Prima proiecţie cinematografică în Turcia a avut loc în 1896 la Palatul Yîldîz pentru sultan şi suita acestuia dar a fost urmată de o proiecţie pentru marele public la Berăria Sponeck din Piaţa Galatasaray. Proiecţiile i se datorează unui reprezentant al firmei Pathé Frères, românul Sigmund Weinberg. Având în vedere şi alte realizări ale acestuia putem conchide că începuturile organizării cinematografice în Turcia i se datorează lui. Tot el deschide în 1908 primul cinematograf în aceeaşi berărie.
Doi pionieri români pentru filmul turc
Primul film documentar turcesc este considerat Demolarea Monumentului Victoriei Yeşilkoy de la Sf. Ştefan / Ayastefas‚ taki Rus Abidesinin Yîkîlîşî (14 noiembrie 1914), realizat de către Fuat Uzkinay sau Sigmund Weinberg. Lui Sigmund Weinberg îi încredinţează în 1914 ministrul turc al Apărării Enver Paşa (impresionat de imaginile în mişcare ale armatei germane) conducerea Oficiului Central Cinematografic al Armatei (MOSD), astfel încât în 1915 Weinberg (numit conducător al departamentului şi principal operator), cu ajutorul lui Fuat Uzkinay şi al unor tehnicieni austrieci şi germani, a realizat primele filme documentare dedicate armatei turce şi operaţiunilor de pe front în primul război mondial. Tot Weinberg începe în 1916 împreună cu Uzkinay filmările la primul film artistic de lung metraj Leblebici Horhor Aga (o adaptare a comediei cu acelaşi nume de Dikran Cuhacyan şi Tekfor Nalyan), dar nu reuşeşte să termine filmul din cauza morţii unui dintre actorii principali, apoi încearcă o adaptare a unei comedii – Căsătoria lui Himmet Aga / Himmet aganin izdivaci (localizare a comediei din 1664 „Le Mariage forcé” de Molière) dar e nevoit din nou să oprească filmarea căci interpreţii săi sunt recrutaţi iar el, la rândul său, e nevoit să se întoarcă în România deoarece în 1916 încep ostilităţile şi între Turcia şi România. Există mărturii că filmul a fost finalizat după război de Fuad Uskinay ca operator şi Reşad Ridvan Bey în calitate de regizor, fiind apoi prezentat publicului. Din păcate ambele filme sunt pierdute.
Primii cineaşti autohtoni din Balcani sunt consideraţi fraţii aromâni Ienache (1878, Avdella – 1954, Salonic) şi Miltiade Manakia (1882, Avdella – 1964, Bitolia) pentru faptul că au filmat timp de mai mulţi ani (1907–1913) şi au realizat 40 de filme. Cei doi au participat cu succes cu fotografiile lor la Expoziţia Generală Română din 1906, unde au văzut pentru prima dată şi imagini puse în mişcare de un aparat Bioscope. Cu bursa primită din partea regelui Carol I, Ienache a putut călători la Paris şi la Londra, de unde a achiziţionat camera de filmat Bioscope 300 de la firma Charles Urban & Co. În 1907 au realizat Obiceiuri casnice la aromâncele din Pind, urmate de alte filme care înfăţişau horele, migraţia turmelor, obiceiuri religioase, înmormântări şi nunţi ale aromânilor, care pot fi considerate primele filme etnografice din lume. Totodată, ei au lăsat posterităţii documente cinematografice unice pentru acea vreme, cum ar fi scene de represalii prin spânzurătoare din timpul războaielor balcanice sau primele reportaje filmate, Vizita sultanului Mehmed Reshad al V-lea la Salonic, Vizita sultanului Mehmed Reshad al V-lea la Bitolia (1911) sau Excursie în Macedonia turcească (1911), în care delegaţia română condusă de fostul ministru al Instrucţiunii Publice dr.C.I.Istrati a vizitat Macedonia după ce minoritatea aromână a pimit drepturi în Imperiul Otoman.
Astăzi, Grecia, Macedonia, ba chiar Albania şi Turcia îi revendică pe fraţii Manakia. Includerea lor în cinematografia turcă se poate justifica prin faptul că până în 1913 au fost supuşi otomani iar Avdela, Ianina şi Bitolia intrau în componenţa imperiului.
Paradoxurile coproducţiilor
Primul film de ficţiune sonor din Turcia este Pe străzile Istanbulului (Istanbul sokaklarînda, r. Muhsin Ertugrul, 1931). Primul film de ficţiune color proiectat a fost Fiica ţesătorului de covoare (Halîciî Kîz, 1953) al aceluiaşi regizor. Pe străzile Istanbulului (O Zitianos tis Stamboul) a constituit şi prima coproducţie, în care au mai fost implicate Grecia şi Egipt. În 1933 a mai fost realizată o coproducţie cu Grecia, Drum greşit (Kakos dromos / Fena yol, în regia aceluiaşi Muhsin Ertugrul şi după scenariul lui Nazim Hikmet, care la rândul său adaptase romanul omonim al lui Grigorios Xenopoulos din 1912). Acesta a reprezentat primul film complet sonor şi sincronizat grecesc. O necesitate tehnică (existenţa celui mai apropiat laborator pentru sunet la Istanbul) şi o iniţiativă americană au dus la această colaborare greco-turcă care ar fi fost în orice alte vremuri imposibilă. Abia după anul 2000 au fost realizate din nou asemenea coproducţii: Om mare, iubire mică (Büyük adam küchük ask, r. Handan Ipekci, 2001, Turcia-Grecia-Ungaria) şi Mireasă împrumutată (Eğreti gelin, r. Atif Yilmaz, 2005, Turcia-Grecia). Din 2005 datează prima coproducţie cu Bulgaria: Ochi furaţi (Otkradnati oci, r. Radoslav Spasov, 2005, Bulgaria-Turcia).
Şi primele premii internaţionale ale cinematografiilor din Balcani au fost obţinute în acelaşi loc (Veneţia) şi în aceeaşi perioadă. În 1933 Leblebici Horhor Aga (r. Muhsin Ertugrul) a obţinut o menţiune de onoare, iar în 1939 în Ţara Moţilor (r. Paul Călinescu) a obţinut un premiu pentru film documentar.
Paradoxal, prima republică modernă din Balcani a fost Turcia în 1923 sub conducerea lui Kemal Mustafa Atatürk (1881–1938). Acesta poate fi considerat un adevărat despot luminat căci intervenţia sa a fost salvatoare în primul război mondial, ca şi în conflictele cu Grecia şi URSS, având şi meritul incontestabil al transformării Turciei într-un stat modern. A desfiinţat sultanatul în 1923 şi califatul în 1924, a interzis fesul şi acoperirea feţelor femeilor (1928), a abolit titlurile şi legea canonică islamică şi a impus codul civil elveţian, proclamând egalitatea sexelor şi introducând votul pentru femei (1934). Atatürk a intuit rolul imens al cinematografului în societatea modernă: „Va veni o zi în care invenţia cinematografului va părea că a schimbat faţa lumii mai mult decât praful de puşcă, electricitatea sau descoperirea continentelor. Cinematograful va face posibil ca oameni care trăiesc în cele mai izolate colţuri ale lumii să ajungă să se cunoască şi să se iubească. Cinematograful va înlătura diferenţele de gândire şi concepţie asupra lumii şi va fi util pentru realizarea idealurilor umanităţii. Este esenţial să tratăm cinematograful cu importanţa pe care o merită.” Democratizarea reală în Turcia a rămas un deziderat căci sistemul pluripartit datează abia din 1946. În plus, în 1960, 1971, 1980 şi 1993 au avut loc nu mai puţin de patru lovituri de stat în urma cărora armata a preluat puterea. Rolul militarilor în viaţa politică a fost esenţial, mai ales între 1971–1983.
Dintre filmele turceşti care au contribuit la construirea unor mituri naţionale putem aminti măcar două. O naţiune se trezeşte (Bir millet uyaniyor, r. Muhsin Ertugrul, 1932) ecranizează romanul omonim din acelaşi an al lui Nizamettin Nazif Tepedelenlioglu despre războiul din 1918–1922, care a condus la eliberarea Turciei şi transformarea ei într-un stat modern sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk. Barbaros Hayrettin Paşa (r. Baha Gelenbevi, 1951) este o dramă cu caracter aventuros, despre succesele luptelor împotriva creştinilor sub conducerea piratului maur Barbarosa (Barbarossa Khair ad Din Paşa, Yakupoğlu Hîzîr, circa 1475–1546) devenit amiral al flotei otomane. Baha Gelenbevi, fostul asistent al lui Abel Gance şi Michel L`Herbier a putut învăţa tainele filmului istoric chiar de la autorii lui Napoleon (1927) şi Rasputin (La tragédie impériale, 1938).
Se poate lesne observa că prolificul regizor Muhsin Ertugrul (1892–1979) a marcat cinematograful turc în anii `20 şi `50. Înainte de 1950 doar Muhsin Ertugrul a abordat viaţa rurală în filmul Fata de la ferma din mlaştină (Bataklî Damîn Kîzî Aysel, 1934), cu un scenariu al lui Nazim Hikmet care a adaptat romanul din 1917 al Selmei Lagerlöf „Fata din mlaştină” („Tösen Fran Stormytorpet”). Subiectul e tipic de melodramă: Aysel este sedusă de fiul moşierului unde lucra, acesta nu recunoaşte copilul dar un bărbat impresionat de situaţia ei îi oferă slujba de îngrijitoare a mamei lui. Evident, Ertugrul, care a avut o carieră cinematografică în Germania până în 1922, a avut ca model pe Viktor Sjöström, care ecranizase acelaşi roman în Fata de la ferma din mlaştină (Tösen från Stormyrtorpet, 1917). Până la prima dramă realistă reprezentată de Vară uscată mai pot fi menţionate melodrame rurale ale lui Muharrem Gürses şi un film precum Iubirea fără speranţă a lui Karaoglan (Karacaoglan’in kara sevdasi, r. Atif Yilmaz, 1959, Turcia). Este o poveste de dragoste localizată în Imperiul otoman la 1600 care redă aspecte ale vieţii tradiţionale precum curtarea supravegheată de o femeie mai în vârstă şi în care logodnica nu vorbeşte dar îi face semne iubitului călcându-l pe picior.
Producţia de filme a atins maximumul la începutul anilor `80. În Turcia se produceau circa 350 de filme de filme de lung metraj pe an. Comparând cu alte ţări balcanice putem constata că în Iugoslavia se realizau 40, în România între 15 şi 29, până şi Albania a produs în 1982 şi 1984 un număr de 14 filme. După anii `80 producţia a scăzut mult în ţările în care a căzut sistemul comunist, ca şi în Turcia, doar în Grecia reculul resimţindu-se mai puţin. Astfel, în anul 2002 Turcia şi Grecia figurau între ţările cu o producţie medie de filme (între 20 şi 199 de filme pe an), ocupând locul 17 în lume cu 63 de filme produse, respectiv locul 25 cu 25 de filme produse.
Producţia locală a scăzut rapid, la mijlocul anilor `80 acoperind doar 50% din piaţă, în timp ce la începutul anilor `90 filmele americane au acaparat 90% din piaţa turcă. În ultimii ani se simte un reviriment al producţiei de filme turceşti datorită debuşeului obţinut pe piaţa unor foste republici sovietice asiatice şi în vestul Chinei, unde publicul musulman sunit şi limba turcă, precum şi cel al popoarelor înrudite, reprezintă un avantaj evident. Au fost realizate de asemenea şi coproducţii cu aceste ţări. Desigur, revirimentul parţial al producţiei cinematografice turce s-a datorat ca şi în alte ţări şi subvenţiilor guvernamentale care au început a fi acordate din 1990.
