Hideo Nakata a devenit celebru în Europa și America prin filmul său de groază, Avertizarea, apoi a continuat în acelaşi gen cu producții japoneze și americane, care s-au intitulat Avertizarea 2 și Apă întunecată. După o pauză de mai mulți ani am avut ocazia să vedem în premieră mondială un nou film de groază de-al său, filmul The Complex pe ecranurile de la Festivalul Internațional de la Rotterdam.
De ce trăiește răul din nou în corpul unui copil în noul dumneavoastră film? De ce răul se manifestă atât de des prin corpul unui copil în filmele de groază japoneze?
Acesta nu este specific filmelor japoneze. În filmul Avertizarea 2 băiețelul este posedat de fata-fantomă Samara și devine rău. Dar mai întâlnim astfel de întâmplări în filmul Omen sau în Exorcistul, în care Linda Blair este posedată. În filmul meu The Complex răul este fantoma malefică dar, în viață, a fost un băiețas singuratic și foarte retras care a murit din greșeală, fiindcă a rămas blocat într-un tomberon cu ocazia unui joc de-a v-aţi ascunselea. Acest băiat este aproximativ de aceeași vârstă cu fetița din Apa întunecată, amândoi au în jur de cinci-șase ani; sunt la vârsta la care se formează conștiința de sine, deci sunt încă foarte apropiați de lumea inconștientă. Nu trebuie să percepem această lume ca o lume în sensul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă ca și starea de neant de dinainte de naștere. Eu numesc acest neant o altă lume. Am puteam s-o mai numim și moartea de dinaintea de naștere, universul întunericului sau al golului. Din cauza apropierii ca vârstă, există o relație strânsă între copil și moarte.
Aveți în film o scenă de exorcizare puternică. Cum s-a format scena? Cât e de autentică?
Ritualul în sine nu este total original, fiindcă nu am angajat un călugăr șintoist ca să se ocupe de ea. Știți, la noi există o tradiție budistă și o tradiție șintoistă; cea din urmă are o legătură strânsă cu animismul, este o religie foarte veche. Mai sunt mulți care cred în șintoism ca și religie tradițională. Budismul a fost importat din China și India.
Dar ritul și mantra sunt de fapt autentice și se folosesc încă într-o regiune muntoasă. Pe insulele noastre avem deseori inundații și la fiecare inundație apăreau boli stranii. Locuitorii încercau să trateze bolile necunoscute și să apere oamenii de epidemii și de tot răul şi astfel și-au dezvoltat propriile rugăciuni. Au crezut că bolile sunt cauzate de un fel de demon și așa s-au protejat față de atacurile sale. De aceea sună cuvintele acestei mantre atât de puternic , de aceea este un element atât de important sângele: sânge roșu, sânge negru – ceea ce este atipic mantrelor șintoiste.
Este interesant că în timpul filmărilor, când am vrut să înregistrăm scena exorcizării s-a oprit echipamentul de sunet. Inginerul de sunet nu a putut să înregistreze din prima mantra și s-a panicat, fiindcă astfel de lucruri n-ar trebui să se întâmple în era technologiilor moderne. Mie mi-a povestit numai mai târziu și a părut un lucru straniu din cauza că aceste cuvinte sunt totuși autentice.
Mișcările celorlaltor femei care participă la scenă le-am luat dintr-o altă rugăciune, din riturile unei alte regiuni. Dar comunitatea japoneză ar fi surprinsă mai ales prin duritatea cuvintelor mantrei.
Și cum au reacționat actorii și echipa de filmare când au înregistrat un astfel de ritual?
În ciuda faptului că am folosit cuvinte autentice, scena a fost creată de către noi, deci e ficțiune. Dar actrița principală din scenă care execută exorcizarea din film are puteri supranaturale și ea mi-a spus că a fost extenuată după înregistrare.
În Japonia ne rugăm înainte de fiecare filmare și efectuăm așa numitele ritualuri de purificare cu ocazia cărora ne rugăm pentru siguranța și sănătatea tuturor celor implicați în filmare. Am și o amintire haioasă în legătură cu asta. În filmul meu american, Avertizarea 2 „apa malefică” are un rol important. Sigur există vreo explicați științifică pentru asta, care în momentul de față nu e foarte evidentă – dar în timpul filmărilor tot biroul de producție a fost inundat. Echipa de filmare a lucrat în studio, dar echipa de producție a fost inundată și apa ajunsese la o înălțime de un picior când ne-am apucat de filmări. Apoi viespii și-au făcut cuib în camioneta celor de la departamentul de decor. Am crede că americanii sunt oameni pragmatici, realiști și nu cred în astfel de lucruri, dar la un moment dat unul dintre producătorii executivi m-a căutat pe mine și pe unul dintre asistenții mei, o doamnă nipono-americană și ne-a spus: „am auzit că la filmările japoneze se ține un ritual special de purificare.” Noi am răspuns afirmativ, la care el ne-a spus, „știți, începem să ne facem puțin griji din cauza condițiilor de filmare.” Așa că a trebuit să angajez un preot șintoist care a venit la locația de filmare, în spital, pentru a realiza un adevărat ritual purificator. După aceea foarte mulți dintre membri de echipă americani au venit la mine ca să-mi mulțumească și să-mi spună „Mulțumesc, Hideo, într-adevăr mă simt purificat.” Mai mult, preotul provenea din orașul meu natal; căci și eu m-am născut într-un oraș de tradiție șintoistă.
Producția de filme japoneze a păstrat două lucruri premoderne: unul este acest rit purificator, care nu a fost efectuat de anumiți regizori de convingere marxistă, care nu credeau deloc în supranatural. [Zâmbește] Dar de atunci și-au schimbat și ei părerile. Celălalt lucru neobișnuit este că în anumite locații de filmare, baruri pline de lume sau restaurante, membri yakuza ne ajută în asigurarea bunelor condiții de filmare, în cazuri în care prezența poliției nu ar fi fost suficientă. Desigur nu este vorba despre o metodă prea legală…
Povestiți-mi despre actrița principală, Atsuko. Am auzit că este vedetă în Japonia. De aceea ați ales-o pe ea?
E adevărat, este o vedetă pop foarte populară. A făcut parte dintr-o formație numită AKB48. AKB este prescurtarea de la Akihabara, numele unui cartier din Tokio unde se găsesc un număr imens de magazine cu produse de informatică, anime și „otaku”. Cunoașteți expresia „otaku”? E un fel de tocilar. [Explicația interpretului: în engleză am spune „nerd”, dar e puțin diferit. De obicei se referă la bărbați tineri care sunt maniaci ai jocurilor video.] Dar „otaku” se găsesc și în Franța și în America; și când această fată, actrița principală din film a hotărât să părăsească formația, băieții otaku din California s-au hotărât să vină în Japonia şi să se cazeze lângă Akihabaru pentru a putea intra la concertul de adio. Însă mulți n-au putut să intre și au fost nevoiți să urmărească evenimentul la televizor.
Această fată a fost considerată „cea mai zeiță”, una dintre cele 7 cele mai populare fete – fiindcă formația era formată din 48 de fete, din care s-a ținut cont de cele 7 fete cele mai populare. Ea a părăsit formația pentru că a vrut să devină actriță, să joace roluri adevărate și să se ocupe în primul rând de actorie. Managerul formației este unul dintre producătorii filmului, el a propus-o pe Atsuko pentru rol. Apoi m-a impresionat entuziasmul ei și că a lucrat cu foarte multă atenție și s-a concentrat pe filmare. M-am așteptat la altceva, am auzit că va fi nepunctuală și că are o fire rebelă, dar este o actriță inteligentă și disciplinată, care a ajuns în fiecare dimineață la timp și care a lucrat serios până la sfârșitul zilei de filmare.
Filmul dumneavoastră abordează în mai multe rânduri o temă sensibilă: aceea că tot mai mulți oameni în vârstă mor singuri acasă. Nu este o temă tipică pentru un film de groază. De ce ați ales să facă parte totuși din acțiunea filmului?
Cred că în Japonia este una dintre țările cu speranța de viață cea mai mare. O femeie poate să trăiască aproximativ 90 de ani și, cum se nasc tot mai puțini copii, societatea îmbătrânește pe zi ce trece. Se întâmplă des ca o pereche în vârstă să trăiască singură, femeia îngrijind soțul bolnav la pat și dacă de exemplu femeia moare din cauza unui infarct, bărbatul rămâne singur. Este o știre tristă cvasi cotidiană și încercăm să schimbăm situația, dar atât de mulţi oameni în vârstă stau singuri încât astfel de situații sunt inevitabile. Managerul nostru de locație ne-a spus că și în blocul în care am filmat s-au
întâmplat vreo doi-trei evenimente de acest gen într-o lună de zile. De altfel în timp ce pregăteam filmările a avut loc și un accident de autobus care semăna foarte mult cu cel din film. M-am speriat puțin cât de aproape suntem de adevăr, cât de asemănător este filmul nostru de ficțiune cu întâmplările din realitate. Nu am prevăzut asta, dar filmul meu reflectă în multe lucruri adevărul.
Mi s-a părut că se găsesc mult mai multe efecte speciale în The Complex decât în filmele dumneavoastră anterioare. Între altele sunt câteva efecte frumoase cu lumină și apa și e un raport mai mare de efecte digitale. De unde vine această schimbare?
Am folosit deja efecte digitale în Avertizarea, de exemplu în scena în care fata iese din televizor. Scena respectivă am înregistrat-o de foarte multe ori ca să putem compune imaginea; în filmul nou, în scena în care băiatul trage cu el un bărbat sub pământ, este un efect digital foarte spectaculos, dar tot filmul a fost filmat în digital. De altfel îmi place mai mult să mă joc cu luminile, care dau și un efect mai natural. Acum e atât de simplu să modifici toată imaginea cu technica digitală, însă eu m-aș întoarce cu drag în zilele în care încă nu foloseam digitalul, de exemplu în anii 60.
În vremea aceea ar fi fost mult mai greu să creezi o scenă înfricoșătoare, ne-am fi pregătit cu mult mai multă grijă de filmare.
Se și vede pe film că luminile vă sunt dragi. Lumina e tot timpul un mijloc de expresie dramaturgică, se schimbă de exemplu când fata se gândește la familia sa…
În sistemul japonez regizorul de imagine și de ecleraj lucrează în strânsă legătură cu regizorul. Regizorul de lumini a creat o multitudine de efecte. De exemplu a instalat un bazin imens cu apă deasupra decorului, pentru a se folosi de reflexiile specifice create când tehnicienii mișcau bazinul.
Este adevărat că pregătiți o variantă 3D al filmului Avertizarea?
Nu, asta este chiar haios! [Râde.] Se poate publica orice pe IMDb. De exemplu dacă un actor sau o actriță ar vrea să joace într-o variantă 3D al filmului Avertizarea, poate să adauge această informație alături de numele meu. Poate că s-a gândit cineva la realizarea acestui proiect, dar eu nu am nimic de-a face cu el.
De fapt m-ar fi interesat care ar fi fost rolul domneavoastră în creearea unei posibile variante 3D?
Nu am nicio treabă cu 3D-ul. De fapt n-am văzut nici măcar Avatar. În afara de atracțiile Disney pe care le-am văzut în California nici n-am văzut adevărate filme 3D. 3D-ul este doar o metodă de distracție din parcul de distracții.
Nu ați vrea să se plimbe o fantomă feminină deasupra capului spectatorilor în timpul proiecției?
S-au făcut astfel de înregistrări cu Sadako, fata fantomă din Avertizarea. S-a făcut un film despre Avertizarea, cu o poveste total diferită. Sadako 3D a fost interpretată de o actriță foarte frumoasă și nu e un moment foarte înspăimântător, dar dintr-o dată, printr-un efect 3D, Sadako umblă pe perete ca un păianjen. De fapt acesta e singurul film 3D pe care l-am văzut într-un cinematograf, cu ochelarii 3D pe ochi în afara Disneylandului. [Râde.] E și obositor pentru ochi.
Știți, filmul înșală. Nu putem folosi decât două dimensiuni dar prin profunzimea imaginii putem da impresia a trei dimensiuni. Mie mi se pare că toată tehnologia 3D se opune istoriei filmului. Noi încercăm să dăm profunzime imaginii. Cu filmele 3D se spune că „am dat profunzime imaginii”, dar tot nu este vorba despre o profunzime adevărată. Am auzit că Avatar este impresionant – poate că o să-l văd cândva totuși. [Râde.]
Cum îi speriați pe actorii dumneavoastră ca să fie autentici când trebuie să fie speriaţi în film?
De exemplu folosesc un bici. [Râde.] Câteodată folosesc „cuvinte-bici”. Trebuie să mă port ca un păstor când nu se concentrează îndeajuns. Sunt în stare de orice dacă e nevoie pentru filmare. De exemplu când am regizat-o pe actrița principală al filmului Avertizarea în scena în care sună telefonul după ce ea s-a uitat la caseta video, eu am fost cel care „a sunat”. Nu asistentul a pus înregistrarea de la sunetul de telefon. Eu am încercat să strig „riiiing! rrriiiing! rrriiiing!” Poate sună stupid, dar important e că actorii preiau pasiunea și energia mea și înțeleg dacă le cer un joc actoricesc mai intens sau gesturi mai expresive. Este un mod anume de a colabora care contează mult. Simt că sunt omul cel mai norocos din lume când jocul actorului este perfect. Că eu pot să fiu primul public, primul spectator în adevăratul sens al cuvântului care poate să fie martorul unei performanțe minunate. Și atunci nu mai spun decât: „Gata. Asta rămâne. Putem trimite în laborator.” Dar până în acea clipă sunt precum un călăreț care-și gonește calul, dar numai cu cuvinte…
