Există filme pe care suntem în stare să-l vedem iar şi iar chiar dacă nu-l putem suferi. Filmele de acest gen sunt pur şi simplu prea remarcabile pentru a nu le lua în seamă. După 17 ani putem să afirmăm că cea de-a doua regizare a lui Mel Gibson a intrat exact în această categorie şi succesele sale au influenţat simţitor următoarele producţii ale acestui gen de filme.
Braveheart la doar doi ani de la prima sa regizare (The Man Without a Face) a primit nominalizări la toate categoriile importante în afară de cel al actorilor, 10 în total. A şi încasat cinci dintre acestea, printre care premiul pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun regizor şi pentru cel mai bun cameraman. Îl iubim sau nu, filmul a devenit una dintre operele de neevitat ale Hollywood-ului contemporan. Deşi în anul prezentării peliculei pe lângă filmele nominalizate de Academie (Sense and Sensibility; Babe; Apollo 13; Il postino) a mai apărut o serie de filme remarcabile (Se7en; Heat; The Usual Suspects; Twelve Monkeys) pelicula lui Mel Gibson îi întrece pe toţi cel puţin în ceea ce priveşte dimensiunea sarcinii întreprinse. Braveheart nu este un simplu film istoric ci este o epopee, un veritabil magnum opus, care a vrut să păşească pe urmele unor predecesori faimoşi ca The Ten Commandments şi Ben Hur. Toate motivele, gesturile şi elementele filmului reflectă aceste scopuri grandioase. În plus – degeaba strâmbăm din nas – nu rămâne în urma acestora nici în ceea ce priveşte lumea vizuală, mesajul, sau chiar din în privinţa demagogiei.
Regizorul – producător, Mel Gibson în acel moment se putea deja baza pe propria companie de producţie, Icon Productions, în timp ce drepturile de distribuire au fost preluate de Paramount Pictures şi 20th Century Fox. Astfel povestea de trei ore a lui William Wallace a putut fi realizată dintr-un buget de 72 milioane de dolari. Până la urmă filmul s-a dovedit a fi o investiţie chiar bună, deoarece a reuşit să aducă un profit aproape triplu faţă de cheltuielile de producţie. După acest film compania Icon Productions stătea mai sigură pe picioare, iar Mel Gibson putea să-şi continue cariera regizorală ajutat de un puternic vânt din spate. Pe deasupra şi scenaristul Randall Wallace a devenit căutat un timp în Fabrica de Vise unde a mai avut ocazia să scrie scenariul mai multor filme istorice mediocre (The Man in The Iron Mask – regizat chiar de el, Pearl Harbour şi We Were Soldiers).
În cazul filmelor istorice, ca rezultat al genului în sine, nu prea dăm greş dacă vrem să găsim în ele o parabolă ce se referă la situaţii şi chestiuni actuale; lucrurile nu sunt diferite nici în cazul filmului lui Mel Gibson. Deşi la prima vedere o revoltă a scoţienilor are prea puţină legătură cu America, în special cu epoca (adică cu apariţiei filmului). Iar Gibson, în mod evident, nici nu s-a prea sinchisit să tragă o linie de legătură între film şi o situaţie actuală. În schimb prin intermediul primului război de independenţă al scoţienilor a vrut să scoată în evidenţă concepte universale şi perene cu care oricine şi oricând poate găsi o legătură. Deci locuitorul obişnuit al Americii nu are prea multe de-a face cu Wallace, dar este sigur că pentru fiecare persoană care se declară american libertatea înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru răzvrătiţii din film. Şi dacă există ceva ce atinge corzi sensibile în inima americanilor acel ceva este libertatea. Deci dacă vrem să rezumăm Braveheart în câteva cuvinte, putem afirma că este filmul Eroismului, Patriotismului dar în principal al Libertăţii.
Gibson nu a acceptat nici acel trend (care mai târziu a ieşit în mod evident la suprafaţă) care l-ar fi forţat să-l prezinte pe Wallace într-o ipostază mai credibilă, mai umană, şi nu atât de eroică. Asta din cauză că în concepţia filmului Wallace este un erou absolut, care slujeşte doar interese măreţe şi neprihănite. Nu este o întâmplare deci, că mulţimile se aliniază în spatele unui erou ca el şi nu în spatele nobilimii şi a titlurilor acestuia. Astfel, figura răzvrătitului umblat prin lume poate deveni în acelaşi timp conducător de excepţie şi datorită lipsei sale de titlu nobil unul dintre mulţimea pe care o conduce.
Despre Mel Gibson se ştia că este un om dificil – nici în cazul Braveheart nu a fost altfel. Imediat după apariţie, regizorul a fost acuzat, printre altele, că filmul ar fi homo- şi anglofob. Asta din cauză că Gibson îl prezintă pe prinţul Edward (care apoi devine un rege slab) într-un mod excesiv de distorsionat, pe deasupra regele o aruncă de la geam pe amanta fiului său. Regizorul a fost ţinta nenumăratelor acuzaţii din cauza felului cum l-a prezentat pe prinţ, degeaba s-a apărat cu faptele istorice sau spunând că jurnaliştii i-au distorsionat declaraţiile. Şi în ciuda faptului că istoricii încă se mai contrazic dacă Edward al II-lea, care a avut 5 copii, a fost homosexual sau nu, atitudinea foarte hotărâtă a regizorului în această chestiune a creat mare vâlvă.
Nu încape nici o îndoială că şi cea de-a doua acuzaţie este la fel de întemeiată, deoarece filmul îi prezintă unilateral pe englezi, aceştia apar doar ca o mulţime violentă care distruge şi ucide tot ce-i iese în cale. William Wallace după prima jumătate de oră reuşeşte să-i strângă nu doar pe scoţieni de partea lui ci şi pe spectatori, care din acest moment aşteaptă împreună cu răzvrătiţii să-şi ducă la împlinire răzbunarea sângeroasă pe englezi. (Evident răzbunarea personală este doar stratul de suprafaţă al filmului, dar Gibson este foarte conştient că este mult mai uşor să-şi ducă treaba la bun sfârşit prin intermediul tragediilor personale). Poate doar scena executării lui Wallace face excepţie de la acuzaţia de portretizare extremă a englezilor, aici populaţia Londrei cere unanim graţierea războinicului. Totuşi prin prisma filmelor sale ulterioare merită să pierdem ceva vreme cu această circumstanţă, deoarece şi în jurul filmului The Passion of the Christ au fost multe discuţii în legătură cu prezentarea evreilor.
Chiar dacă nu ne plac regizările lui Gibson (nici nu prea avem motive să ne placă, în special cele ulterioare) trebuie să recunoaştem că ce-i al lui, e al lui, este extrem de priceput în crearea efectelor şi în manipularea spectatorilor. Pe deasupra în cazul Braveheart această manipulare nu înseamnă acele metode kitschoase, bombastice şi egocentrice pentru care şi The Passion a fost atacată de critică. Povestea lui William Wallace poate este kitschoasă pe alocuri, dar nu este niciodată ieftină. Trebuie să menţionăm că pe lângă efectele care duc inevitabil la identificare, filmul este excepţional şi din punct de vedere al prezentării vizuale. Aproape că nu există scenă sau imagine în film care să nu fie puternică sau calculată la milimetru. Pe fiecare detaliu al muncii lui John Troll, care a câştigat Oscar-ul pentru cel mai bun cameraman, se întrevede caracterul grandios al filmului.
Datorită faptului că până la urmă este un film istoric, Braveheart este adesea criticat pentru distorsionarea faptelor istorice. Într-adevăr, filmul distorsionează sau chiar modifică faptele (ce par) reale în mai multe puncte (pe care nu le vom înşira aici). În general nu este corect să ceri socoteala faptelor reale în cazul unui film istoric, şi dacă se întâmplă este dovadă cât de încuiaţi pot fi unii, dar atitudinea lui Gibson şi al echipei sale este evidentă atât în Apocalypto cât şi în mult-pomenitul The Passion, care a fost regizat sub semnul autenticităţii istorice. Totuşi, în cazul lui Braveheart nu este nici pe daparte la fel de evident că ar avea aceeşi viziune.
Ce-i drept îndoielile în privinţa autenticităţii sunt întemeiate în mai multe puncte. De cele mai multe ori la acest capitol este menţionată dragostea înfiripată între Wallace şi prinţesa Isabella, care de altfel este total superfluă şi este doar un filon romantic în plus. În schimb, figura lui Robert the Bruce a devenit într-adevăr mai fascinantă datorită faptului că scenaristul a introdus mai multă ficţiune în însemnările istorice (deşi mai târziu şi scoţienii s-au alăturat indignării generale, deoarece se simţeau ofensaţi de comportamentul ezitant şi de trădarea viitorului rege). Tot aşa, imaginaţia creativă a scenaristului a avut un efect benefic asupra primei lupte dintre scoţieni şi englezi, la Stirling, care fără îndoială este scena de luptă cea mai bine coregrafată şi regizată a istoriei filmului, şi a cărui fiecare motiv – mă gândesc aici în primul rând la discursul de însufleţire de dinaintea luptei – este totală şi puternică istore a filmului. Gibson aici a schimbat locaţia evenimentelor, astfel aducând oastea scoţienilor într-o situaţie şi mai dificilă (a căror victorie astfel apare şi mai eroică).
Cu nenumăratele sale cusururi, opus-ul lui Gibson a devenit inevitabil parte a operelor gigantice ale Hollywood-ului. El a pumpat culori şi ritmuri noi în filmele istorice care oboseau din când în când, punând genul deja considerat depăşit într-o dimensiune nouă. Nu doar filmele care se doreau epice (Elizabeth, The Galdiator, Alexander the Great) au motiv să fie recunoscătoare pentru succesel şi rezultatele lui Braveheart, ci cu puţină exagerare putem spune că a lăsat o piatră de hotar în faţa cinematografiei noului mileniu.
