Mama şi fiul, pe drumul spre lumină

Bence Fliegauf: Lily Lane / Liliom ösvény

Noul film al lui Fliegauf reprezintă un experiment curajos, fără plasă de siguranţă, în care atmosfera şi starea sunt mai importante decât naraţiunea şi motivarea.



Lily Lane (Liliom ösvény), al şaselea lungmetraj de ficţiune al cineastului maghiar Bence (Benedek) Fliegauf, a avut, pe 13 februarie a.c., premiera mondială în cadrul secţiunii „Forum” a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Regizorul este deja un nume familiar pentru publicul Berlinalei, unde mai fusese selecţionat în aceeaşi secţiune de două ori – cu Forest (Rengeteg), în 2003, şi cu Dealer, în 2004 – şi reuşise chiar să acceadă în competiţia principală, cu Just the Wind (Csak a szél), distins în 2012, printre altele, cu Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului. Iar Lily Lane îşi merită cu siguranţă locul în „cea mai îndrăzneaţă secţiune a Berlinalei”, cum este promovat „International Forum of New Cinema”. Asta pentru că noul film al lui Fliegauf reprezintă un experiment curajos, fără plasă de siguranţă, în care atmosfera şi starea sunt mai importante decât naraţiunea şi motivarea.

Bence Fliegauf: Lily Lane / Liliom ösvény

Rebeka (interpretată de Angéla Stefanovics, actriţă cunoscută mai mult din teatru, ca membră a companiei Béla Pintér) este o femeie plină de mistere, care pare incapabilă să comunice cu altcineva decât cu fiul ei de şapte ani, Dani (debutantul Bálint Sótonyi, ales de regizor după lungi căutări prin şcoli, alături de directorul de imagine Zoltán Lovasi). Din conversaţiile, prin intermediul computerului, pe care Rebeka le are cu Tamás, tatăl băiatului, aflăm că femeia şi-a părăsit soţul şi fiul, dar acum ea respinge ideea unui divorţ oficial. Bărbatul, însă, vrea să rupă orice altă legătură cu Rebeka, în afara copilului pe care este nevoit să-l împartă cu ea; în plus, Tamás nu aprobă educaţia pe care ea i-o oferă lui Dani. Filmul se concentrează pe relaţia simbiotică dintre mamă şi fiu, care se poate dispensa de cuvinte.

Totuşi, este esenţială povestea pe care Rebeka o inventează pentru Dani, o poveste care ne-ar putea părea înspăimântătoare, dacă n-am şti că basmele lui Charles Perrault, ale Fraţilor Grimm sau ale lui Hans Christian Andersen conţin atâta cruzime încât, dacă ar fi fost scrise astăzi, ele ar fi fost probabil interzise copiilor. Creaţia Rebekăi – în care principalele personaje sunt Zâna/Vrăjitoarea şi fiul ei Miere, îngrozit de Vulpe (tatăl, Vânătorul, dispare destul de repede din istorisire) – înglobează multe elemente din viaţa tainică a femeii, din dorinţele, spaimele, amintirile şi visele pe care ea nu le-ar putea mărturisi altfel. Mână în mână, mama şi fiul poposesc mai întâi la casa de la marginea oraşului a bunicii Viola, din care aceasta lipseşte, victimă a unei boli nenumite. Apoi, cei doi pornesc – pe jos, cu maşina sau cu barca – pe urmele tatălui înstrăinat al Rebekăi, care nu şi-a cunoscut încă nepotul. Tentativa protagonistei de recuperare a copilăriei pierdute, de-a lungul lui „Lily Lane” (un loc real pe dealurile Budei, lângă capitala Ungariei, preferat de Fliegauf pentru semisălbăticia sa) camuflează, de fapt, disperata încercare a femeii de apărare în faţa singurătăţii şi morţii.

Bence Fliegauf: Lily Lane / Liliom ösvény

Firul epic este fragmentar, subminat constant de flashbackuri sau viziuni onirice, în alb-negru, semiobscuritate şi ralanti, de secvenţe de integrare în natură sau de intimitate între mamă şi fiu. Conceptul imaginii lui Zoltán Lovasi, cu planuri-detaliu şi panoramări revelatoare, scenografia cu obiecte stridente, designul de sunet şi muzica apăsătoare, semnate toate chiar de Bence Fliegauf, contribuie la crearea unei atmosfere enigmatice şi totodată terifiante, la fel ca şi interpretările excelente, în mare parte interiorizate (deşi nu lipsesc răbufnirile violente), ale celor doi actori principali. Regizorul-scenarist ne poartă într-o lume a beznei ce poate ascunde monştri (şi „numai morţii nu se tem de întuneric”, după cum scrie Rebeka într-o conversaţie cu soţul ei, lăsându-l pe acesta fără replică), o lume pe care ajungem să o descoperim, treptat, chiar prin ochii (tot mai puţin) inocenţi ai copilului, sperând că drumul celor doi îi va scoate, în cele din urmă, la lumină.