În vraja vampirilor, a oamenilor nebuni de ştiinţă şi a altor pocituri

Istoria studioului Hammer – partea 1.

Nu e uşor să rămâi studio producător de filme de gen în afara Hollywoodului, mai ales dacă publicul ţintit este cel american. Istoria Hammer Film Productions-ului britanic este exemplară şi din acest punct de vedere, deoarece pe lângă practicile financiare inovatoare a reuşit să ia filmelor (de groază) americane sume însemnate cu ajutorul realizărilor de calitate.



Anii iniţiali

Hammer Films s-a înfiinţat în 1934, având între întemeietori pe Enrique Carreras şi Will Hinds, oameni cu puţină experienţă cinematografică, dar fiind oameni de afaceri cu un trecut în teatru şi-au propus exploatarea posibilităţilor oferite de industria cinematografică britanică. Pe lângă producţia de filme, deţin şi distribuţia, deoarece ei se află şi la cârma Exclusive Films, care se ocupă de distribuţia producţiilor lor şi cele două firme se înregistrează deodată în luna mai a anului 1935.

Afişul din 1936 al filmului The Song of Freedom

De-abia începe istoria Hammerului, deja se şi termină pentru aproape un deceniu, din cauza că dă faliment în 1937. Eşecul timpuriu se datorează mai multor înconjurări: perechea Carreras-Hind nu are experienţă şi renume cinematografic necesar, iar bugetul filmelor produse de către ei se măresc binişor, deoarece cu fiecare film realizat în această scurtă perioadă de doi ani îşi încearcă talentul în alt gen (de ex. musical, film poliţist etc.). În această perioadă timpurie Hammerul nici nu are un caracter definit, cele şapte filme se leagă între ele doar prin apariţia emblemei Hammer şi Exclusive Film de la început. Sunt lucrări de mântuială, produse într-o perioadă în care cinematografele autohtone erau obligate de-a păstra raportul de aur privitor la numărul premierelor de filme britanice şi hollywoodiene şi în care multe companii noi au început să producă filme pentru a îndeplini această cotă.[1] Dar după falimentul din 1935 nu se întrerupe legătura lui Carreras şi a partenerului său cu industria cinematografică: se menţine Exclusive pentru a distribui filmele altor producători până în 1947, când fiii fondatorilor reînvie numele Hammer.

De acum încolo decid Anthony Hinds şi James Carreras în privinţa producţiei şi ceva mai târziu li se alătură şi fiul celui din urmă, Michael Carreras, intrând în istoria Hammerului ca producător şi regizor.

Reforma şi strategia Hammer

Atât Anthony Hinds, cât şi James Carreras îşi fac serviciul militar în timpul războiului. Cel din urmă se înrolează în 1943, în 1944 ajunge de la soldat la rangul de locotenent-colonel în apărarea antiaeriană. În anii ‘50 sunt realizate câteva filme cu războiul mondial marca Hammer Films (de ex. The Steel Bayonet din 1957 în regia lui Michael Carreras), dar influenţa războiului nu se simte atât în filme, cât în caracterul studioului: după reforma companiei, Hammer se defineşte prin ordinea severă, rigurozitatea aproape militară necesară unei cariere militare reuşite.

Afişul filmului The Steel Bayonet din 1957

Hammerul reformat trage concluziile necesare pe baza greşelilor din anii ‘30 şi începe să lucreze cu un buget mult mai bine controlat. De exemplu economisesc sume mari, turnând mai multe filme în aceleaşi locaţii, în aceleaşi decoruri şi cu aceeaşi echipă, astfel scăpând de probleme de transport, tehnică şi costurile noilor contracte. Această locaţie s-a stabilit după mai mulţi ani de experimentare, în 1954 în Studioul Bray, din care se mută doar în 1968 în complexul Elstree. Această limitare financiară şi de echipă de turnaj duce şi la faptul că regizorii de la Hammer gândesc filme cu teme semănătoare – aşa că pornind de la această premiză totul se concentrează pe maxim două genuri şi la membri de echipă recurenţi în studioul în care se încearcă exploatoarea posibilităţilor la limite, câteodată în 5–6 filme produse anual.

Filmele Hammer au devenit atractive publicului, folosind poveştile unor protagonişti cunoscute – aproape întotdeauna fiind vorba despre adaptări. Primul exemplu ar fi Dick Barton, Special Agent (r: Alfred J. Goulding, 1948) luat după o emisiune de radio, cu ocazia căruia s-a folosit popularitatea numelui în mod repetat: Dick Barton se mai întoarce în anii următori în sălile britanice de cinema cu încă două poveşti. Istoriile hammeriene se bazează mai încolo pe piese de teatru, serii, cărţi şi filme anterioare, pe nume renumite, care prestatează o publicitate importantă şi îi conving pe spectatorii de cinema să urmărească filmele respective.

Titlul filmului Dick Barton din 1948

Întemeietorii au ţintit în anii ‘30 scena britanică de film cu produsele lor de cotă, dar fiii lor, luând în considerare limitele insulei s-au gândit la o distribuire care trece dincolo de ocean – ceea ce se poate observa în perioada filmelor Lippert, între anii 1952 şi 1955. În aceşti ani filmele Hollywoodiene ajung din nou să fie reglementate în Marea Britanie, răspunsul „Fabricii de vise” fiind la acest gest limitarea filmelor britanice în sălile lor de cinema. Antreprenoriatul evită această restricţie semnând un contract cu producătorul american Robet Lippert, prin care realizează coproducţii care utilizează bani şi echipă americană; astfel embargoul nu se aplică în cazul lor în nicio direcţie. Aceste film noir alb-negre, low budget ajung în cinematografele din State şi cele din Marea Britanie cu titluri diferite. Şi deşi la momentul respectiv funcţionează fără cusur producţia şi distribuirea de filme Hammer şi nu se mai întoarce la situaţii falimentare ca în anii ‘30, încă nu au găsit genul de film care aduce sau are potenţialul de a aduce succesul definitiv pentru un studio de dimensiuni atât de modeste. După încercările de cucerire a pieţei americane şi eliminarea embargoului se întrerupe colaborarea strânsă cu Lippert şi studioul îşi caută genuri şi teme noi.

În vraja fantasticului

Afişul filmului The Men of Sherwood Forest, 1954

Una dintre direcţiile noi s-a format din filme de aventură cu acţiunea în trecut, ce nu s-a mai produs de câţiva ani în industria britanică (până la falimentul său din 1950 studioul Gainsborough a fost cunoscut pentru filmele cu costume). Opera centrală a acestor filme de aventură este adaptarea romanului Robin Hood: The Men of Sherwood Forest (r. Val Guest, 1954), o producţie cu mari speranţe (ceea ce se vede şi din faptul că este primul film color din catalogul Hammer). Folosind posibilităţile Eastmancolor-ului îşi propun filmarea mai multor poveşti de aventuri (de ex. Călugărul Tuck), dar în urma succesului unui alt film (The Quatermass Xperiment, r. Val Guest[2], 1955) se hotărăsc să continue cu genul de SF.

Şi de fapt acest film reprezintă borna – de aici porneşte Hammer pe calea renumelui: adaptarea cinematografică a seriei omonime BBC de şase episoade reuşeşte atât în Marea Britanie cât şi în State, unde rulează cu alt titlu (The Creeping Unknown) şi se promovează şi prin United Artists, care devine primul distribuitor american însemnat, capabil să-i ajute să producă profit. Carreras şi partenerii săi ajung cu Quatermass pe un teritoriu cinematografic britanic neatins. La baza filmelor din domeniul fantasticului (filme de groază, SF şi fantasy-uri) se găsesc deseori opere de autori britanici, precum ale lui Bram Stoker, H.G. Wells sau Rider Haggard, ai căror drepturi de realizare se găsesc în mare parte în Hollywood şi Marea Britanie n-a reuşit să răspundă provocării – până în momentul în care s-a adaptat pe ecran mare personajul unui om de ştiinţă, atât de cunoscut (prin succesul serialului de televiziune) încât reuşeşte să devină o temă destul de atractivă pentru a fi folosită de mai multe ori.

The Quatermass Xperiment, 1955

Şi Statele primesc bine acest film de invazie, în ciuda faptului că nu duc lipsa acestui gen de filme (The Thing from Another World, r. Christian Nyby, 1951; Războiul lumilor / The War of the Worlds, r: Bryon Haskin, 1953 etc.) E din cauza că povestea Quatermass reprezintă un caz mai special publicului american, deoarece nu se mai luptă soldaţi americani cu extratereştri, ci e Londra şi populaţia sa care ajunge la limita pieirii; în plus efectele speciale şi povestea nu sunt mai puţin interesante decât cele ale „Fabricii de vise”. Dar Hollywoodul este în acelaşi timp problema lui Hammer, fiind un concurent serios (şi invincibil) în domeniul fantasticului ştiinţific. Încasările filmelor X: The Unknown (r. Leslie Norman, 1956) şi a doua parte a filmului bazat pe seria BBC, Quatermass 2 (1957, r. Val Guest) rămâne cu mult în urma aşteptărilor, cauzând încă o schimbare de gen. Hammer continuă producţia filmelor din filonul fantastic, dar în locul sf-ului pune accentul pe filmele de groază şi realizează Blestemul lui Frankenstein (The Curse of Frankenstein, r. Terence Fisher) în 1957, care, urmat curând de Dracula (r. Terence Fisher, 1958), aduce un succes de-o amploare atât de mare încât Hammer devine deodată un factor important în canonul filmelor de groază. Aşa se naşte Hammerul, cum îl cunoaştem şi astăzi: protagonistul etern al istoriei şi al enciclopediei de film.

Blestemul lui Frankenstein, 1957

Succesul este imens: filmul cu Dracula realizat din aproximativ 200 000 de dolari are încasări de 1 milion de dolari numai în Statele Unite. În spatele primirii afectuoase se află povestea exigentă, relaţiile bune cu distribuitorii americani şi descoperirea nişei de piaţă. Pe când filmele ştiinţifico-fantastice de mai înainte reprezintă concurenţă, filmele gotice de groază cu costume nu se mai află pe teritoriul fabricii de vise. Dracula, Frankenstein şi prietenii lor erau foarte populari în anii ‘30 (prezenţi mai ales în oferta studioului Universal până la sfârşitul anilor ‘40, continuate prin episoade de calitate tot mai proastă, dar totuşi populare), dar au ajuns să apare în filme proaste sau în episoadele serialelor ieftine. Îi lipsrea demnitatea şi bogăţia ideilor ale filmelor alb-negru de mai mult până când nu le-a redescoperit Hammer pentru a-i trata pe monştri cu la fel de mult respect, precum Universalul în anii ‘30. Dar studioul britanic nu îşi propune să adapteze aceste opere (din moment ce nu-şi pot permite drepturile pentru refilmarea lungmetrajelor originale); pentru evitarea problemelor legate de dreptul de autor decid să realizeze versiuni proprii, mult mai întunecate.[3]

Dracula, 1958

Cu filmele Dracula şi Frankenstein se nasc vedetele cele mai mari ale studioului. Regizorul filmelor, Terence Fisher lucrează la Hammer deja din perioada filmelor Lippert, dar ajunge cunoscut deodată cu studioul prin filmele gotice şi devine regizorul cel mai căutat al acest studio. Pe lângă continuarea filmelor Dracula şi Frankenstein se aduc la viaţă şi alte fiinţe clasice, oameni lup, alţi vampiri, oameni nebuni de ştiinţă şi persoane blestemate – produsul cel mai căutat de la Hammer, filmul de groază gotic este specialitatea sa până la schimbarea de profil de la începutul anilor ‘70.[4]

Regizorul Terence Fisher

Personajele principale ale filmelor – Peter Crushing care a jucat Victor Frankenstein şi profesorul Van Helsing, respectiv Christopher Lee, care a încorporat creatura lui Frankenstein şi Dracula, au devenit la rândul lor actorii cei mai cunoscuţi ai Hammerului. Ascensiunea actorilor britanice este important din punctul de vedere al studioului, deoarece Hammer a încetat un demers prin care a ţintit America, alegerea actorilor hollywoodiene, ceea ce a fost o practică fundamentală a studioului încă din perioada Lippert.[5] Şi deşi munca din afara studioului a lui Terence Fisher se limitează la câteva filme neimportante, aceşti doi actori au devenit nu numai un factor important al Hammer, dar şi al culturii europene de groază.

Hammerul deocamdată nu are curajul (şi refuză, văzând încasările) să schimbe reţeta probată, de aceea se realizează succesiv filme gotice de groază, profitul cărora se utilizează nu numai pentru continuări, dar începând cu anii ‘60 şi pentru încercarea altor genuri.

[Partea a 2-a]


[1] Urmând modelul francez britanicii au introdus un sistem de cotă în producţia de filme pentru a opri avalanşa hollywoodiană: s-a stabilit cât la sută din filmele prezentate (pe la sfârşitul erei aprox. 20%) trebuie să fie producţie britanică. Filmele realizate în acest spirit sunt aşa numitele quota quickie-urile.

[2] Având un buget de 120 000 de dolari era filmul Hammer cel mai scump de pe atunci.

[3] Mulţumită acestui fapt se poate vorbi de opere complete şi independente de filmele omonime; cei care au citit romanul care stă la baza clasicelor alb-negre şi/sau a văzut varianta hollywoodiană (fiind vorba atât de adaptările de dinainte sau de după Hammer), se îmbogăţesc cu siguranţă prin câteva experienţe noi.

[4] Practic toate caracterele mai cunoscute primesc o versiune Hammer: Mumia, Dr. Jekyll sau Fantomul operei. Independenţa amintită în cazul istoriilor Frankenstein şi Dracula este valabilă şi în acest caz, fiind vorba de poveşti originale.

[5] Numele acestor actori, de ex. Brian Donlevy, care l-a jucat pe profesorul Quatermass nu sună cunoscut în zilele de astăzi, în filmele Hammer de dinainte de Frankenstein nu prea se găsesc actori sau actriţe care ar fi intrat în enciclopediile filmului. Eventual merită amintit Don Taylor, care l-a jucat pe Robin Hood şi care mai târziu realizează câteva filme interesante ca şi regizor. Pe lângă filmele sale cu călătorii prin timp (Evadare de pe planeta maimuţelor, 1971; Numărătoare inversă, 1980) poate fi cunoscut şi după Insula doctorului Moreau (1977) şi Damien: Omen II (1978), dar acestea nu s-au mai produs la Hammer.