Succesul răsunător al Sunetului muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965)realizat de Fox, a dat o direcţie greşită pentru conducerea studiourilor mari, care începând cu anii ’60 au cheltuit sume enorme pe musicaluri pline de staruri, în timp ce generaţia crescută cu filmele-B ale American International Pictures a votat mai degrabă pentru producţiile lui Dennis Hopper şi Roger Corman, care proclamă libertatea dezlănţuită.
Reacţia Hollywoodului la succesul neaşteptat al filmului Easy Rider (r. Dennis Hopper, 1969) şi al filmului Îngerii morţii (The Wild Angels, r. Roger Corman, 1966) era din nou nepotrivită. În loc să-şi schimbe strategia şi să-şi producă filmele conform aşteptărilor publicului, a început să copieze producţiile reuşite, ceea ce a dat naştere la o întreagă armada de filme de subgen. 20th Century Fox a spart gheaţa prima oară cu Butch Cassidy şi Sundance Kid (Butch Cassidy and the Sundance Kid, r. George Roy Hill, 1969). Filmul regizat de George Roy Hill renunţă la şabloanele utilizate de filmele western şi promovează contra-cultura punând faimoşii eroi western într-un statut de popstar. Din fericire Stanfill şi Ladd au recunoscut repede faptul că, pentru a putea supravieţui, trebuie luată în considerare şi generaţia tânără, dând importanţă şi poveştilor mai puţin sofisticate pe lângă epopeile grandioase de război sau de creaţiile dramatice cu un ascuns aer politic.
Într-o galaxie foarte îndepărtată
Tensiunea care a dominat începutul anilor ’70, generată mai mult de scandalul Watergate şi de războiul din Vietnam, a creat două mari tendinţe în industria cinematografică. Prima tendinţă, reprezentată de Robert Altman, Clint Eastwood şi Terrence Malick, a preferat în creaţiile sale introspecţia, în timp ce studiourile care utilizau componentele AIP au insistat la producţiile care imită succesele momentului şi evazionismul. Pentru Fox sci-fi-ul a însemnat colacul de salvare, deoarece succesul filmelor ştiinţifico-fantastice create din anii ’60 a asigurat firma de potenţialul imanent în acest gen. Aventurile submarinului teleportat într-o dimensiune microscopică în Fantastic Voyage (r. Richard Fleischer, 1966) din anul 1966 şi antropoidele inteligente din Planeta maimuţelor (The Planet of the Apes, r. Franklin J. Schaffner, 1968) având în rol principal pe Charlton Heston, au adus un profit neaşteptat pentru firma care stătea pe picioare ezitante, astfel direcţia indicată trebuia urmată.
Atmosfera socială şi politică haotică a ajutat soldaţii fabricii de vis să lase în sfârşit în urmă acea idee fixă învechită, conform căreia concluzia filmelor trebuie să fie neapărat echilibrată. Fox a navigat din ce în ce mai mult spre exteriorul curentului principal, aşa cum făceau cele mai multe studiouri renumite, ceea ce a avut ca rezultat satisfacerea aşteptărilor generaţiei tinere. Trilogia Războiul Stelelor care a stârnit o senzaţie neîntâlnită până atunci, s-a născut din ideea schimbării de concepţie. Perechea Stanfill şi Ladd a dus mai departe orientarea sci-fi al conducerii precedente, şi pe de altă parte s-a străduit să creeze o lume de fantezie care te smulge din realitatea de zi cu zi, conform cerinţelor din aceea vreme. Mecanismul de efect a fost compus din două metode: utilizează în filmele de tineret de modă veche o tehnică modernă, cu eroi de tip nou, în timp ce obţine şi întărirea credinţei în economia americană prin alegorii ascunse. Aventurile eroice ale eroilor tip Jedi şi-au îndeplinit şi datoria distragerii de atenţie şi de evaziune de la problemele reale.
Consolidarea materială a fost urmată aproape imediat de o schimbare a acţionariatului, investitorii Marc Rich şi Marvin Davis preluând conducerea. La sfârşitul deceniului, Fox a stat din nou pe picioare stabile. Cu toate că primirea filmelor sale a dat o imagine destul de variată, nu se putea întâlni cu un eşec ca şi cel din anii ’60. Au dominat în continuare filmele de gen, însă încrucişările dintre genuri au creat şi hibride interesante. Aşa era printre altele şi filmul Tot acest jazz (All That Jazz, 1979) din anul 1979, regizatde Bob Fosse (tot el a regizat şi filmul Cabaret, 1972 – de reputaţie mondială), care a dat un nou avânt pentru genul musicalului. Producţia muzicală plină de scene auto-reflexive, dă dovadă clară de inspiraţie autobiografică, şi face o comparaţie între naşterea creaţiei şi curgerea vieţii, în timp ce vorbeşte cu multă autoironie despre etapele inevitabile ale sorţii omeneşti. Creaţia care poartă notele filmului de autor, a fost nominalizat la Palme d’Or d’honneur la Cannes şi Academia a nominalizat la premiul pentru cea mai bună direcţie artistică. Filmul regizat tot în anul 1979, Alien (r. Ridley Scott, 1979), a amestecat ficţiunea ştiinţifică cu tematica filmelor cu monştri, folosind elementele dramei situaţionale închise, şi epuizând în totalitate posibilităţile suspense-ului. Rezultatul: spaimă înăbuşită timp de aproape 2 ore. Un nou film de succes, cu aşteptări de a fi continuat.
Redefinirea identităţii
20th Century Fox şi-a schimbat considerabil strategia, direcţie pe care a păstrat-o şi în continuare. Se întâmpla câteodată ca un actor să aibă rol în mai multe producţii Fox în acelaşi timp (cum ar fi Michael Douglas şi Arnold Schwarzenegger, în anii ’80), dar conducerea a abandonat metoda de a ţine ani întregi la o anumită vedetă. Starurile puteau să se plimbe libere şi pe la alte studiouri, aşteptând succesul material garantat de la continuarea superproducţiilor. Partea a doua din Războiul Stelelor (Star Wars) a şi fost lansată imediat în anul 1980, sub denumirea Imperiul contraatacă (Star Wars: Episode V – The Empire Strikes Back, r. Irvin Kershner, 1980) care era un început promiţător al deceniului. Chiar dacă firma producătoare era Lucasfilm, Fox a luat partea sa din finanţarea şi difuzarea filmului. Peste trei ani, pe lângă episodul VI al Războiului Stelelor, Întoarcerea lui Jedi (Return of the Jedi, r. Richard Marquand, 1983), a apărut şi episodul al treilea din Fiul diavolului, Sfârşitul (The Final Conflict, r. Graham Baker, 1981), filmul horror devenit clasic, urmat în anul ’86 de Aliens – Misiune de pedeapsă (Aliens, r. James Cameron, 1986), episodul cu cel mai mult succes până în prezent din seria Alien. În timpul continuării aventurilor lui Ellen Ripley se părea că extazul preşedinţiei lui Reagan urma să se atenueze, nu mai putea fi dat uitării scandalul din Iran şi cazul lui Oliver North doar cu motto-uri şlefuite. Se putea observa măturarea problemelor sub covor, care se reflecta şi din filme. În Predator (r. John McTiernan, 1987) din anul ’87, neputinţa armatei era prezentată destul de atenuată. Singurul supravieţuitor alluptei este Schwarzenegger (cu o reputaţie din ce în ce mai mare), omul alb, în acest fel mitul soldatului rămânând intact. În această luptă însă nu rămâne în viaţă nici un mercenar american, bătălia finală fiind asumată de o femeie, o fată şi un android, care apar ca nişte simboluri ale minorităţii.
S-a schimbat nu numai tematica filmelor în anii ’80, dar erau schimbări esenţiale şi în structura conducerii studioului. După ce Rich s-a implicat într-un scandal de evaziune fiscală, a vândut partea sa firmei News Corporation, având proprietar pe Rupert Murdoch. La fel a procedat şi Davis după 6 luni de zile. Astfel Murdoch avea în mâna sa toată puterea. Deoarece singur nu putea să conducă întreaga firmă, a cerut ajutorul vechiului director principal la Paramount, încercatul Barry Diller, care – după ce firma concurentă l-a refuzat – i-a oferit lui Murdoch ideea lui epocală. Planul era înfiinţarea unui canal de televiziune, care să fie finanţat de studio şi de încasările provenite din reclame. Murdoch a fost de acord şi a procedat la luarea măsurilor necesare. În anul 1986 s-a înfiinţat Fox Broadcasting Company, care avea locul rezervat de atunci (de 25 de ani) printre primele poziţii ale companiilor de televiziune comerciale.
În anii următori, compoziţia producţiei de filme a evaluat conform proporţiilor prestabilite. În repertoriu a primit loc o adaptare literară contemporană – Zero barat (Less then Zero, r. Marek Kanievska, 1987) –, s-au născut şi drame romantice – O femeie face carieră (Working Girl, r. Mike Nichols, 1988), Spune orice (Say Anything…, r. Cameron Crowe, 1989) –, comedii cu ton ironic – Războiul rozelor (The War of the Roses, r. Danny DeVito, 1989) –, dar au început şi două franchise-uri semnificative: seria Predator menţionat mai înainte şi Greu de ucis (Die Hard), devenit ironic, care dintr-o lovitură a stabilit locul lui Bruce Willis printre noile vedete hollywoodiene. Cu toate că filmele care prezentau campaniile solitare ale lui John McClane la suprafaţă sunt „numai” producţii de acţiune editate într-un mod exigent, reflectarea din cadrul acestora asupra temerilor de natură politică şi socială este evidentă. Asemănător cu un număr mare de filme hollywoodiene ale perioadei, seria Greu de ucis prezintă pe rând problemele legate de competiţia globală şi de multiculturalism.
Cel vechi şi cel nou
După Shirley Temple, Fox a creat din nou o vedetă dintr-un copil talentat. Singur acasă (Home Alone, r. Chris Columbus, 1990) rupe şirul filmelor plictisitoare de Crăciun – şi pe lângă faptul că a avut încasări enorme, dintr-o dată a creat din Macaulay Culkin copilul obraznic preferat al Americii. Copilul uitat acasă cu aventurile dulci-acrişoare nu a pierdut din actualitate nimic nici după 20 de ani, filmul lui Chris Columbus are loc rezervat printre filmele difuzate în săptămânile de sfârşit de an, în jurul sărbătorilor. Nu este de mirare deci faptul că, după 2 ani a fost lansat următorul episod (Singur acasă 2 – Home Alone 2, r. Chris Columbus, 1992), în care copilul inventiv trebuia să-şi găsească soluţiile sale singur în jungla de beton din New York. Publicul putea să vadă tot în anul 1992, episodul trei din seria Alien, regizat de David Fincher (renumit pentru atmosfera sa închisă), în care Ripley ajunge faţă în faţă cu bestia devenită duşmanul său de o viaţă, pe o planetă-penitenciar. În ciuda unui director vizionar şi unei reţete funcţionabile, din cauza încurcăturilor de-a lungul filmărilor, precum şi din cauza schimbării echipei de filmare şi permanentele discuţii litigioase, succesul celui de al treilea episod al filmului Alien era sub aşteptările publicului. Independent de aceasta, înainte de cumpăna mileniului, a fost difuzat în cinematografe ultimul, cel de-al patrulea episod din serial, Alien: Renaşterea (Alien: Resurrection, r. Jean-Pierre Jeunet, 1997), care retrimite pe Pământ amazoana mult încercată.
În anul 1996, Fox a considerat că a venit timpul pentru o nouă infuzie de idei proaspete, propunând pe poziţia de director principal pe William Mechanic, care avea atribuţii în toate secţiile companiei, începând cu producţiile de televiziune, până în secţia de muzică. Cu puţin timp în urmă s-a înfiinţat Fox 2000, care era răspunzător pentru filmele mai ieftine şi orientate la satisfacerea cerinţelor publicului, dar în acelaşi timp s-a înfiinţat şi Fox Searchlight Pictures, care a servit publicul mai sofisticat cu producţiile cu un ton mai serios. Aşa cum era şi de aşteptat, noua conducere a reacţionat la numirea ei cu un nou blockbuster. În anul 1997, ca şi o invazie de lăcuste, cinematografele erau pline cu filmul romantic al lui James Cameron, Titanic (1997), care a bătut recordul de încasări, şi cu cele 11 premii de Oscar se află şi acum pe lângă Ben-Hur.
Isteria mulţimii, anxietatea generată la cumpăna dintre milenii a creat un mediu bun pentru filmele de catastrofă şi de invazie, aşadar industriaşii întotdeauna vigilenţi au fabricat pe bandă rulantă producţiile de ficţiune care ilustrează catastrofele naturale şi atacurile străine. Desigur nici Fox nu era mulţumit doar cu cronica transatlanticului cu soartă tragică, şi-a pus pe ecran povestea Vulcanul (Volcano, r. Mick Jackson, 1997) cu un ameninţător fluviu de lavă şi, cu ajutorul lui Roland Emmerich, a fabricat unul dintre cele mai directe filme de propagandă din toate timpurile, Ziua Independenţei (Independence Day, r. Roland Emmerich, 1996) care a repurtat un mare succes în rândul publicului şi care este numită de critici „cea mai didacticistă producţie de război”. Ne putem întâlni din nou cu euforia eroică din perioada lui Reagan, care a fost urmată de filme care prezentau preşedintele ca pe un prototip al virtuţii şi un luptător.
La începutul anilor 2000, în locul lui Mechanic a ajuns Jim Gianopulos şi Tom Rothman, care avea ca rezultat o nouă acţiune în Fox. A reunit secţiunea de televiziune cu National Georgraphic TV, şi s-a născut cu puţin timp în urmă copilul lor: National Geographic Channel, care era difuzat în 147 ţări ale lumii, şi era posibil de accesat în 25 de limbi. Prin News Corporation Fox a intrat şi în domeniul internetului, website-urile MySpace şi RottenTomatoes aparţinând acestei companii mamut.
Strategia de producţie consta în continuare din „câte puţin din toate”, precum şi din inovaţiile tehnice. Mary cea cu vino-ncoa’ (There’s Something About Mary, r. Peter Farrelly, Bobby Farrelly, 1998) a îmbogăţit şirul comediilor romantice, în timp ce X-Men (X-Men, r. Bryan Singer, 2000), Cei patru fantastici (Fantastic Four, r. Tim Story, 2005) şi Daredevil (r. Mark Steven Johnson 2003) au întărit sau au slăbit grupul din ce în ce mai răspândit al benzilor desenate. Fox nu a uitat nici de categoria filmelor de autor, încercând să regândească operele clasice ale istoriei filmului, cum ar fi Solaris (r. Steven Soderbergh, 2002). Drama eroului din Naufragiatul (Cast Away, r. Robert Zemeckis, 2000) era opoveste adevărată obligatorie, totodată rândul filmelor din deceniul precedent era completat de filmul de catastrofă Unde vei fi poimâine (The Day After Tomorrow, r. Roland Emmerich, 2004). Din concluzia că nici continuarea filmului Predator, nici Alien nu a adus succesul aşteptat, cei de la Fox au amestecat cele două ingrediente, considerate de efect, şi au dat drum seriei Alien vs. Predator – Requiem (r. Colin Strause, Greg Strause, 2007). Renaşterea musicalurilor a pornit cu Moulin Rouge! (r. Baz Luhrmann, 2001), urmat de mai multe producţii de musical. Tot James Cameron era cel care a regizat o superproducţie cu o tehnică de film de ultimă generaţie; Avatar (r. James Cameron, 2009) era filmul cel mai aşteptat al noului secol. Chiar dacă revoluţia vizuală promisă a fost numai în parte îndeplinită, a creat o carieră răspândită pretutindeni, care a ridicat mai departe nimbul lui Fox.
Descendent al vechii companii înfinţate de William Fox, 20th Century îşi creează în continuare producţiile proprii pe baza reţetei originare. A ieşit un nou episod din Planeta maimuţelor: Invazia (Rise of the Planet of the Apes, r. Rupert Wyatt, 2011) şi este pe drum al cincilea Die Hard, şi al cine ştie câtelea film X-Men. Studioul stă pe picioare stabile în ciudaregresiei pieţei şi a site-urilor de torrent, atrăgând milioane de spectatori în întunericul sălilor de proiecţie.
