A doua jumătate a furtunoșilor ani '60 îl arată pe Gopo neafectat de bosa celebrității, fără sindromul începutului de statuie. Pur și simplu omul se distrează, nepăsător că după un film de prima linie se așteaptă alte confirmări ale geniului său.
Când totul părea posibil
Faust XX (premiera în decembrie 1966) vine pe ecrane cu o nouă propunere de science fiction arheologic. Prelucrând mitul arhiconsacrat, Gopo înțelege s-o facă la modul flușturatic, departe de încărcătura dramatică a originalului. Rezultă un film simpatic, protagonist fiind Emil Botta în rolul lui Faust, Stela Popescu (ignorată ca actriță de film, grație prostiei abisale a cvasitotalității turmei regizorale românești) – ca fiică a profesorului, Iurie Darie, un asistent intrigant (devenit, prin contractul diavolesc, un host al lui Faust). Cel mai în vervă din distribuție e Jorj Voicu, Mefisto mare maestru al tuturor combinațiilor.
De trei ori București (cu premiera în ianuarie 1968) e un film coupé, într-o regie tripartită (Întoarcerea, r. Mihai Iacob, Aterizare forțată, r. Horea Popescu, ultima parte, intitulată pur și simplu București, revenindu-i lui Gopo). Modelul de la care se revendică pare a fi, măcar în spirit, acel Berlin: Die Sinfonie der Großstadt(1928) în regia lui Walter Ruttmann, coautorat cu Karl Freund și Carl Mayer. Nici în celelalte episoade ale sale, filmul nu e lipsit de nerv – spre exemplu, Întoarcerea lui Mihai Iacob beneficia de serviciile operatorului Ovidiu Gologan, afișa un fragment de café concert beat Ion Dichiseanu, iar pictorul Ion Pacea juca rolul principal.
Cât privesc Bucureștii lui Gopo, vedem acolo o încrucișare între road movie (mai precis street movie) și numere muzicale din abundență, pendulând între roaring 20‘s și ritmurile pop ale anilor ’60. Practic, aproape toată lumea râde, cântă și dansează, într-o peliculă cu apetit pentru musical și secvențe atent coregrafiate. Capitala e filmată din goana mașinii, din aer sau de pe apă, cuochiul unui îndrăgostit de București cum numai bucureșteanul Ion Popescu Gopo putea fi. Se prea poate ca un asemenea oraș să fi existat doar în memoria afectivă a creatorului său. Nu-i nimic, cu atât mai apetisantă rămâne propunerea. Se derulează prin fața ochilor noștri secvențe antologice – coșarul lui Colea Răutu, fotograful la minut cântat de Fory Etterle sau funambulistul Dem Rădulescu – puncte obligatorii de trecere într-un flux neîntrerupt al fanteziei care ne oferă de toate: avioane, elicopterele, farfurii zburătoare, midinete, Călușari, muzică și mai câte.
Surprinși în 1967, la apogeul Micii Liberalizări, când orice vis părea posibil, Bucureștii din film mustesc de optimismul unei societăți care spera să reînoade legăturile sale cu lumea civilizată. Cosmopolitismul, chiar în forma lui provincială, de la gurile Dunările, încetează să fie o crimă de stat, ca în urmă cu puțini ani. Inovațiile de inspirație americană primesc dreptul de a popula ecranul, și fantezia pare a fi comandamentul principal căruia trebuie să i se supună cu toții.
În animație, deceniul ’60 mai înregistrează un titlu memorabil: Sărutări.
Începutul oboselii
Anii’70 se anunță ca o decadă relaxată, cu puține producții. Sau poate că intervine lehamitea creativă, punctată de câteva realizări, nu minore, dar care nu se compară cu predecesoarele. Apar primele semne ale unei oboseli artistice, căreia i se adaugă un serios impediment: rămânerea în urmă tehnologică, relevantă pentru un autor care nu ignoră partea inovativă a tehnicii. Același factor care trimite România în tabăra perdanților din Războiul Rece îl obligă și pe Gopo la compromisuri care amputează mult din pregnanța mesajului. E și aceasta o posibilă explicație pentru încetinirea ritmului de lucru.
Bunăoară Comedie fantastică (mai 1975) debutează spumos, cu acea exuberanță de care Gopo nu se dezice niciodată. Dem Rădulescu își face intrarea de extraterestru sec, dar plin de umor involuntar. Îi ține isonul Jorj Voicu, din nou excelent dirijat de Gopo spre un rol de bestie comică. Vasilica Tastaman e mignonă fără complexe, în vreme ce Gheorghe Coman interpretează un alter ego idealizat (sau poate nu?) al regizorului însuși. Se developează în film câteva teme, actuale și atunci și acum: pericolul izolării de comunitate; imposibilitatea reconstruirii unei lumi perfecte, aseptizate. Concluzia filmului pare a fi că izolarea de umanitate nu e o opțiune. Spiritul vizionar e prezent la datorie, așa că povestea poartă in nuce problematica discrepanței dintre lumea reală și cea virtuală, schițând limpede granițele interacțiunii cu realitatea virtuală.
Foarte curând în derularea acțiunii devin evidente limitările impuse de fragilitatea progresului tehnic românesc. Generale în toată România, constrângerile se răsfrâng inevitabil și în cinematografie. Ele amputează mult din posibilitățile regizorale de a transcrie eficient ideile în film. În epoca la care Douglas Trumbull ridica efectele speciale de la statutul de filmări combinate la artă, prin 2001. Odiseea spațială (r. Stanley Kubrick, 1968), pregătind terenul unor Star Wars ori pentru serialul TV Cosmos (1977–1981, prezentator prof. Carl Sagan), trucajele românești se cantonează la nivelul de început al anilor ’60. Prima victimă: credibilitatea filmului.
Exemple ilustrative în acest sens găsim destule, dar lipsurile devin evidente în secvențele ieșirii în spațiu, deloc credibile pentru un public tot mai alfabetizat cu realitățile erei cosmice. Apar manierisme supărătoare, inexistente în operele dinainte. Autocitarea nu e un semn bun nici când se întâmplă o singură dată, dacă nu implică și autoironie: în Comedia fantastică numărăm două cazuri. Și ele nu au deloc umor: odată cu filmul în film (Scurtă istorie) proiectat băiatului în astronavă, a doua oară prin felul în care tânărul erou se ridică din nisip, la malul mării, imitând pe Omulețul din animația mai sus citată.
Porcul extraterestru
Povestea dragostei (1977) o putem considera, fără grijă, între ultimele filme inspirate ale lui Gopo. Stilul eșugubăț, comicul spumos, dator în bună parte și hâtroșeniei lui Ion Creangă, din a cărui Poveste a porcului își trage adaptarea. În film pielea porcului se metamorfozează în costum de cosmonaut extraterestru, pentru că și Făt Frumos vine din stele. Însă pentru locuitorii din țara basmului, nefamiliarizați cu realitățile postmedievale, îmbrăcămintea spațială nu poate fi decât un soi de șoric. Băiatul din spațiu devenit prinț pământean îi lasă pe toți perplecși cu aroganța că pământul e rotund, iar aerul prea poluat (o aluzie străvezie la prezentul spectactorului, pentru că în vremea basmelor nu prea existau poluatori industriali).
Încolo, baba pare fabricată special pentru basm pe celuloid iar moșul face destule parale, mai ales când se jură fierbinte că nu bea, fără să-i scape nici un bun prilej de pileală. Ironia și umorul depășesc sfera adaptării pentru copiii, trec în categoria satirei pentru maturi- vezi același moș, rupt în dos, însă foarte pretențios când vine vorba s-o accepte pe fata împăratului de noră. Pelicula anunță o nouă direcție, în fapt revenirea la o mai veche preocupare: combinarea actorilor cu personaje animate (nu foarte reușită, dealtfel). Se face, astfel, trecerea spre viitoare producții și, per ansamblu, recondiționează malițios noua mitologie urbană a vizitelor extraterestre.
Maria Mirabela (1981)
Este ultima reușită incontestabilă a lui Gopo, o feerie în care totul se potrivește: desenul zglobiu, care dă la iveală personaje atașante; actorii, mai precis actrițele- fetițe, plus muzica și vocile- Mihai Constantinescu, Anda Călugăreanu și Dem Rădulescu, printre alții. Un film care, alături de alte câteva titluri din portofoliul, ar merita o versiune Blu Ray. Desenele sunt astfel compozitate pe layere încât dau iluzia unor paginile din cartea de povești, dintre acelea cu desene în relief.
Ludicul dinamitează convenția basmului plasând, spre final, zâna cea bună într-un decor de bucătărie modernă, de anii ’70. Am fi tentați să trecem cu vederea gratuitatea gestului de dragul exuberanței, dacă finalul nu l-ar justifica pe deplin. Filmul cu succes la public închide, ca o cortină, epoca marilor realizări. De acum vor urma încercări și reluări ale vechilor formule, fără atingerea cotele de performanță din trecut.
Declinul
Galax, omul păpușă (aprilie, 1984) rămâne cel mai slab film cu actori creat de Gopo, dacă nu luăm în considerare experimentele ratate ale anilor ’50. Totul conspiră să-i zădărnicească eforturile. Pe de o parte retardul tehnic, ajuns la cote dramatice în autarhia ultimilor ani ai regimului Ceaușescu. Așa se face că, pus alături de Terminator, Star Trek sau Star Wars, S.F.-ul lui Gopo are farmecul unei păpuși mâncate de molii.
Și apropo de păpușă… cea din film își vădește foarte rapid limitele unui manechin, deloc sentimental, prea puțin articulat, care nu face mai nimic în cadru. Tot în categoria păpușilor de lemn, și, oarecum de aceeași factură, marioneta Pinocchio creată de Dan Frăticiu pentru spectacolul regizoarei clujene Kovács Ildiko era infinit mai expresivă…Nici pixilația, care l-a ajutat pe regizor la greu, acum nu poate face mare lucru. Doar creează un complex de inferioritate raportat la D2R2 și mai ales la C-3PO (vezi Star Wars, seria originală) un obstacol în calea receptării pe care nici un patriotism local nu-l poate învinge.
Până și naivitatea, aliatul de odinioară, se dovedește acum o mamă vitregă și infantilă, în sensul pueril al termenului. Viziunea personală există, se lasă întrevăzută, nu-i lipsește generozitatea, omenia, dar pelicula o înregistrează sub forma unor zvâcniri necontrolate ale imaginației, nefinalizate, neduse la maturitate, fără formă și fără coerență.
Abundă situații neclarificate sau ilogice- vezi, de exemplu, dificultatea curioșilor de a intra în laborator, din cauza timidului cerber Gore; a doua zi laboratorul e nepăzit și se intră în el ca-n brânză. Cadrele filmate prozaic, lipsite de imaginație, fac din producție un eșec ce merita o soartă mai bună, dacă ținem seama că joacă în film nume ca regizorul Mircea Daneliuc (nedezlipit de apriga-i mustață) ca și viitorul mare regizor de teatru Alexandru Darie.
Contrapunct animat
Pe frontul filmului de animație experimentele continuă, în formă și în conținut. Gopo caută mereu noi teritorii, nu se mulțumește cu achizițiile trecutului, nu se cantonează în gloria dobândită. În anii ’70 putem aminti filme precum Cadru cu cadru, E pur si muove, Ecce Homo, Trei mere. Anii ’80 aduc cu ei un film de montaj, Quo vadis homo sapiens?, dar și animații ca Trei elemente: foc- aer- apă, Animagic-film, Tu, Ucenicul vrăjitor, Efectul unghiurilor, experimentând cu materii ca nisipul, metalul, fire de păr sau de tutun, încercând sinteze între animație și artele plastice etc.
Destinul care ajută
Rămășagul (martie 1985) continuă tradiția filmelor simpatice pentru copii. Cuplul monden al anilor ’80,Angela Similea-Florin Piersic, e un câștig sigur pentru vremea aceea. Iar firul narativ punctat de poante și (de data asta) autoironie, avansează, simpatic și dezinvolt. O zi la București (mai, 1987) se vrea o reiterare a rețetei din De trei ori București (1968). Dar până și retețele îmbătrânesc… În sfârșit Maria și Mirabela în Tranzistoria (aprilie 1989) rămâne în registrul drăgălașului, datorită protagonistelor sale (Gopo a știut să-și aleagă actorii și, implicit, actorii copii). Încolo, aceleași puncte slabe: impasul tehnologic, claustrând pelicula în zona show-urilor desuete de televiziune, dublat de impasul scenaristic – nu se petrec prea multe în film – care lasă impresia că e doar pretext pentru combinarea desenelor animate în secvențe cu actori.
Ion Popesc Gopo moare în 29 noiembrie 1989, în urma unui atac de cord. Astăzi nu putem spune în ce măsură destinul a jucat în favoarea sau împotriva sa. Posteritatea trebuie să-l rețină ca pe un artist curajos, iconoclast pe anumite teritorii, funcționând în limitele prescrise de o societate autoritară. În acest mediu, a știut să-și impună crezul și valorile. Ca și în cazurile Marin Preda sau Tudor Vornicu, nu știm cât i-ar fi priit atmosfera de după 1990, un timp al tuturor libertăților, dar și al tuturor disoluțiilor și contestării. Prin urmare, un destin artistic împlinit, cu de toate, derulat aproape exclusiv sub comunism, ne arată că vocația învinge și intemperiile istorice, dacă este reală și ajutată de noroc.
