Filmul intitulat Poveste din cartierul de vest (West Side Story, r. Robert Wise, Jerome Robbins, 1961) – musical distins cu cele mai multe premii Oscar din toate timpurile – l-a înfrânt cu cele 10 statuete pe predecesorul său, Gigi (Gigi, r. Vincente Minnelli, 1958) în 1962, la a 34-a ediţie de decernare a Premiilor Oscar. Însă cu acest rezultat creaţia lui Jerome Robins şi Robert Wise a devenit competitivă nu numai în genul musicalului, deoarece până în ziua de azi trei filme au câştigat mai multe (11) premii Oscar: Ben-Hur (Ben-Hur, r. William Wyler, 1959), Titanic (Titanic, r. James Cameron, 1997) şi Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui (Lord Of The Rings: The Return Of The King, r. Peter Jackson, 2003).
Dacă parcurgem lista musicalurilor distinse cu premiul acordat celui mai bun film (sunt 9 în total în istoria Oscarurilor), structura şi distribuţia în timp a acesteia reflectă foarte frumos tendinţele istoriei musicalului de tip american. În epoca clasică a genului, de la sfârşitul anilor douăzeci până la începutul anilor cincizeci (în afară de câţiva ani extrem de neprielnici, în care au fost create duzine de musicaluri), au fost premiate cu Oscar doar două filme: Broadway Melody(Broadway Melody, r. Norman Taurog, 1940) şi The Great Ziegfeld (The Great Ziegfeld, r. Robert Z. Leonard, 1936). În 1951 începe epoca musicalurilor câştigătoare din anii ‘50 şi ‘60, cu cele şase Oscaruri al filmului Un American în Paris (An American in Paris, r. Vincente Minnelli, 1951). În această perioadă genul a fost de fapt pe cale de a apune (din cele 9 musicaluri, care au câştigat premiul pentru cel mai bun film, două au fost create în anii ‘50 şi patru în anii ‘60).
Acest lucru reflectă faptul că în perioada înfloririi genului, musicalurile într-adevăr spectaculoase şi reuşite au fost considerate producţii mediocre care foarte greu au reuşit să de distingă printre celelalte, necum să primească premii Oscar importante. Însă din momentul în care genul a început „să se obosească”, să-şi piardă forţa de pătrundere în cultura filmului (din punct de vedere cantitativ), producătorii mobilizează din ce în ce mai multă energie pentru realizarea unui musical, care, în acest fel, reprezintă o valoare foarte mare în mai multe domenii, având chiar şansa de a fi premiaţi cu Oscarul pentru cel mai bun film.
Desigur, toate acestea sunt în corelaţie şi cu acele schimbări culturale şi din istoria filmului, în urma cărora musicalul clasic american şi-a pierdut în anii 50 importanţă generală în cultura filmului. Pentru genul care, ca urmare a particularităţilor de producţie, se bazează în mod expres pe funcţionarea de tip studio, nu i-a prins bine „decizia Paramount” din 1948, care a slăbit studiourile hollywoodiene, însă ceea ce este mai important în legătură cu Povestea din cartierul de vest este schimbarea gustului generaţiei noi (tinere) care obişnuia să se ducă la cinematografe. Acest public a respins forma foarte conservatoare a musicalului clasic, atât ideologia, cât şi muzicalitatea acestuia, şi doar noile teme şi noua estetică a reuşit să-i convingă să-şi cumpere bilete pentru un musical. Temele prezentate în Povestea din cartierul de vest (crima, lupta dintre bande, hârţuirea sexuală) sunt prin urmare în totalitate diferite faţă de cele din lumea musicalurilor vechi, care au tras după sine şi forma nouă, inovativă, care se manifestă în lumea vizuală care îmbină coreografia cu efect cu idei vizuale fantastice. Pentru crearea lumii vizuale, s-au folosit în principal creaţiile pictorilor americani moderni care au ales ca temă New Yorkul (spre exemplu Ben Shan sau Robert Vickery).
Din punctul de vedere al musicalurilor, o caracteristică importantă a etapei care urma după epoca de aur este că au fost scenarizate mai ales acele producţii deja prezentate cu succes pe scenele Broadwayului, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul filmului Povestea din cartierul de vest (premiera variantei originală de la Broadway a fost în 1957, şase actori din aceasta jucând şi în filmul West Side Story).
Vocea nouă, tinerească a cerut şi un nou limbaj muzical şi al dansului, prezentate de echipa tânără de actori. Avântul şi spectaculozitatea coregrafiei care îmbină stilurile de dans moderne ale epocii cu elementele baletului a servit în mod evident la satisfacerea aşteptărilor publicului tânăr, ca şi percepţia care pune în evidenţă coregrafia în grupuri, în loc de concepţia bazată pe un singur superstar a lui Gene Kelly (sau a filmelor realizate de Fred Astaire). (Însă este adevărat faptul că principalul candidat al regizorului Robert Wise pentru rolul lui Tony a fost un superstar, Elvis Presley, însă managerul acestuia – spre supărarea lui Elvis – nu l-a lăsat pe acesta să joace într-o producţie care prezintă crima şi luptele dintre bande).
Filmul este inovativ şi din privinţa integrării dansului, a limbajului formelor abstracte a musicalului în mediul orăşenesc real – realizarea acestuia ca exemplu de urmat este prologul filmului, care integrează abstracţia creată de coregrafia de dans în forma abstractă naturală a mediului metropolitan. În crearea lumii imaginilor particulară, stilizată joacă un rol important unghiurile de filmare, care azi nu mai sunt atât de izbitoare, însă în acea perioadă au fost foarte rare. La filmarea Poveştii din cartierul de vest, pentru crearea lumii vizuale speciale, decorul a fost construit la o înălţime aproximativă de doi metri, ca unele scene să poată fi filmate cu camerele de 70 mm de jos, din unghiuri extreme.
Rezultatul de o vizualitate fantastică se datorează în mare măsură corelării punctelor de vedere ale regiei şi ale coregrafiei. În privinţa coregrafiei, Povestea din cartierul de vest este considerată a fi renumită, deoarece timp de trei luni înaintea începerii filmărilor, Jerome Robbins, coreograful genial şi necruţător, a făcut probe cu actorii, după care filmările au mai durat şase luni. Conform amintirilor dansatorilor, niciodată nu au mai lucrat atât de dur într-o producţie cu dans ca în acest film, mulţi dintre ei suferind chiar leziuni fizice pe parcursul filmărilor obositoare. Perfecţionistul Robbins de altfel a reuşit să termine filmările pentru doar 4 numere muzicale, pentru că producătorii speriaţi de cheltuielile implicate de filmările care au durat foarte mult, l-au înlăturat şi i-au încredinţat lui Robert Wise terminarea peliculei. (Pentru prima dată în istoria premiilor Oscar, premiul pentru cel mai bun regizor din 1962 a fost acordat ambilor creatori.)
Filmările care au durat 6 luni, după care au urmat 7 luni în care s-au realizat montajul şi crearea coloanei sonore, au avut ca rezultat o producţie extraordinară, care, după părerea mea, merită indiscutabil premiul Oscar. Creativitatea vizuală, performanţa coreografiilor şi a dansatorilor fascinează până în ziua de azi publicul larg, iar povestea eternă a lui Romeo şi a Julietei oferă o temelie dramaturgică sigură pentru toate acestea. Dintre filmele nominalizate pentru titlul celui mai bun film din anul 1962, printre care se număra şi Povestea din cartierul de vest, evident câştigătorul rezistă cel mai bine la încercările timpului, de competitorii musicalului îşi aduc aminte doar cinefilii înrăiţi (Joshua Logan: Fanny, Lee Thompson: The Guns of Navarrone, Robert Rossen: The Hustler, Stanley Kramer: Judgement at Nurenberg), pe când Povestea din cartierul de vest, considerată de Instituţia Americană a Filmului a fi pe locul al 51-lea în clasamentul filmelor din toate timpurile, este renumită până în ziua de azi.
