Despre sfera privată a lui Haneke nu ştim multe, dar totuşi, câteva date biografice esenţiale au fost făcute publice. Regizorul austriac s-a născut pe 23 martie 1942 în München, iar copilăria şi-a petrecut-o în localitatea Wiener Neustadt din Austria de Jos. S-a născut într-o familie de artişti: tatăl, Fritz Haneke era actor şi regizor, iar mama era actriţa teatrului Burgtheater din Viena. Iniţial a dorit să devină actor şi pianist, însă nu a reuşit să-şi împlinească acest vis, astfel în prima parte a anilor ’60 a studiat filozofie, psihologie şi teatrologie la Universitatea din Viena. În timpul anilor studenţeşti a elaborat critici literare şi de film – în această perioadă a început să fie interesat de lumea cinematografiei. Între anii 1967–1970 a lucrat ca editor şi dramaturg la televiziunea Südwestfunk din RFG. În anul 1970 a început să scrie şi să regizeze filme, şi ca în cazul altor regizori austrieci, cariera lui a început cu realizarea unor producţii de televiziune. Ca dramaturg a realizat mai multe producţii scenice nemţeşti la Berlin, Viena şi München, din operele lui Strindberg, Goethe, Mozart şi Bruckner. În anii ’70 şi la începutul anilor ’80 a regizat mai multe filme de televiziune sub patronajul companiei Südwestfunk, printre care şi prima sa creaţie, intitulată After Liverpool (1974), dar şi filmele Drei Wege zum See (1976), Lemminge (1979) şi Wer war Edgar Allan? (1985). Printre filmele sale artistice de succes mai târziu s-a mai strecurat câte-un film de televiziune, dar nici unul nu a fost remarcabil. Noii fani ai lui Haneke ar avea o sarcină foarte grea dacă ar dori să aducă la suprafaţă vreuna dintre creaţiile sale mai vechi de televiziune.
Debutul lui ca regizor de filme de lung metraj l-a constituit drama intitulată Al şaptelea continent (Der Siebente Kontinent) din 1989, care a obţinut premiul Ernest Artaria la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno. Şi această peliculă a fost gândită ca şi film de televiziune, însă nu este deloc surprinzător că nici o companie de televiziune nu a acceptat scenariul ieşit din comun al lui Haneke. Prima parte a aceste trilogii prezintă o familie care îşi trăieşte viaţa în mod exemplar, însă dintr-o clipă în alta se autolichidează. Această creaţie existenţialistă, uşor postmodernă a fost inspirată de un articol de ziar austriac , care a raportat sinuciderea colectivă a unei familii (tatăl, mama şi fetiţa). Filmul este divizat în trei părţi în care sunt povestite ultimii trei ani ai familiei. Prima parte începe cu prezentarea unei dimineţi obişnuite a familiei – însă poate că nu este în totalitate obişnuită întrucât toate mişcările sunt înfricoşător de mecanice. Este ora şase dimineaţa, sună ceasul deşteptător, părinţii se scoală, trag draperiile, se spală pe dinţi, mama trezeşte fetiţa, îşi pun pantofii, hrănesc peştişorii, pregătesc cafeaua, iau micul dejun, scot maşina din garaj, duc fetiţa până la şcoală, apoi se duc la servici. Toate acestea ar putea să pară idilice, dar prin deficienţele efectuate de Haneke pare a fi o procedură îngrozitor de monotonă. Nu se văd feţele personajelor, doar fragmente de imagini, care reprezintă mâini, braţe, picioare, spinări şi de cele mai multe ori doar obiecte (pantofi, clanţe, periuţe de dinţi). Camera observă timp îndelungat obiectele, şi acest lucru se petrece în toate cele trei părţi, adică timp de trei ani, până la producerea tragediei. Practic, în film nu se întâmplă multe lucruri. Se resimte puternic influenţa minimalistului Robert Bresson, şi de asemenea putem observa că mai multe scene sunt construite în maniera lui Antonioni, s-ar putea spune că se continuă ceea ce a început Antonioni. Pe parcursul multor scene, personajele sunt prezentate în tăcere şi nemişcate. Personajele petrec foarte mult timp făcând lucruri nesemnificative (zăbovind în timpul spălării maşinii, la cumpărături, plimbare în uzină), ceea ce încetineşte extrem de tare filmul. Prezentarea repetată a rutinelor zilnice ne aduce aminte şi de operele timpurii ale lui Chantal Akerman, de exemplu filmele intitulate Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles (1975).
Trei ani mai târziu a realizat filmul Videoul lui Benny (Benny’s Video), cu care a devenit cunoscut în toată Europa, iar în 1993 a câştigat Premiul Academiei Europene de film. În acest film atenţia regizorului se concentrează asupra adolescentului Benny, care datorită faptului că părinţii nu se ocupă deloc de el, îşi petrece timpul vizionând înregistrări violente. Marele favorit al său este înregistrarea făcută la tăierea porcului, pe care îl urmăreşte de nenumărate ori, savurând minuţios fiecare moment. La magazinul de închirieri video se întâlneşte cu o fată, căreia îi arată „propria capelă electronică de casă, ca apoi să o sacrifice zeităţii curiozităţii şi plictiselii în faţa camerei de luat vederi”[1]. Primele două lung metraje în 1994 vor fi completate cu un al treilea, intitulată 71 de fragmente dintr-o cronologie a unui incident (71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls), care împreună alcătuiesc o trilogie, şi anume trilogia alienării, a „înstrăinării sufleteşti”. Aceste trei filme nu se constituie într-un serial, cele trei părţi nu sunt în legătură una cu cealaltă, totuşi sunt dominate de procese atât de tipice lui Haneke, că ar fi imposibil să nu remarcăm punctele lor comune. În ceea ce priveşte tema alienării, toate filmele regizorului alcătuiesc un întreg solid. În cele 71 de fragmente vizionăm nişte destine umane aparent incoerente. În aceste 71 de părţi asistăm la acea apatie şi dezgust faţă de viaţă din Viena zilelor noastre, căruia în final toate personajele aliniate (aparent incoerent) îi devin victime. Asemănător filmului Al şaptelea continent, şi această peliculă a fost inspirată de un articol de ziar: pe 23 decembrie 1993 un student de 23 de ani, Maximilian B., a ucis trei persoane într-o bancă din Viena, apoi s-a sinucis- s-a îmuşcat în cap. În cazul filmelor lui Haneke ne-am obişnuit deja cu faptul că prima oră a filmului (sau cu puţină exagerare o oră şi jumătate) este doar preludiul a ceea ce vom vedea în ultimele minute – nici în 71 de fragmente nu se întâmplă altfel, însă acesta este primul film al regizorului, care nu se concentrează doar pe o singură familie. În cele 96 de minute ale filmului putem urmări soarta unui copil român, care a părăsit Bucureştiul şi a fugit la Viena în speranţa unei vieţi mai bune, zilele unui băiat obişnuit la căminul studenţesc, viaţa monotonă a unui bătrân singuratic, eşecurile unui cuplu cu probleme în încercările de adopţie a unei fetiţe (mai târziu a copilului român) destinul lor se întâlneşte în secvenţa când băiatului „ordinar” ucide în serie după care se sinucide. Povestea aparent incoerentă şi fragmentată este povestea lor, pe ei îi vedem în fiecare secvenţă, deşi practic nu se întâmplă nimic important cu ei pe parcursul filmului. Prin prezentarea succesivă a activităţilor de rutină, Haneke ilustrează mizeria sufletească a indivizilor (personajele se află în cătuşe imaginare), însă în acest film este evident faptul că se raportează la modul extrem cu lungimea secvenţelor şi monotonia acţiunii, şi testează răbdarea spectatorului în mod arbitrar.
În anul 1995 şi Haneke a luat parte la proiectul intitulat Lumière and Company, al cărui chintesenţă a fost faptul că, 40 de regizori internaţionali să realizeze câte-un film de scurt metraj de cel mult 52 de secunde, constând din cel mult trei secvenţe, cu aparatura originală a fraţilor Lumière – parcă s-ar situa în anul 1985.
În anul 1997 a urmat filmul Jocuri stranii (Funny Games), care pentru Haneke a fost un pas important spre renumele mondial. Începutul naraţiunii este fabulos (în afară de melodiile trash metal de la început): o familie înstărită se retrage în căsuţa lor din provincie ca să petreacă câteva zile plăcute departe de zgomotul oraşului. Planul lor este spulberat de doi psihopaţi plictisiţi. Membri familiei sunt luaţi ostatici de cei doi tineri şi sunt siliţi să participe la nişte „jocuri” extrem de ingenioase şi hazlii din punctul lor de vedere. Precum ne-am obişnuit deja în filmele lui Haneke, accentul cade şi aici pe tortura interioară, nu vedem deloc violenţă explicită, deşi rezultatul final este inevitabil moartea. Această creaţie care a stârnit atâta indignare, i-a adus regizorului prima nominalizare pentru premiul Palme d’Or la Cannes – succesul însă s-a mai lăsat aşteptat. În anul 2007, spre marea surpriză a fanilor înrăiţi ai lui Haneke, s-a realizat remake-ul american acestui film, care de la prima până la ultima secvenţă era identic cu originalul. Spre marea bucurie a americanilor şi indispunerea europenilor, actorii austrieci care au devenit cunoscuţi şi îndrăgiţi prin filmele lui Haneke (Ulrich Mühe, Susanne Lothar) au fost înlocuiţi cu chipurile obişnuite ale Hollywood-ului (Naomi Watts, Tim Roth). În afara schimbării actorilor şi a împrejurimilor, nu există nici o diferenţă între cele două opere, totuşi opinia publică era împărţită în privinţa remake-ului.
De asemenea în anul 2007 a fost realizată adaptarea după Franz Kafka intitulată Castelul (Das Schloss). Acest film este puţin diferit de celelalte opere ale regizorului, este mai puţin tipic, şi pare a fi un film de televiziune, fiindcă iniţial a fost creat pentru televiziunea austriacă. În ciuda faptului că a urmat direcţia literară stabilită de către Kafka, filmul – care îl are în rolul principal pe Ulrich Mühe – a devenit prea sec. Este o adaptare perfectă, însă ca film este cam slăbuţ – aceasta a fost aprecierea oficială a publicului. Acest pas greşit nu a fost de rău augur, chiar din contră! Cu această adaptare Haneke a încheiat un capitol grandios, acumulând putere pentru o nouă epocă, concentrându-se pe coproducţiile franceze şi pe perioada premiilor prestigioase şi a actorilor francezi renumiţi. Despre succesele de după anul 2000, vom vorbi în partea a doua a studiului activităţii lui Haneke.
[1] Gusztáv Schubert: Mai rece decât moartea (Hidegebb a halálnál – A Haneke gyilkosságok) in: Filmvilág, 1999/2: 12–15.
