiunea.

Explozii în spațiu

Probabil că în cazul filmelor SF (și cele romantice) se poate ilustra cel mai bine cât de mare efort cognitiv presupune suspendarea neîncrederii din partea noastră. Personaje imaginare fac lucruri imaginare cu obiecte imaginare în locuri și momente de timp imaginare, iar spectatorul, folosindu-se de imaginație, creează și validează neadevărurile care se petrec în fața lui. Dar suspendarea neîncrederii nu se rezumă doar la acceptarea unor lumi imaginare ca fiind reale. Suntem capabili să validăm universurile ireale și la scară mare (împreună cu dimensiunile lor spațio-temporale) din filmele SF și fantasy, dar suntem la fel de capabili să găsim – chiar și în funcție de dispoziția și toanele noastre de moment – întorsături de situații, momente, texte, costume, personaje care nu se potrivesc cu aceste universuri. Lista inconsecvențelor care pot trezi la realitate spectatorul nostru adâncit în ficțiune în fracțiuni de secundă ar mai putea continua.

Există persoane care sunt incapabile să suporte imposibilitatea fizică a exploziilor în spațiu, dar sunt și persoane care sunt deranjate doar de astronauți care se omoară între ei – deoarece aceștia niciodată nu ar face așa ceva. Și bineînțeles suntem noi toți, cei care am refuzat să acceptăm în unanimitate figura lui Jar-Jar Binks, care prin caracterul său de personaj de desene animate retardat a devenit străin de context. Așadar, suspendarea neîncrederii nu este un proces exact și pasiv. Nu „credem” orice tâmpenie ce ne este servită. Nu vom înghiți Ascensiunea lui Jupiter.

Întrebări dintr-o altă realitate

Iar faptul că între suspendarea neîncrederii și „indicatorul de incredibilitate” al unui film ar exista orice fel de corelație, este un mit. Nu suferim enorm în timp ce înțelegem și asimilăm ficțiunea inerent incredibilă al unui film de groază nebun de tip trash sau slasher, sau al unei adaptări high concept după Philip K. Dick sau Asimov, sau al unei prelucrări după opera lui Tolkien. În același timp, dacă vizionăm un film de acțiune destul de insipid, ce se petrece în prezent, înjurăm pe sub mustață dacă antagonistul supraviețuiește unei explozii devastatoare sau începe un monolog interminabil chiar înainte de momentul marii reglări de conturi. Chiar din aceste motiv este suspendarea neîncrederii o competență folositoare, pentru că putem să facem ca aceste întorsături de situații, ce în viața reală nu ar fi posibile, să funcționeze – în cadrul unor limite. Dacă acceptăm că un personaj negativ – ca și tipul de caracter canonizat al genului – într-o situație favorabilă lui, cu degetul pe trăgaciul armei începe să povestească verzi și uscate, în timp ce eroul nostru caută disperat o armă, vom avea parte de o experiență minunată. Facem astfel un pas uriaș spre a ne bucura la maxim de o poveste bună, și poate din acest motiv ne considerăm și deștepți pentru o perioadă scurtă de timp. Pentru că putem afirma că este aproape sigur că nu vom înțelege și nu vom îndrăgi filmele niciodată dacă ne cramponăm de orice întorsătură de situație de care ne-am putea crampona stând pe tărâmul realității.

Pentru a face un film ficțional să funcționeze trebuie să ne punem întrebări nouă înșine. Scepticismul sănătos și de la sine înțeles nu slăbește suspendarea neîncrederii noastre, ci o întărește – până în momentul în care găsim răspunsuri la întrebările noastre. Dacă așa stau lucrurile, dacă reușim să plasăm și cea mai năstrușnică premisă la locul ei, povestea filmului în discuție va rezona pe un plan mai adânc, ne vom apropia mai mult de personaje, iar întorsăturile de situații și surprizele ne vor scoate din realitatea noastră și ne vor transporta într-o altă realitate.

Dar dacă întrebările noastre rămân fără răspuns, neîncrederea va câștiga teren, vom deveni plictisiți și vom începe să fim sarcastici, iar filmul respectiv va deveni ținta ironiei sau chiar a furiei noastre. Așadar este nevoie de doi pentru acest dans, spectatorul care dorește să-și suspende neîncrederea, și autorii de filme care creează climatul optim pentru ca acest lucru să se întâmple. Dacă simțul proporțiilor al autorilor scapă de sub control (dacă cineva sare peste un rechin) sau dacă ești scos din ficțiune din cauza greșelilor de realizare (editarea nereușită a scenelor, microfoane care se văd) spectatorul rămâne de unul singur cu neîncrederea lui.

Dacă unii regizori de filme vor să evidențieze caracterul de film al filmului prin spargerea celui de-al patrulea perete (Belmondo se uită în camera de filmat și își iese din rol), sau prin accentuarea artificialității celor vizibile (efectul de celuloid distrus la Rodriguez), spectatorul trebuie să depună mai mult efort pentru a da viață filmului. În același timp, în cazul filmelor autoreflexive de acest gen, se pune întrebarea dacă mai este nevoie de suspendarea neîncrederii noastre. Dacă o ficțiune trage cu ochiul la propriul său caracter fictiv, sau dacă atrage atenția asupra propriului său caracter artificial, nu neapărat mai putem să ne adâncim în el, începem să le privim mai degrabă din exterior, ca pe niște obiecte filmografice.

Nu are niciun sens, dar nu e plictisitor

Bineînțeles că în timpul realizării scenariului și al storyboardului, cineaștii încearcă să aibă grijă să nu acorde prea puțin interes sau să nu exagereze cu elemente de narațiune sau de realizare a filmului, dar este foarte scurtă lista acelor filme ale căror producători s-au jucat expres cu mecanismele suspendării neîncrederii. Probabil că cel mai important film de acest fel este Sunset Boulevard de Billy Wilder. Este foarte greu să te identifici cu punctul de vedere șocant de excentric al clasicului narat din punctul de vedere al personajului principal mort (William Holden), totuși, cei mai mulți reușesc. După ce scepticismul inițial – „Cu siguranță Joe nu e mort de-a binelea.” – scade, filmul te absoarbe cu putere în povestea lui. Întrebarea este cu ce instrumente reușește Wilder să distragă atenția spectatorului de la perspectiva narativă neplauzibilă? Deoarece în cazul filmului Sunset Boulevard suspendarea neîncrederii este obligatorie. Iar Wilder reușește să înghesuie poziția de-a dreptul bizară a naratorului în realitatea spiritului epocii înfățișate și în același timp să o dezvăluie cu ajutorul unor elemente de limbaj formal precise.

Tonul filmului este sec și factual, ba ai impresia că și imaginile lui Wilder au fost inspirate dintr-un articol de ziar. Expoziția rigidă slăbește caracterul de fantezie, la fel ca și tensiunea consecvent glacială dintre personaje care este palpabilă și care este prezentă pe tot parcursul filmului. Așezarea personajelor, metafora de dominanță modulată de distanța-apropierea dintre ele, dialogurile formidabile, efectele de lumină-umbră atrag atenția asupra dramei funcționale al „eroilor”, de asemenea asupra imaginii umile a epocii respective la Hollywood și asupra criticii acestei imagini. Wilder reușește să acopere poziția stridentă și puternic stilizată a naratorului și să o manipuleze cu ajutorul limbajului formal în așa fel încât caracterul ilogic al naratorului să nu îl deranjeze pe spectator, care astfel reușește să-și suspende neîncrederea întemeiată față de naratorul mort și să se adâncească în poveste. De altfel, Wilder a comentat acest aspect într-un interviu spunând: „sigur că nu are nici un sens, dar acest lucru nu are importanță, pentru că filmul nu este plictisitor”.

E doar un film

La fel ca în cazul unui truc de magician reușit, adâncindu-ne într-o poveste fictivă știm totuși că suntem trași pe sfoară: că ceea ce vedem nu poate fi realitatea, este doar înșelăciune. Imagini consecutive formează un șir de evenimente abstracte pe un mare ecran alb. „E doar un film” – a spus mama în timp ce noi aproape că am făcut pe noi de frică uitându-ne la Alien. Dar un film bun este cu adevărat bun – în continuare: ca un truc de magician – dacă nu ne dăm seama că între timp ne-am suspendat neîncrederea; dacă ne dăm seama că nu ne-am îndoit nici un pic de autenticitatea evenimentelor nonsens, de detaliile lumii construite, de caracterul real al personajelor și al dialogurilor lor în timp ce rulează lista echipajului de filmare de la finalul peliculei. Luând aceste lucruri în considerare putem afirma că dezmeticirea după un film bun seamănă cu trezirea dintr-un vis foarte real. După ce experiența – vrând-nevrând – ne-a sucit capul, trebuie să ne dăm seama că în mod normal nu ar fi trebuit să credem cele văzute și totuși am făcut-o.