Hill a turnat două filme avându-i în rol principal pe Redford şi pe Newman. Directorul care se adaptează în mod discret la o mare varietate de materii prime ale genului cinematografic, a fost nominalizat de mai multe ori la Oscar: nostalgia pentru filmele vechi, compuse într-un limbaj ironic şi cinic (Butch Cassidy şi Sundance Kid) nu i-a adus încă statueta pentru regie. Însă filmul şi-a atins obiectivul propus: de a fi jucăuş şi distractiv, şi să câştige statueta pentru asta.
Pe marele ecran se dezvoltă o carte cu poveşti sepia, ilustrată; „Jucătorii”- indică inscripţia, ca şi cum am vedea prototipul amuzant al secvenţei conţinând titlul principal din Buffalo Bill şi indienii (Buffalo Bill and the Indians – r. Robert Altman, 1976), pătruns de critică socială şi mass-media. Se deschid, apoi, uşile fanteziei, iar spectatorul, care cunoaşte îndeaproape reflexia modernistă a binomului ficţiune-realitate, este condus în lumea de vis a perioadei de trecere din anii ’20 în anii ’30 de dorinţa instinctuală pentru glamour. Conform tematicii gangster „rise and fall” la care se face referire, Hooker (Robert Redford) este un escroc mediocru, un şarlatan al străzii care, împreună cu doi tovarăşi ai săi, pune pariu pe calul „nepotrivit” şi, neintenţionat, ca un Robin Hood urban, îl uşurează de povară pe curierul de bani al unei organizaţii criminale.
Ca urmare a reacţiei în lanţ rapide, intră în scenă nu numai poliţistul corupt al zonei, Snyder (Charles Durning), ca să colecteze mita obligatorie, ci şi Doyle Lonnegan (Robert Shaw), apărându-şi în mod consecvent mândria şi reputaţia, punându-l şi pe escrocul nostru pe lista neagră „Dead or Dead”. Hooker, imitatorul lui Cagney, este nevoit să fugă şi să-şi găsească, un partener nou în persoana mega-escrocului Henry Gondorff (Paul Newman) „ieşit la pensie”. Astfel devine completă formaţia „tânăr impetuos – maestru cu experienţă”, specifică buddy movie-urilor.
Ironizarea pe seama Hollywood-ului – mai ales dintr-o perspectivă europeană – este facilă, însă Hill, căutându-şi apărarea în autoreflecţie, oferă o învăţătură criticilor cu limba ascuţită. „Aceasta este doar un joc” – îşi ridică directorul mâna, însă, în anul 1973, cu acest gest îşi exprimă foarte clar atitudinea. Când studiourile au ajuns să se sature de filmele identitare care disecau atmosfera şi atitudinile zeitgeist-ului, uneori ruşinându-se, alteori asumându-şi cu curaj intenţiile unui film de artă, Cacealmaua a fost orientată pe acţiune, iar nostalgia de gen care oferă atât cât promite s-a dovedit a fi experimentul ideal pentru restaurarea bugetului scăzut de intelectualism. Prezentându-şi omagiile locaţiei şi atmosferei filmelor de gangster din anii ’30, pelicula ne oferă o poveste lipsită de orice încărcătură morală, extrem de uşoară din punctul de vedere sentimental, în care în locul unui studiu al caracterologic amănunţit accentul cade pe întorsăturile inteligente de situaţie. Citând epoca de aur a Hollywood-ului, naraţiunea încărcată – nimeni nu este persoana care este aşteptată a fi –, constituie punctul forte al filmului, în care se joacă roluri care pun în evidenţă dialogurile frapante şi perlele obligatorii – iar grangurii fabricii de vise (cu Shaw în frunte) se bucură de aceste roluri.
În perioada Marii Crize, povestea putea fi prezentată publicului larg doar învelită într-o naivitate pudică, cu o critică socială restrânsă. Întreaga aparatură stilistică a filmului devine o reverenţă respectuoasă în faţa stilului anilor ’30, care în ziua de azi pare a fi unul destul de manierat. Travelingurile, muzica de pian ragtime a vremii (Scott Joplin, ca şi în Inamicul public – The Public Enemy, 1931), planurile medii, planurile americane şi decorurile artificiale ale studioului sunt total diferite faţă de realismul filmelor de gangsteri urbane din trendul anilor ’70.
Scenele sunt separate, nu numai prin disolve-uri şi tăieturi de montaj, dar şi prin împărţirea pe capitole în vederea evocării tradiţiilor teatrale din secolul trecut: Cacealmaua este un spectacol teatral în sensul clasic al termenului, care îşi propune manipularea spectatorului prin depunerea jurământului pe Divertisment – ce altceva ar fi putut câştiga premiul Oscar în anul acesta?
Toate acestea sunt făcute cu şarm, urmare a căruia contradicţiile evidente şi uneori enervante ale intrigii pot fi iertate, având în vedere scopul principal.
Personajele principale, fiind lipsite de cinismul lui Butch Cassidy, sunt condamnate la succes; în această lume chiar şi moartea este doar simulată, scopul fiind „păcălirea” spectatorului. Până şi escrocheria este doar un joc, etalarea isteţimii, furtul unei sume de bani falşi fiind o faptă bună în acest sistem corupt. Celui Mai Bun Film îi corespunde şi dezvoltarea caracterului: Hooker, un om bun de gură, încăpăţânat învaţă unica poruncă a escrocilor: „Răzbunarea este pentru looseri. De 30 de ani păcălesc oameni, însă niciodată cu scopul de a mă răzbuna.” – spune Gondorff. „Atunci de ce o faci? Pentru că ţi se pare o investiţie bună, aşa-i?” Exact: Cacealmaua este un exemplu care arată cât de bună şi rentabilă este escrocheria – şi cine nu şi-ar dori câteodată măcar să se înşele pe sine însuşi, doar pentru distracţie?
