Din punct de vedere tehnic este o super-noutate, din punct de vedere dramatic este o comedie ridicolă. Efectul pe care l-a produs când a apărut, semăna probabil cu cel al peliculei Avatar – o poveste cam subţire într-un pachet 3D frumos ambalat; cu diferenţa că acesta nu a văzut „cealaltă” dimensiune, ci în sfârşit i-a dat voce. Doamnelor şi domnilor: The Broadway Melody.
„Nu o lua prea în serios. Amândoi ştim că toată afacerea cu Oscar-urile este plină de politică” – aşa se spune că ar fi consolat-o Dick Powel pe Bette Davis care nu a primit premiul Oscar în ciuda faptului că în filmul Of Human Bondage (1934) aceasta şi-a interpretat rolul excepţional. Deci nu a trecut mult timp de la naşterea premiului Oscar că deja spectacolul, aparenţele aveau prioritate în faţa valorii artistice, de fapt banii investiţi aveau prioritate, şi acest lucru nu era un secret. Momentul în care modul de atribuire al premiilor a devenit din ce în ce mai suspectă şi mai ciudată, putem spune liniştiţi, a fost acela când a apărut The Broadway Melody, regizat de Harry Beaumont şi apărut la MGM; această peliculă a primit premiul Oscar în 1930 (când categoriile cea mai bună prestaţie artistică şi cea mai bună producţie au fost contopite). Dacă acest mod de atribuire a premiilor mai este în vigoare, rămâne să decidă fiecare pentru sine.
În ciuda succesului la public din 2002 al peliculei Chicago, aceasta pare să dispară din programul cinematografelor (cel puţin acesta este concluzia mea uitându-mă la oferta de filme, şi hai să nu amintim pelicula Streetdance, apărută în 3D; în ciuda hegemoniei poveştilor uşoare şi previzibile, iar drept exemplu putem aminti oricare comedie, film de acţiune sau chiar şi „drame” hollywood-iene – acest stil este prea de carnaval în zilele noastre. Poate şi acest lucru a contribuit la faptul că nu am putut să mă uit la pelicula de-o vârstă cu bunicul meu cu trăire totală. „Teoretic”, stilizarea ar putea contribui la creşterea nivelului artistic, la accentuarea esteticului, dar clişeele obligatorii, reducerea rolului dramaturgic al muzicii „live” au transformat The Broadway Melody într-un film care este aproape imposibil de vizionat. Filmul cu dramaturgia învechită – şi acest lucru nu se datorează doar vârstei de 81 de ani – a avut un succes răsunător (putem spune), dar acest lucru nu trebuie să inducă pe nimeni în eroare. Filmul a fost conceput în acea eră confuză (trecerea de la filmul mut la cel sonor) când nici cerinţele tehnice nici principiile estetice nu erau încă stabilite, iar a merge la cinematograf era considerată sărbătoare.
În contextul cultural aparte – în umbra marii crize economice, printre gag-urile lui Charlie Chaplin şi în vârtejul entuziasmului mondial cauzat de inovaţiile tehnice – această peliculă a făcut ca inimile spectatorilor să tresară, într-atâta chiar că a adus un profit de 4 milioane de dolari faţă de cei 350.000 de dolari investiţi. Toate acestea în ciuda faptului că în cinematografele unde nu exista aparatură de sonorizare a rulat o variantă mută (păstrând caracteristicile specifice filmelor mute). Sonorul, care reprezenta simplitatea şi noutatea – iar şansonetele uşoare aveau un rol important – a devenit obiect de consum creând astfel codul de reguli al tipului de imagine al musical-urilor care nu s-a schimbat aproape deloc în decurs de aproape un secol. Spectatorii au descoperit motivele dulcege, acţiunea melodramatică, care i-a fost cunoscută din pelicule anterioare, iar gestul de canonizare al Academiei de Film a făcut ca acest gen să fie oficial recunoscut (nimic mai elocvent decât faptul că la MGM s-au mai filmat alte trei filme Broadway Melody).
În centrul peliculei se află surorile Mahoney, Hank (Bessie Love) şi Queenie (Anita Page) care încearcă să-şi facă un nume în faimosul teatru din New York, procedeu în care un rol important îi revine dragostei (nu doar triunghi amoros) şi luptei meschine dintre clase – totuşi nu prea are rost să ne implicâm prea mult, deoarece dramaturgia scenariului nu seamănă cu Eschil decât foarte vag şi foarte departe. Pe lângă carenţele dramaturgice filmul are şi alte lipsuri. De exemplu, scenele de dans nu sunt destul de elaborate, iar muzica ne trimite cu gândul la reclame de radio populare. Spre norocul nostru, orgia de sunete, care este similară şi în musical-urile de azi , scenele de dans în grup, imaginea aproape vrăjită a braţelor-capurilor-picioarelor oarecum compensează dialogurile slabe şi caracterele abia schiţate. Cu toate acestea sunt probleme şi cu dinamismul peliculei, iar regizorul a încercat să contracareze acest lucru la editare, dar tehnica de care dispuneau nu întotdeauna permitea acest lucru, astfel trecerea dintre imagini în unele locuri pare forţată, la care se adaugă prezenţa multor scene statice, teatrale, ceea ce este de înţeles, deoarece majoritatea actorilor erau obişnuiţi cu scena.
Un lucru interesant în legătură cu filmul este că acesta conţine câteva aluzii satirice la adresa persoanelor cunoscute ale vremii. Directorul localului Follies, Zanfield este imaginea caricaturală a lui Florenz Ziegfeld Jr., renumitul impresar de pe Broadway, iar Jock Warriner este imaginea caricaturală a lui Jack Warner, puternicul proprietar al studioului Warner Bros. Dar spre norocul nostru filmul nu se bazează doar pe aceste aluzii legate de epoca respectivă ci pe o poveste de dragoste universală şi atemporală şi pe mitul „self-made man”-ului. Cele două surori, Hank şi Queenie, care păşesc pe drumul exprimării de sine cu ajutorul frumuseţii şi talentelui lor de dans, de fapt urmează aceleaşi structuri şi clişee narative care circulă de pe vremea Decameronului şi astfel ajung – deja la acea vreme obligatoriul – happy end. Printre povestea previzibilă şi caracterele fără vlagă, şematice, doar interpretarea lui Bessie Love merită atenţie – ceilalţi poate (şi fără să vrea) au recurs la gestică exagerată şi mimică forţată potrivite filmelor mute sau scenei.
Iar dacă veni vorba, cei care vor să se distreze, le sugerez să recurgă la o altă peliculă premiată cu Oscar.
