La arhivă era mai multă poezie

Interviu cu Anca Mitran, directorul general al Centrului Național al Cinematografiei

Deși se află acum în fruntea CNC, a condus Arhiva Națională de Filme timp de aproape două decenii. Nimeni nu ne poate povesti mai amănunțit despre arhivarea, stocarea și restaurarea patrimoniului național, ori despre răspândirea tehnologiilor digitale în aceste domenii.



În urmă cu 13 ani ne-am întâlnit la Jilava, la sediul Arhivei Naționale de Filme. Îmi aduc aminte, că locul era destul de deprimant – caniculă, câini vagabonzi, curte abandonată… Atunci am venit cu un reportofon vechi, mă stresam ca nu cumva să se oprească, iar acum mă aflu în clădirea CNC, cu un aparat de înregistrat profesionist, într-un birou spațios, vis-a-vis de doamna directoare…

Da, îmi aduc aminte, de atunci au evoluat lucrurile, s-a schimbat și legislaţia. În 2005 a apărut ordonanţa 39 , care prin textul ei a dat fonduri în plus arhivei din fondul cinematografic, a dat un procent de 3%  pentru conservarea şi restaurarea filmelor. Din 2006 am început să ne dezvoltăm. S-au construit patru depozite noi, s-au retehnologizat laboratoarele, deja există două telecineuri în sistem HD şi unul în 2K, şi 4K pentru digitalizarea filmelor. Depozitele construite sunt cu climatizări, cu ultimele tehnologii de menţinere a parametrilor de temperatură şi umiditate.

V-am întrebat atunci dacă CNC-ul vă ajută – iar acum sunteţi pe partea cealaltă.

Da, în partea cealaltă. Am lucrat 18 de ani în arhivă – şi dragostea dintâi niciodată nu se uită bineînţeles –, dar nu pot să neg că înainte de apariţia ordonanţei 39, am avut probleme cu fondurile. Legea este încă în vigoare, aproape în fiecare an există un plan de investiţii în care arhiva se dezvoltă. Între timp s-a schimbat foarte mult tehnologia, sălile de cinema nemaifiind în proiecţie de 35 mm, dar patrimoniul este încă în 35 mm. S-a impus adaptarea la noile tehnologii, şi atunci arhiva şi-a achiziţionat dispozitive de scanare a filmelor din suport peliculă în suport digital, tocmai pentru ca să putem proiecta în continuare. Paralel s-a retehnologizat şi Cinemateca Română, deci există DCP-uri peste tot şi în sălile Cinematecii, inclusiv şi la Jilava. Încă păstrăm şi sistemele vechi, pentru că spectacolul de cinematecă, proiecţia totuşi ar trebui făcută în 35 de mm.

În ce măsură s-a reușit restaurarea, digitalizarea filmelor din patrimoniul național?

Trebuie să facem o distincţie între a digitaliza şi a restaura. Digitalizarea este efectiv transpunerea pe un alt suport a materialului respectiv. La noi în arhivă negativele sunt într-o formă foarte bună, puţine necesită o restaurare, mai degrabă mici corecţii, care nu reprezintă o restaurare propriu-zisă (acele corecţii pe care la orice copiere le facem obligatoriu, două-trei zgârieturi, urme de praf ş.a.m.d.).

Procesul de restaurare este o operaţie continuă, pentru că suportul evoluază foarte repede. Noi atunci făceam o restaurare digitală la o rezoluţie nu chiar extraordinară – cum puteam să le scanăm atunci: nici măcar în HD, ci în Beta digital. Acum scanările deja se fac în 4K;ca să scanezi într-un sistem cu rezoluţie mai mică şi apoi să-l transpui pe DCP sau un alt suport digital, este deja muncă inutilă şi restaurarea asta e cu un risc. Bine, acum scanăm pe 4K, dar peste doi ani, poate o să avem 16 K, şi o să luăm de la capăt cu această procedură de scanare.

Cert este că noi am scanat aproape toate materialele. Redactorii noştri au ales o listă de filme de importanţă naţională şi de patrimoniu, care merită scanate. De ex. sunt scurt-metrajele din perioada 1930–40, Lia(r. Jean Mihail, 1927), Lache în harem(r. Marcel Blossoms, Micu Kellerman, 1927), unele deja sonore, care e important să fie scanate, restaurate şi redate publicului. Toată lumea se gândeşte la filmele de ficţiune mai noi, din perioada anilor ‘50–‘90. Eu sunt mult mai îndrăgostită de jurnalele sonore, care prezintă istoria noastră în imagini: nu sunt de ficţiune, sunt chiar realitatea filmată la vremea respectivă;este senzațional să vezi cum arătau străzile, clădirile, cum arăta un campionat de box sau o fabrică de chihlimbar (am avut aşa ceva în Ploieşti în 1934)… foarte multe lucruri inedite, pe care nu le ştiai, nu neapărat despre istorie, ci despre toată viaţa socială, culturală, sportivă din anii respectivi. De comun acord am încercat să salvăm, să restaurăm şi să digitalizăm aceste filme, care reprezintă totuşi o istorie în imagini a ţării: 1900 de jurnale.

Cum întocmesc redactorii listele de filme amintite, care sunt criteriile (subiective?) de selecție?

Redactorii, care au terminat filmologie, aleg. Noi n-am făcut o selecţie a filmelor artistice de lung-metraj, că acolo intervine subiectivitatea. Însă în momentul în care în arhivă există filme vechi şi nu sunt foarte multe din varii motive (au fost arse etc.), ele sunt cele mai importante. Criteriul cel mai important este vechimea: importanţa istorică şi starea fizică al filmului, care în timp se degradează. Şi nu numai redactorii selectează: ei propun o listă, care se duce la serviciul tehnic din cadrul arhivei, pentru că redactorii nu au de unde să ştie în ce stare se află filmele. Părerea lor este că trebuie restaurate șapte filme într-un an;serviciul tehnic constată starea filmelor, și poate că numai trei-patru se află în stare de restaurare, altele simplu digitalizate, sau corectate ici-colo. Este o muncă în echipă.

În afară de filme, mai păstrați și alte materiale, afișe, documente etc. Acestea sunt și ele depozitate corespunzător?

Avem un scanner şi un program de restaurare a afişelor, și există în Jilava un depozit special, cu climatizare pentru materialele nonfilmice – dosarele filmelor, scenariul de producţie, fotografii, contracte –, care anterior erau ţinute în subsolul CNC-ului. Afişele sunt sortate, scanate cu un program numit Diamant, iar după scanarea propriu-zisă a imaginii se face efectiv restaurarea: se scot urmele de praf, se recompune imaginea unde lipseşte. Restaurarea implică un timp foarte îndelungat, pentru că trebuie luată fotogramă după fotogramă, şi curăţat şi recompus toată imaginea. Se face în mod frecvent în arhivă, noroc cu ordonanţa 39, care ne-a dat bani din fond pentru aceste lucrări.

Pentru stocarea pe termen lung există LTO-uri, care au o capacitate de stocare forte mare. Nu ştim ce va fi peste 10 ani, pe ce o să stocăm. Majoritatea filmelor româneşti de ficţiune, lung-metrajele sunt deja digitalizate, corectate sau restaurate. În plan în anul acesta este Moromeţii a lui Stere Gulea, care nu necesită o restaurare propriu-zisă – are mici defecte din filmare –, și paralel facem animaţiile vechi, care merită restaurate.

Colaborați și cu celelalte arhive din Europa?

Cu ocazia împlinirii de 100 de ani de la primul război mondial (1914) am făcut parte dintr-un program european în care am digitalizat şi restaurat în jur de trei ore de filme, fragmente legate de primul război mondial alături de alte 17 arhive europene. Filmele sunt disponibile pe European Film Gateway, şi sperăm în continuare să fim parte activă şi în alte programe în cadrul ACE, organizație din care facem parte.

Cinemateca are un program foarte interesant, în urmă cu câteva săptămâni de exemplu am participat la lansarea cărții lui Andrei Gorzo despre Miklós Jancsóși proiecția unui film al regizorului, Liniște și strigăt (Csend és kiáltás). M-a surprins că în ciuda frigului eram vreo o sută în sală.

Din păcate e un public de nişă şi din păcate lipsa educaţiei în şcoli, lipsa unor materii opţionale de educaţie cinematografică, se vede puternic… De când sunt în CNC, finanţez multe programe de educaţie de cinematografică pentru liceeni şi pentru copii, şi sunt convinsă că ar trebui să fie învăţaţi de mici să vadă filme. Mai predau la Universitate şi acum. De trei ani de zile au introdus la masterul de producţie şi filmologie o materie: arhivistica audiovizuală, ceea ce vroiam de foarte mult timp, să-i capacitez. Fiind un curs opţional, a fost foarte remarcabil din punctul meu de vedere, pentru că toți masteranzii din amândouă secţii s-au înscris la curs.

Din păcate numărul de spectatori la filmul românesc este foarte mic, și nu pentru că filmele nu sunt bune, ci pentru că populaţia nu are uzanţa de a viziona filme, nu are cultura necesară de a vedea filme. Ele sunt premiate şi recunoscute mondial – e un paradox că la noi, în ţară nu sunt văzute. Am editat toate cataloagele jurnalelor – sunt şi în format electronic, şi în format analog, hârtie –, am editat cataloage de animaţie, documentare, cam tot ce aveam de documentat şi care putea să fie, în format carte.

Am avut cu arhiva franceză un program de filme mute franceze resturate, a fost o săptămână, un regal cinematografic (din păcate nu a venit foarte multă lume);am avut schimburi cu arhiva din Macedonia;Nitrat Film Festival de la Belgrad ne-a cerut filme româneşti vechi de patrimoniu. Noi am promovat mai ales în Cinematecă şi cinematografia altor ţări, de exemplu cea iraniană – documentarul iranian este de excepție.

Ați schimbat locul de muncă după 18 ani. Ce v-a convins să preluați conducerea Centrului Național al Cinematografiei?

Nu-i vorba de convingere. Din 1988 lucrez în cinematografie, nu era un domeniu străin, mai ales că Arhiva întotdeauna era în subordinea CNC, cu mici excepţii a fost în subordinea Ministerului Culturii. Nu era nici foarte greu, nici foarte diferit de ceea ce făceam, este acelaşi administraţie, la fel de bugetar, la fel de ancoraţi în chestiuni administrative.

Eu când am venit prima dată în domeniul asta, ţin aminte, am dat concurs la Buftea. Sunt chimist, am terminat știinţe administrative, am doctorat în estetica filmului, am ajuns la laboratorul din Buftea și acolo am făcut totul: proiecţie, la maşina de developat, producţie de film… Mi-a folosit, că acum ştiu totul. Cam aşa ar trebui să faci – tinerii de azi vor repede un salariu mare.

La arhivă era ceva mai multă poezie, aici e mai multă hârţogărie… dar gândindu-te că până la urmă efortul aceasta se materializează în nişte opere culturale, efortul-l zic că merită. Ce a fost greu? Legislaţia ar trebui predată pe undeva, sunt lucruri care nu mai concordă nici cu legislaţia europeană;e foarte greu la un moment dat să armonizezi nişte articole de lege din legea românească cu articole din legea europeană, deja apar discrepanţe, legislaţia europeană prevalează legislaţiei româneşti şi atunci este nevoie de a crea un cadru legislativ armonizat. Aici ar trebui lucrat de fapt, dar pe ansamblu, şi n-am să preget de fiecare dată: CNC-ul este o instituţie foarte eficientă din toate punctele de vedere. Cred că este singura instituţie bugetară care se autofinanţează. Salariile sunt din veniturile proprii, deci Ministerul Culturii şi bugetul de stat nu este încărcate cu nici un leu pentru funcţionarea CNC-ului. Absolut toate investiţiile, toate dezvoltările, toate reparaţiile, cheltuielile curente le suportăm singuri, din veniturile proprii.

Adică?

Din vânzarea filmelor de patrimoniu televiziunilor, beneficiarilor din taxele înscrierilor în registrul cinematografic, din închirierea bunurilor…

A! Mai cumpără televiziunile filme vechi?

Da, mai ales cele locale… există o tendinţă de revitalizare a filmelor vechi româneşti. În fiecare zi, cel puţin la un post naţional şi nu local, văd un film românesc. Sâmbătă-duminică trei filme am văzut. Intenționăm acum să încercăm un set de DVD-uri cu filme vechi de arhivă, să vedem cum ar merge. Noi, ca organ de reglementare, avem etichetele filmelor care se difuzează, trăim din taxele acestea mici, pe care le luăm de la distribuitori şi care ne ajută să ne autofinanţăm. Este o instituţie care produce lucruri, care face vizibilă lucruri, produce produse culturale. Pentru că oricât am vrea să gîndim că teatrul românesc, literatura românească poate să facă un lobby României, până la urmă tot filmul este cel mai uşor de văzut, de înţeles şi de acceptat. România este foarte vizibilă cu cinematograful şi cu sportul. Legea de funcţionare pe ici, pe colo ar trebui corectată, dar am avut cinci filme la Cannes, un record absolut istoric, indiferent  ce se întâmplă şi ce voci se aud, totuşi instituţia asta şi-a demonstrat şi eficacitatea şi performanţele. Câte filme se fac totuşi cu atîtea bani, puţini cum sunt, dar noroc avem cu regizorii talentaţi pe care-i avem.

În 2003 aţi zis că nu sunt destui oameni pricepuți în arhivă; s-a îmbunătăţit situația?

Da. Nenoroc pentru alţii, noroc pentru noi, s-a desfiinţat laboratorul de la Buftea, deci foarte mulţi, care au lucrat chiar la producţia acestor filme, au venit în arhivă. Personalul este foarte calificat. Din păcate avem aceaşi poveste cu salariile, dar asta este la nivel naţional. Alt mare păcat că tineretul nu este tentat de această meserie. E totuşi o muncă pentru care trebuie să simţi o atracţie, să-ți placă să vezi filme vechi.

De exemplu avem o mare problemă, dacă preluăm o imagine din parlamentul României din 1940, cu 100 de oameni: nu ştie nimeni să-i identifice, deci e o muncă care ar trebui combinată cu un istoric, un sociolog. Din păcate nu există astfel de oameni în arhivele nu numai de la noi, ci de peste tot. Cei de la Ministerul Extern au avut sărbătoarea de 100 de ani de diplomaţie românească, au încercat să identifice din jurnalele noastre personalităţile, diplomaţii. E foarte greu, având nişte fotografii să le identifici.

Cum stăm cu legea cinematografiei? Aveţi un cuvânt de spus acolo?

S-a făcut o comisie la nivelul Ministerului Culturii grup format din: Tudor Giurgiu, Florin Mihăilescu, Cristian Mungiu, Bogdan Mustaţă, Paul Negoescu, Oana Radu, Alex Trăilă şi din partea ministerului, Corina Şutei, Anca Drăgoi şi Andrei Rus. Nu mă întrebaţi, nu ştiu pe ce criterii s-a făcut acest grup, nici măcar n-am fost informată, nu există a scrisoare oficială. Părerea mea personală: legea ar trebui amendată, nu schimbată structural, pentru că ea şi-a dovedit clar eficacitatea în cei 10 ani, de când funcţionează, pentru că s-au câştigat sute de premii. A funcţionat şi funcționează foarte bine, cu micile fricţiuni din piaţă, dar care vor exista întotdeauna. Trebuie însă corelată cu legislaţia europeană, asta este absolut necesar, pentru că noi acordăm aceste sprijine financiare ca ajutoare de stat, şi legislaţia europeană impune nişte norme pe aceste ajutoare de stat. Din aceste corelări, şi eventual mici corecţii aduse la lege, ar trebui refăcut regulamentul de organizare a concursurilor de selecţie a proiectelor. Și să nu uităm că sunt până acum erau numai două generaţii în piaţa de filme, cea vârstnică şi cea tânără – acum deja sunt trei generaţii. Deja noul val de acum zece ani e valul de mijloc, iar vine un nou val cu Negoescu, Mirică, Nanău, Ana Lungu care trebuie să acceadă la aceste fonduri. Din păcate pe ici pe colo legea trebuie amendată, pentru că cele două categorii marginale nu prea au acces la fondurile de concurs. Asta se poate face foarte simplu, pentru că regulamentul de organizare şi funcţionare se face prin ordinea ministrului, iar legea se poate schimba cu câteva articole în parlamentul României.

Mergeţi la cinema? În urmă cu treisprezece ani mi-aţi zis că vă duce fiica la mall…

Înainte mă duceam de plăcere, pentru aveam ceva mai mult timp acum mă duc, să spunem, din obligaţie de servici, pentru că trebuie să văd cam toate filmele, pe care le finanţez.

Care a fost ultimul film românesc pe care l-ați vizionat?

Era Minte-mă frumos, la Centrul Vechi, la premieră. Mie-mi place și seria Brigada diversă, o revăd cu plăcere, fără să mă plictisesc – ciudat, dar asta e. Sunt nişte comedii reuşite româneşti şi pentru o seară relaxantă sunt foarte potriviţi. Stau aici până la 7–8 seara şi când ajung acasă, mă uit prin televizor, sunt foarte obosită.

Și anul acesta, în sesiunea de primăvară ați avut destule proiecte, doresc să facă film regizorii?

Au fost depuse 135 de proiecte, 38 lung-metraje, 21 documentare, 19 animaţie, le-am învăţat pe dinafară. La nerambursabile sunt foarte multe, festivaluri multe, deja sunt 41 de cereri de festivaluri, 39 de workshopuri, traininguri, 8 publicaţii de carte, 6 cinematografe de artă. Eu consider că CNC-ul trebuie să fie pe planul doi. Teoretic ei sunt cei care fac produsul cultural, noi suntem nişte funcţionari publici, care ajutăm să meargă lucrurile bine. N-am niciun drept, niciun merit în povestea asta.