„Ich bin Jafar”

Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, 5–15 februarie 2015

Juriul ediţiei a 65-a a Berlinalei a decis să acorde Ursul de Aur filmului Taxi, scris, regizat şi produs de către cineastul disident iranian Jafar Panahi. La fel ca şi acum doi ani, când Poziţia copilului de Călin Peter Netzer triumfa la Berlin, decizia juriului „mare” a coincis cu cea a juriului criticilor din FIPRESCI. Cinematograful românesc, reprezentat în Competiţie de Aferim! al lui Radu Jude, şi-a făcut şi el loc în palmaresul Festivalului.



Interzis acasă, premiat la Berlin

Preşedintele juriului, cineastul american Darren Aronofsky, a remarcat, la gala de premiere, că Jafar Panahi merită marele trofeu al Berlinalei pentru că a depăşit restricţiile care uneori „rănesc sufletul artistului”: „În loc să-şi lase spiritul zdrobit şi să renunţe, în loc să se lase cuprins de furie şi frustrare, Jafar Panahi a creat o scrisoare de dragoste către cinema”.

În schimb, regizorul premiat (care acum cinci ani, după a doua sa arestare, a primit interdicţia de a mai face filme – şi, totodată, de a-şi mai părăsi ţara – timp de două decenii) a declarat, într-un interviu acordat agenţiei de presă semioficiale Illna, că îl bucură Ursul de Aur, dar îşi doreşte mai mult ca spectatorii iranieni să aibă acces la filmele sale: „Nici un premiu nu valorează la fel de mult ca posibilitatea acordată compatrioţilor mei de a-mi vedea filmele”. El a mai adăugat, în numele cineaştilor iranieni disidenţi: „Oamenii de la putere ne acuză că facem filme pentru festivalurile străine. Ei se ascund în spatele unor ziduri politice şi nu recunosc că filmele noastre nu sunt niciodată autorizate pentru a fi proiectate în cinematografele iraniene.” Deşi creaţiile sale au fost distinse în prestigioasele festivaluri de la Berlin, Cannes şi Veneţia, doar lungmetrajul de debut al lui Jafar Panahi, Balonul alb (Badkonake sefid, 1995), a primit licenţa de distribuţie în ţara sa. Iar cele mai noi trei filme ale sale, toate de după 2010, au fost realizate şi scoase din ţară ilegal.

În 2002, cel mai cunoscut cineast iranian, Abbas Kiarostami, era selecţionat în Competiţia de la Cannes cu Ten (Dah), un film în zece episoade despre o frumoasă şoferiţă divorţată din Teheran, ale cărei discuţii cu pasagerii săi (printre care se numără străini, precum o tânără prostituată cinică, dar şi rude, cum este cazul fiului ei, predat protagonistei de un tată văzut doar în planul îndepărtat) sunt înregistrate de două camere digitale aflate pe bordul maşinii. Ten este un film situat la graniţa dintre documentar şi ficţiune (de pildă, conflictul de pe ecran dintre mamă şi fiu era inspirat de cel real dintre interpreta principală şi copilul ei), cu actori neprofesionişti şi foarte multă improvizaţie.

Taxi al lui Jafar Panahi este tot un „tour de force conceptual” (cum era etichetat Ten, la vremea respectivă, de către Manohla Dargis, în Los Angeles Times), însă conceptul stilistic este cam acelaşi: un pretins taximetrist (în acest caz, chiar regizorul) discută diverse lucruri cu persoanele pe care le conduce pe străzile Teheranului, conversaţiile lor fiind filmate de pe bordul autovehicului (li se adaugă, însă, filmările cu telefonul mobil realizate de doi dintre pasageri, care ar fi fost improbabile în 2002). Taxi este, aşa cum au observat mai mulţi critici, un omagiu implicit adus filmului lui Abbas Kiarostami (pentru care Panahi a făcut asistenţă de regie la începuturile carierei sale). Acolo era vorba despre condiţia femeii în Iran, aici – despre condiţia cineastului în aceeaşi ţară. Şi şoferul din Taxi se întâlneşte şi discută cu o rudă – micuţa Hana, nepoata cineastului, cea care avea să ridice, cu ochii înlăcrimaţi, Ursul de Aur de la Dieter Kosslick, director al Berlinalei din 2001 (mandatul său a fost extins recent până în 2019).

Hanna, o elevă precoce, care aspiră să devină şi ea cineastă, este în prim-plan într-o secvenţă memorabilă (amuzantă la prima vedere, alarmantă dacă medităm la semnificaţia monologului fetiţei), în care îi enumeră unchiului ei condiţiile, învăţate de la profesoara sa, ce trebuie îndeplinite de un film pentru a putea fi distribuit în săli: femeile îşi acoperă părul cu burka, „pozitivii” au nume neaoşe, spre deosebire de „negativi”, care pot fi recunoscuţi şi fiindcă poartă cravată, sunt evitate discuţiile despre economie şi politică, la fel cum este evitat „realismul sordid” etc. Evident, Taxi nu intră în categoria filmelor distribuibile, drept pentru care nici nu are generic final. În plus, Jafar Panahi încearcă şi să-şi protejeze colaboratorii – coregizorul său de la filmul anterior (Closed Curtain / Pardé, distins cu Ursul de Argint în urmă cu doi ani) şi actriţa principală din acelaşi film s-au trezit cu paşapoartele confiscate de autorităţi, după primirea premiului Berlinalei (contestat, de altfel, de către reprezentanţii regimului din Iran).

Revenind la Ursul de Aur al ediţiei a 65-a, pe site-ul de ştiri Spiegel Online se notează că trofeul acordat lui Jafar Panahi reprezintă „un mesaj important împotriva restricţionării artei” şi „un triumf al liberei exprimări”. Altfel spus, Berlinala, prin directorul şi juriul său, şi-a declarat sprijinul pentru cinematograful liber, afirmând, în replică la popularul slogan francez „Je suis Charlie”: „Ich bin Jafar”.

Cum se fac jocurile?

Deseori ne întrebăm cum se face selecţia şi cum se stabileşte palmaresul în cadrul unui festival atât de important precum cel de la Berlin – considerat, după cum ştim, cel mai politic dintre festivalurile de clasa A.

Există speculaţii că destinatarii Urşilor se cunosc cu mult înainte de gala de premiere, iar programarea ţine cont de palmaresul anvizajat. Anul acesta, filmele premiate au fost toate prezentate în prima săptămână a Festivalului (ultimul a fost reprezentantul României), iar primul titlu programat după filmul de deschidere (mediocrul Nobody Wants the Night / Nadie quire la noche, coproducţie hispano-franco-bulgărească în regia lui Isabel Coixet), a fost chiar Taxi, câştigătorul Ursului de Aur, ceea ce ar putea întări asemenea speculaţii. O colegă din Berlin, bună cunoscătoare a Festivalului, îmi spunea chiar că producţiile ce vor câştiga marele trofeu au mereu vizionarea de presă de la 9 dimineaţa, cum s-a întâmplat şi cu filmul lui Jafar Panahi…

Este destul de evident că, prin Ursul de Aur, Berlinala face un statement privitor fie la situaţia dintr-o anumită ţară (cum s-a întâmplat şi anul acesta), fie la o anumită tematică sau stilistică. De exemplu, la cele nouă ediţii anterioare ale Festivalului, Ursul de Aur a mai ajuns în China (de două ori), în Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Italia, Iran (pentru un alt film, semnat de Asghar Farhadi, care „păcătuieşte” prin „realismul sordid”), Peru, România şi Turcia (câte o dată).

În ceea ce priveşte producţiile din Republica Populară Chineză (a doua piaţă de film a lumii, după SUA), după cum scriam aici după Berlinala de anul trecut, ele sunt promovate (şi) din raţiuni economice. Dacă în 2014 trei filme chinezeşti au intrat în Competiţie (iar unul dintre ele a şi cucerit Ursul de Aur), anul acesta doar o singură producţie din China şi Hong Kong a mai avut această şansă: Gone with the Bullets (Yi bu zhi yao) de Jen Wiang. Interesant este că această comedie de acţiune a avut premiera în China în decembrie, iar în Hong Kong – în ianuarie, venind la Berlin după ce se dovedise deja un succes de box office, deşi, de obicei, festivalurile de clasa A preferă să aibă în Competiţie filme prezentate în premieră mondială.

Cum Berlinala însăşi este o afacere care trebuie să aducă profituri cât mai mari, în selecţia oficială (ca şi în secţiunea „Panorama”), în Competiţie sau în afara ei, sunt aduse în fiecare an şi nume cunoscute, chiar dacă filmele acestor regizori nu se mai ridică la nivelul celor din anii lor de glorie. Anul acesta, aceste nume mari au fost Wener Herzog, Peter Greenaway şi Terrence Malick (în concurs), alături de Kenneth Branagh şi omagiatul Wim Wenders (ausser Konkurrenz).

Colegii de juriu ai lui Darren Aronofsky au fost doi regizori apreciaţi (sud-coreeanul Bong Joon-ho şi peruana Claudia Llosa), doi actori îndrăgiţi (germanul Daniel Brühl şi franţuzoaica Audrey Tautou) şi doi importanţi producători americani (Martha De Laurentiis, partenera şi văduva celebrului Dino De Laurentiis, şi Matthew Weiner, totodată scenarist şi regizor, de cinema şi de televiziune). În primul număr de la Berlinală din The Hollywood Reporter, Scott Roxborough încerca să ghicească preferinţele fiecăruia dintre cei şapte juraţi, iar unele dintre previziunile lui par să se fi adeverit. Astfel, este foarte posibil ca Audrey Tautou s-o fi susţinut pe Charlotte Rampling, care este fabuloasă în drama britanică 45 Years (actriţa menţionată şi partenerul ei, Tom Courtenay, au obţinut Urşii de Argint pentru actorie). Se poate ca Daniel Brühl să fi votat pentru impresionantul thriller, filmat dintr-un singur cadru în Berlin, Victoria de Sebastian Schipper (excelentul operator Sturla Brandth Grøvlen a primit Ursul de Argint pentru o contribuţie artistică deosebită în domeniul imaginii) sau pentru puternica dramă satirică The Club / El Club a chilianului Pablo Larraín. Nu e exclus ca Matthew Weiner să fi fost atras de „simplitatea radicală” (Roxborough dixit) a lui Taxi de Jafar Panahi. Şi şansele sunt destul de mari ca Claudia Llosa să fi sprijinit cât a putut Volcano (Ixcanul, coproducţie Guatemala-Franţa), debutul lui Jayro Bustamante (Ursul de Argint – Premiul „Alfred Bauer” pentru „un lungmetraj care deschide noi perspective”), precum şi documentarul (singurul din Competiţie) The Pearl Button (El Botón de nácar, Franţa-Chile-Spania) al cineastului, originar tot din Chile, Patricio Guzmán (Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu).

Însă jurnalistul de la The Hollywood Reporter nu a anticipat trei dintre filmele premiate, printre acestea numărându-se, spre bucuria noastră, şi Aferim! (coproducţie România-Bulgaria-Republica Cehă), al treilea lungmetraj al lui Radu Jude (care a revenit la Berlinală după ce primele sale două filme, Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastră, fuseseră incluse în secţiunea „Forum”). Film de epocă (acţiunea este plasată în Valahia anului 1835) care vorbeşte despre eterna şi aberanta Românie, cu o reconstituire convingătoare şi uluitoare schimbări de registru, Aferim! i-a adus lui Radu Jude un binemeritat Urs de Argint pentru Cel mai bun regizor, împărţit cu polonezaMałgorzata Szumowska, distinsă pentru filmul ei Body (Ciało). În plus, operatorii Evgheni Privin şi Serghei Mihalciuk au primit şi ei, la fel ca şi deja amintitul Sturla Brandth Grøvlen, un Urs de Argint pentru merite artistice deosebite, pentru filmul, scris şi regizat de Alexei Gherman Jr., Under Electric Clouds (Pod electricheskimi oblakami, Federaţia Rusă-Ucraina-Polonia). Palmaresul bogat reflectă o Competiţie foarte puternică (deşi numele mari au dezamăgit), ceea ce amplifică meritele lui Radu Jude şi ale echipei sale.