În Europa westernuri s-au produs încă din perioada de început a filmului. La începutul secolului, au fost turnate filme care pot fi denumite „filme ale Vestului Sălbatic” cu participarea lui Joe Hamann în Germania, respectiv cu participarea lui Béla Lugosi în Germania. Şcoala westernului european s-a născut însă doar în anii ’60.
Alternativa „europeană”
Filme western, care se ridică deasupra filmelor de duzină (majoritatea chiar parodii) s-au turnat în două, respectiv în trei ţări din Europa (una fiind Germania încă divizată la momentul respectiv). În Germania de Vest s-au făcut încercări cu ecranizarea romanelor de Karl May, iar succesul nu s-a lăsat aşteptat. Primul film din această serie a fost Comoara din Lacul de argint (r. Harald Reinl, 1962). Secretul succesului acestui cap de serie al filmelor Winnetou a fost faptul că producătorii nu au încercat să copieze westernul american, ci să ofere o frescă a lumii de basm a lui Karl May, respectiv faptul că au pus accentul pe acţiune, pe lângă aspectele morale. În urma succesului mondial răsunător al filmului, Reinl a ecranizat într-o trilogie povestea căpeteniei tribului apaş.
Ciclurile de western realizate în Germania de Est a epocii respective s-au concentrat în primul rând asupra luptelor indienilor pentru independenţă. Este un lucru caracteristic, că westernurile DEFA (de ex. Fii marelui urs, 1965, Pionierii, 1967, Osceola, 1971, ca să amintim aici doar de cele mai importante) insistă – indiferent de persoana regizorului – pe preaslăvirea indienilor, respectiv pe reprobarea politicii de genocid a americanilor.
Singurul western european, care a avut impact asupra celui american este westernul italian, legat de numele regizorului Sergio Leone. „Trilogia dolarului” a lui Leone – Pentru un pumn de dolari, Pentru câteva dolari în plus (1965) şi Cel bun, cel rău şi cel urât (1966) – respectiv mai târziu A fost odată în Vest (1968) au schimbat întru- totul clişeele genului. În westernurile lui Leone nu există nici urmă a mitului identităţii naţionale, nici poveste de cavaleri ai moralei. Eroul westernurilor spagetti rămâne întotdeauna un proscris, acţiunile sale fiind motivate nu de generozitate, ci numai de goana după bani sau setea după răzbunare. Categoriile morale ale westernului american clasic puse pe piedestal sunt doborâte, este eliberat demonul agresivităţii, totul fiind dominat de o perspectivă profund pesimistă.
Chiar dacă cinismul, ambivalenţa morală şi germenii agresiunii ritualizate, promovate de westernul italian au apărut mai devreme şi în westernul american (a se vedea The Magnificent Seven regizat de John Sturges în 1960), acestea s-au consolidat ca o concepţie numai după succesul mondial al filmelor lui Leone. Coşmarul social şi politic al anilor ’60–’70 (asasinarea celor doi Kennedy, respectiv a lui Martin Luther King, războiul din Vietnam, procesul de industrializare, scandalul Watergate etc.) a spulberat mitul westernului clasic, conservat mai mult sau mai puţin intact pentru şaizeci de ani. Însă din rămăşiţelezdrobite ale mitului s-a născut un nou (anti)mit, genul denumit de criticul de film american John Cavelti „westernul tip Naşul”. Contrar westernului clasic, westernul de tip Naşul” prezintă agresiunea nemiloasă şi setea după putere drept necesităţi morale, chiar ca valori pozitive. Dispare arhetipul eroului singuratic, în filmele epocii respective colcăie eroii profesionişti, de regulă cu faţa încruntată, dispuşi să apere comunitatea firavă – de care oricum nu sunt ataşaţi sub nici o formă – numai în schimbul banilor. Opoziţia dintre bine şi rău nu se mai realizează în baza unor valori socio-morale, ci se bazează pe principiul simpatiei, adică publicul se va identifica cu persoana care îi este simpatică, iar toţi cei care se află în opoziţie cu ei, vor fi etichetaţi drept cei răi. Iar mesajul final va fi aproape de fiecare dată că această lume nu poate să-şi ispăşească păcatele.
Operele faimoase ale acestei epoci sunt The Man Who Shot Liberty Valance (r. John Ford, 1962), Ride the High Country (r. Sam Peckinpah, 1962), The Wild Bunch (r. Sam Peckinpah, 1969), Butch Cassidy and the Sundance Kid (r. George Roy Hill, 1969), The Ballad of Cable Hogue (r. Sam Peckinpah, 1970), Little Big Man (r. Arthur Penn, 1970), The Spikes Gang (r. Richard Fleisher, 1974), The Shootist (r. Don Siegel, 1976) ori The Missouri Breaks (r. Arthur Penn, 1976), toate marcând mitul demitizării westernului clasic. Însă între timp genul a devenit treptat insignificant pentru producătorii unui Nou Hollywood răsărit din propria cenuşă în 1980. Phil Hardy, istoricul de film a reuşit să adune numai 15 filme western din perioada 1980–1983, majoritatea lor fiind producţii mediocre, fără calitate artistică.
Un gen în dispariţie?
S-ar părea deci că începând cu anii ’80 westernul, primul şi cel mai îndrăgit gen din istoria filmului dispare în mulţimea filmelor scoase la bandă rulantă. Regizorii vechi consacraţi fie se află deja pe câmpiile veşnice ale vânătorii, fie pur şi simplu nu au mai făcut alte filme western, acest gen ducând lipsa figurilor carismatice de atunci. Filme, desigur, au fost produse, chiar într-un număr impresionant, însă vechiul mit nu a mai putut fi resuscitat. Mitica dansatoarea exotică s-a degradat la a fi „starul” în birturi de multe ori pompoase, însă mult inferioare din punctul de vedere al calităţii. Filme precum Silverado (r. Lawrence Kasdan, 1985), Young Guns I. (r. Cristopher Cain, 1988) şi Young Guns II (r. Geoff Murphy, 1990), Dancing with the Wolves (r. Kevin Costner, 1990), The Last Mohicane (r. Michael Mann, 1992), Tombstone (r. George P. Cosmatos, 1993), Wyatt Earp (r. Lawrance Kasdan, 1994), Maverick (r. Richard Donner, 1994), The Quick and the Dead (r. Sam Raimi, 1995) ori a Wild Wild West (Barry Sonnenfeld, 1999) sunt exemple pentru un formalism fără conţinut, exemple ale nostalgiei, sau parodii de gen mai mult sau mai puţin caustice.
Explicaţia se auto-impune: evoluţia incredibilă a mijloacelor vizuale şi computerizate favorizează filmele sci-fi, fantasy şi de acţiune, însă prin prisma lor westernul devine un anacronism, căci acest gen nu este lumea clonilor, a superroboţilor şi a eroilor virtuali. Numeroase filme de genre prezintă elemente de western (în prezent există până şi vampir-western, sci-fi western, horror-western, ba chiar şi punk-western), însă genul în sine practic a devenit propria sa umbră.
