John Cleese s-a întors în trupă, entuziasmat de următorul proiect de lungmetraj. Terry Jones și Terry Gilliam au decis să-și împartă rolul de regizor. Distribuția? Evident, tot pythonii, în multiple roluri, asemenea lui Alec Guiness sau lui Peter Sellers înaintea lor, dacă îmi permiteți aceste comparații ușor forțate. Totuși, vorbim despre tradiție britanică și ce poate fi mai semnificativ pentru aceasta decât Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde?
Comicul carnavelesc al pythonilor nu putea să lase o instituție precum tradiția nerăsturnată. Lansat în 1975, Monty Python și Sfântul Graal (Monty Python and the Holy Grail) este, pe bună dreptate, considerat adevăratul debut în lung metraj al trupei. Este probabil și cel mai amuzant film al lor, chiar dacă nu la fel de profund ca următoarele. Deși pare să aibă un fir narativ, acesta este doar o scuză pentru a prezenta aventurile cavalerilor sub formă de momente și sketchuri. Acestea includ lupta regelui Arthur cu cavalerul negru, încercarea de a cuceri castelul cavalerilor francezi și de a rezista insultelor lor, întâlnirea cu cavalerii care spun „Ni”, trecerea peste Podul Morții și, preferata mea, uciderea unui iepure feroce folosind Grenada Sfântă. Filmul nu ascunde nicio clipă bugetul redus pe care l-a avut și deși cavalerii folosesc nuci de cocos pe post de cai (gagul e prea greu de explicat în puține cuvinte), Jones și Gilliam s-au inspirat din Pasolini și din Bergman pentru a creea o atmosferă medievală cât mai autentică.
Anti-tristul
Sfântul Graal a avut un buget redus, finanțat în mare parte de trupe precum Pink Floyd sau Led Zeppelin. Pentru următorul film Monty Python, fostul membru The Beatles, George Harrison, a scos 3 milioane de lire din buzunarul său doar pentru că își dorea să vadă scenariul adus pe ecran. În 1979 apare Viața lui Brian (Life of Brian) o satiră religioasă în care Brian, un iudeu născut în aceeași zi cu Iisus Hristos, ajunge să fie crezut drept Mesia. Deși câteva paralele cu viața lui Iisus sunt evidente, pythonii specifică încă de la început că Brian nu este Iisus, astfel că filmul nu poate fi acuzat de blasfemie, cel mult de erezie, datorită umorului ce are ca țintă dogmele, urmașii și întreaga instituție a bisericii creștine. Dispunând de un fir epic mult mai bine construit, Viața lui Brian este unul dintre acele filme rare în care hilaritatea are o bază profund filosofică, mult mai vizibilă decât în eforturile precedente ale trupei. Pythonii nu doar expun problema cauzată de încrederea oarbă a oamenilor în religie, ci dau și soluția, îndemnând spre individualitate și conștiință de sine. Desigur, nu toți oamenii au fost gata să înghită această porție de hrană pentru minte. Acuzațiile de blasfemie n-au contenit să tot apară, iar Viața lui Brian a fost interzis în țări precum Norvegia, Irlanda și mai multe state din SUA. În același timp, este cel mai de succes film Monty Python și considerat în unanimitate drept cea mai bună realizare a lor. Regizat doar de Terry Jones, cu Gilliam pe post de scenograf și desenator pe alocuri, cu Chapman, care tocmai se lăsase de alcool, interpretându-l pe Brian în cel mai bun rol al vieții sale, Viața lui Brian este un film complet, o comedie profundă ce nu putea fi încheiată altfel decât cu Always Look on the Bright Side of Life, cel mai cunoscut cântec Monty Python, compus și interpretat de Eric Idle. Într-adevăr, multe superlative!
Mi-ar fi plăcut să fiu acolo
În 1982 apare Monty Python Live la Hollywood Bowl (Monty Python Live at the Hollywood Bowl), în esență, un film concert. Acum știu că aici facem istoria filmului, dar trebuie spus că Monty Python erau o trupă completă. Mergeau des în turneu, dând reprezentații în diferite teatre, au lansat albume audio, chiar și cărți. La începutul anilor 1980, erau văzuți ca niște adevărate staruri rock, de aceea nu-i de mirare că întreaga suflare hollywoodiană s-a strâns să le vadă reprezentațiile în celebrul amfiteatru cu nume de castron. Pe lângă alte câteva reprezentații înregistrate doar sub formă audio, Live at the Hollywood Bowl este aproape singura și cea mai bună mostră a spectacolului scenic oferit de Monty Python. Majoritatea sketchurilor provin din Circul Zburător, dar există și altele noi (cel puțin pentru public), precum Papa și Michelangelo sau Prelegerea despre comedia bufă. Regăsim multe numere muzicale realizate cu ajutorul Neil Innes și câteva proiecții video completează acest spectol, regizate de Terry Hughes.
Non-sensul vieții
Totuși, exista o cerere destul de mare pentru încă un film Monty Python. În mod surprinzător și în ciuda scandalului provocat de Life of Brian, Universal Pictures au oferit 8 milioane de dolari și libertate artistică absolută celor șase pythoni. În 1983 apare Sensul Vieții (The Meaning of Life). Regizat tot de Terry Jones, este unanim considerat cel mai ofensiv și grotesc film al trupei. Aici pythonii se întorc la formatul sketchurilor, renunțând însă la fluxul conștiinței din Circul Zburător, oferind mai degrabă o serie de scurtmetraje, comentate uneori din perspectiva unor pești aflați într-un acvariu. Aceste episoade urmăresc stagiile vieții umane, de la naștere, trecând prin adolescență, maturitate, moarte și viața de apoi. În Sfântul Graal, au atacat tradiția, în Viața lui Brian, religia. Acum Monty Python întorc pe dos întreaga existență umană, de-a lungul filmului fiind plasate comentarii dure la adresa claselor sociale, religiei, medicinei, războiului, sistemului educațional, științei. Structura episodică face din Sensul Vieții un film inegal, însă acesta este singurul argument major ce poate fi adus împotriva lui. Stilul vizual al lui Terry Jones atinge maturitatea, numerele muzicale sunt superb coregrafiate sau animate (în special numărul Every Sperm Is Sacred), jocul este excelent, iar fiecare sketch are, din nou, profunde implicații filosofice. Deși comedia pythoniană a devenit mai „serioasă” de-a lungul timpului, Sensul Vieții oferă suficiente porții de râs pentru a satisface publicul fidel. Episodul pe care toată lumea îl reține și citează este cel al domnului Creosote. Jucat de Terry Jones, acesta este un bărbat ireal de obez, al cărui singur scop în viață este să mănânce și să vomite. Rezistența oamenilor la vizionarea acestui sketch este variabilă, însă în materie de umor negru și grotesc, momentul este o capodoperă.
Punchline
Între timp, pythonii aveau destule proiecte solo, cât să nu le mai ofere timp pentru proiectul care îi consacrase. Terry Gilliam devenise deja un regizor apreciat, prin filme precum Time Bandits (1981) sau Brazil (1985). Terry Jones își va încerca și el cariera de regizor, prin filme ca Personal Services (1987) sau Erik vikingul (1989). John Cleese, care avusese succes și cu sitcomul Fawlty Towers, avea să scrie și să joace în Un peștișor pe nume Wanda (1989, r. Charles Chrichton), alături de Michael Palin. Acesta s-a lăsat parțial de comedie, dedicându-se documentarelor de călătorii, primul fiind mini-seria Ocolul pământului în 80 de zile (1989), în care încearcă cu succes performanța personajelor lui Jules Verne. Eric Idle avea să parodieze viața Beatleșilor, în filmul The Rutles: Ai nevoie doar de bani (All You Need Is Cash – 1978). Însă orice proiect Monty Python care ar mai fi putut apărea vreodată a fost cu siguranță anulat după moartea prematură a lui Graham Chapman, survenită pe 4 octombrie 1989, în urma luptei cu cancerul la gât.
Influența lor rămâne însă nemuritoare, deși doar pentru că îmi permit să le fac un elogiu celor care și-au bătut joc de elogii toată viața, ar trebui să fiu concediat. Totuși, comici precum Rowan Atkinson, Stephen Fry, Hugh Laurie, Eddie Izzard, pe alocuri și Sacha Baron Cohen, au fost influențați de Monty Python. Seriale americane precum Saturday Night Live, The Simpsons sau Family Guy împrumută mult din Circul Zburător. Chiar și South Park a fost influențat de stilul animațiilor lui Terry Gilliam. În cinematografie, le putem vedea influența în filmele britanicului Eric Wright, Shaun of the Dead (2004) și Hot Fuzz (2007), dar și într-o comedie franceză precum RRRrrrr!!! (2004), regizată de Alain Chabat și avându-l pe Gérard Depardieu în distribuție. Citați pretutindeni, Monty Python, cei care au călcat în picioare instituții, au devenit la rândul lor o instituție a comediei. Scopul ei este, însă, acela de a răsturna ordinea aparent firească a lucrurilor, astfel încât, după ce carnavalul se termină, spectatorii să-și revizuiască valorile, individualitatea și rolul în societate, asta dacă le mai pot lua în serios vreodată.
