Din pivniţa igrasioasă, către succesul de casă
Dinu-Ioan Nicula observă: „Există un dinamism incontestabil al lui Haplea şi al Frosei, al lăutarilor Mătrăgună şi Boroboaţă, al cățelului, rod al unei mai bune însușiri a tehnicii desenelor intermediare (…). Sunt prezente şi preocupări privind limbajul cinematografic (utilizarea irisurilor), dar, peste toate acestea, plutește atmosfera benzii desenate, de care autorul pare să nu se poată desprinde prea uşor”1.
Oricum, regizorul-scenarist nu duce lipsă de idei (pe lângă tehnica mixtă animaţie-actor-obiect sau elipsele sugerate prin imaginile-laitmotiv menţionate mai sus). Să luăm, de pildă, un dialog între animale. Într-un insert, căţelul Sdup i se adresează unei vecine de ogradă: „Te-ai fript, gâsco! Se mărită Frosa.” Gâsca îi răspunde: „Foarte bine, o să luăm parte şi noi.” Sdup, care ştie ce ştie, comentează hâtru: „Gâsca tot gâscă!”. Şi, ulterior, o vedem pe împănată despănată: gâsca ia parte la nuntă friptă, la propriu, şi oferită pe un platou comesenilor. Sau, mai încolo, un alt insert anunţă: „Odată însurat, Haplea a şi început să tragă…”. Îl vedem pe Haplea ţinând o coadă în mână, apoi, graţie unui panoramic lent, descoperim că imensa coadă îi aparține unui… împelițat. Iar asemenea exemple, care atestă o autentică gândire cinematografică, pot continua.
După ce-a terminat filmul, Marin Iorda a efectuat operațiunile de laborator la „România-Film”, firma lui Eftimie Vasilescu, iar premiera lui Haplea „a fost programată în prima zi de Crăciun a anului 1927, la cinematograful bucureştean «Capitol», unde filmul continua să ruleze la sfârşitul lunii ianuarie 1928, în completarea unei comedii cu Pat şi Patachon” (Călin Căliman2).
Haplea s-a bucurat de o primire entuziasmă din partea presei. Criticul-cineast Marcel Blossoms scrie, sub inițialele M.B., în revista „Cinema (nr. 70/1927): „Fără a exagera câtuşi de puţin, afirmăm că este primul film românesc de acest gen care stă aproape pe acelaşi nivel cu desenele animate străine (…). Figurile atât de populare ale lui Haplea, Frosa şi căţelul Sdup, cunoscute din cărţi şi reviste, se mişcă de data aceasta pe ecran în scene amuzante şi hazlii. Sunt scene pline de pitoresc şi pătrunse de un spirit cinematic, cum nu întâlneşti întotdeauna nici chiar în multe producţii străine. De altfel iată ce caracterizează desenele animate ale lui Iordache. Imaginile sale nu sunt fixe şi lipsite de ritm; trăsăturile sunt mobile, personajele se mişcă viu, iar ritmul decupajului nu lasă nimic de dorit (…). Câtă răbdare şi ce muncă i-a trebuit desenatorului Iordache ca să insufle viaţă eroului său şi celorlalte personaje.”
Tot în revista „Cinema”, dar în numărul 75 (1928), sub pseudonimul „Marianne” apare o cronică şi mai elogioasă: „Iată primul film românesc în desene animate, căci cele de până acum, deşi încercări foarte lăudabile, nu erau într-adevăr «desene animate» ci mai mult «desene articulate», dacă se poate zice aşa. Regia şi decupajul, diversele planuri precum şi montarea sunt admirabile; se cunoaşte imediat că realizatorul cunoaşte tehnica şi este pătruns de esenţa cinematografului.”
Despărțirea de animaţie
Din nefericire, deşi intenţionase să realizeze „o serie de filme de desen animat” cu şi despre Haplea, Marin Iorda avea să renunţe, după acest prim scurtmetraj, să mai aducă pe ecran peripeţiile personajului desenat de el. Ulterior, cineastul avea să mai revină o singură dată la arta animaţiei, în 1936, când colaborează la filmul sociologic, al echipei profesorului Dimitrie Gusti, Locuinţa ţărănească în România, documentar prezentat la pavilionul românesc al Expoziţiei europene a locuinței rurale, organizată la Paris în anul următor. Producţie a Institutului Social Român, filmul include, pe lângă secvenţe din documentarele anterioare ale echipei lui Dimitrie Gusti (Drăguş, Cornova şi Satul Şanţ), o serie de diagrame, animate de Marin Iorda, care ilustrează evoluţia locuinței ţărăneşti autohtone.
Totuşi, pionierul animaţiei româneşti îşi va continua incursiunile în lumea cinematografului, dar în domeniul filmului cu actori. Mai întâi, este regizor, coscenarist (alături de viitorul mare cineast Jean Georgescu) şi interpret, într-un rol secundar (cel principal îi revine aceluiaşi Jean Georgescu), în scurtmetrajul comic Aşa e viaţa (1928). Apoi, tot ca regizor, filmează două lungmetraje care, din păcate, rămân nefinalizate. Primul este filmul poliţist Focuri sub zăpadă (1942), pe scenariul lui Victor Ion Popa, iar al doilea – filmul pentru copii Cetatea fermecată (1945), bazat pe o povestire proprie, Ocheşel şi Bălăior. Din ambele titluri s-au păstrat, în depozitele ANF, copii negative şi de lucru, cu montajul abandonat.
Cum publicul său favorit era cel tânăr, Marin Iorda a publicat în continuare benzi desenate şi texte literare în revistele pentru copii, precum „Dimineaţa copiilor” (căruia îi va deveni şi director, în perioada 1937-38, după ce Nicolae Batzaria plecase şi el la „Universul copiilor”), „Curentul pentru copii şi tineret” sau „Graiul copiilor”. Câţiva ani a colaborat, ca scenarist, cu emisiunea radiofonică „Ora copiilor”. De asemenea, a scris piese de teatru pentru copii şi pentru adulţi. Însă, pentru scriitorul Marin Iorda, cea mai importantă realizare este volumul de proză scurtă Funeralii naţionale, apărut inițial, în 1937, la Editura „Adevărul”, şi republicat în 1969, la Editura pentru Literatură, sub titlul unei alte nuvele din sumar, Noapte de cloroform. Aceste proze comice şi dramatice, care rezistă cu brio probei timpului, dovedesc un talent literar autentic, remarcabil deopotrivă în observarea mediilor, în satira socială şi în redarea stărilor febrile sau a crizelor de conştiinţă.
În perioada postbelică, Marin Iorda, cunoscut pentru convingerile sale politice de stânga (străvezii în cartea amintită, dar mai ales în romanul Oameni în cătușe de aur, din 1945), se înscrie în Partidul Comunist şi activează ca director al teatrelor naţionale din Craiova şi Iaşi, în perioada 1947-49 (nu era o funcţie inedită pentru el, căci, în 1934, înființase Teatrul pentru Copii de la Braşov). Îşi continuă activitatea de regizor şi scenograf în diverse teatre, atât din Bucureşti, cât şi din provincie, fiind recompensat, în 1957, cu „Ordinul muncii” – clasa a III-a, pentru merite artistice în activitatea artistică. În 1965, artistului polivalent Marin Iorda (pictor, grafician – inclusiv de materiale publicitare – şi caricaturist) i se organizează, în Parcul Herăstrău din Bucureşti, o expoziţie retrospectivă, care îi surprinde plăcut pe amatorii de artă.
Dar cea mai mare surpriză pe care Marin Iorda le-o rezervă admiratorilor săi este reînvierea personajului Haplea, în 1970, într-o serie de benzi desenate apărute în revista „Arici Pogonici”. Aceste episoade, adaptate la noul context socio-politic, au textele, în versuri, semnate de scriitorul Tudor Muşatescu, iar moartea acestuia, în luna noiembrie a aceluiaşi an 1970, întrerupe seria. În 1970-71, Marin Iorda republică, la Editura Ion Creangă, două cărţi de benzi desenate apărute în 1926-29, Haplea: Păţanii şi năzdrăvănii şi Haplea: Alte pățanii şi năzdrăvănii (de menţionat că, după 1989, un singur album de benzi desenate din seria Haplea avea să mai fie retipărit – Haplea la Bucureşti, Editura Allfa, 2002).
În 1971, la aniversarea a şapte decenii de viaţă, Marin Iorda este omagiat astfel de către scriitorul Aurel Baranga:„Caricaturist, poet, dramaturg, regizor, romancier, scenograf, prieten şi tovarăș de drum al lui V. I. Popa, puţini ştiu că (…) a fost în toate domeniile şi continuă să fie unul din acei ciudaţi inventatori care lucrează la domiciliu, descoperind misterul bombei atomice într-o cutie de conserve cu un ac de pălărie şi un fierăstrău de traforaj”.
Dar, după nici un an, pe 25 iunie 1972, deprimat şi dezamăgit, Marin Iorda alege o soluţie radicală – sinuciderea. Chiar dacă după 1945 vremurile l-au ţinut departe de lumea filmului, pionierul animaţiei româneşti a rămas pasionat până la moarte de cinematograf, aşa cum afirmă în memoriile sale: „Am desenat, am pictat, am făcut regie de teatru, am scris literatură, am fost profesor de regie şi actorie la conservatorul muncitoresc al Ministerului Muncii şi am activat în presă purtând mereu în suflet nostalgia filmului”.
