Filmul şi Revoluţia 3.

Decembrie 1989 în lungmetrajul românesc de ficţiune

Sergiu Nicolaescu, care în 1990 girase, în calitate de director al unui studio de producție rapid privatizat, realizarea primului lungmetraj românesc despre Revoluția din 1989 (Vânătoarea de lilieci, debutul lui Daniel Bărbulescu, cu premiera în 1991), nu avea cum să rateze, nici ca regizor-scenarist, exploatarea în scop comercial a unui subiect atât de ofertant.



Sergiu Nicolaescu: Punctul zero (1996)

Mai întâi, popularul cineast a lansat în 1996 Punctul zero (sau Point Zero, pentru că filmul, realizat cu participare americană, este vorbit în mare parte în engleză), care se deschide cu un avertisment semnat „Autorii”: „În afara scenelor privind execuţia din 25 decembrie 1989, toate celelalte sunt pură ficţiune”. Sau pură fantasmagorie, am putea spune, căci evenimentele care se desfăşoară pe ecran depăşesc deseori puterea de înţelegere a spectatorilor. Sergiu Nicolaescu a dorit, probabil, să cucerească piaţa nord-americană, de aceea s-a străduit să imite o producţie action de serie B şi a inclus în distribuţie trei vedete hollywoodiene de mâna a doua: Darby Hinton (Morgan), Brian McNamara (Peter) şi Kathleen Kinmont (Brigitte, logodnica lui Peter şi, ulterior, iubita lui Morgan); sugestiv, această din urmă actriţă era cunoscută în acea vreme, şi la noi, ca partenera lui Lorenzo Lamas din serialul Renegatul (Renegade, 1992–1997).

Sergiu Nicolaescu: Punctul zero (1996)

Vechii camarazi de arme Morgan şi Peter sunt doi spioni americani trimişi într-o misiune ultrasecretă în România, pe 21 decembrie 1989. Ei trebuie să-l întâlnească pe generalul de Securitate Duma (Virgil Andriescu) şi să-l scoată teafăr din ţară, obţinând de la el o listă cu terorişti (români?!) activi pe teritoriul SUA şi o geantă cu bijuterii (cadou primit de dictatorul român de la şahul Iranului), dar şi, pare-se, să-i salveze/răpească pe soţii Ceauşescu (obiectiv şi al altor „agenturi” străine!). Morgan are şi un motiv personal pentru a accepta misiunea: născut în România, el îşi petrecuse copilăria într-un orfelinat (integrat, evident, în naraţiune) şi fugise din ţară pe la 12 ani. În timpul petrecut pe plaiurile mioritice, cei doi agenţi americani nimeresc mereu în schimburi de focuri (iar spectatorii îşi pun veşnica întrebare: „Cine în cine trage?”), excepţie făcând câteva scene lacrimogene (întoarcerea lui Morgan la orfelinat) şi erotice. Iar regizorul-scenarist produce lovitura de teatru după execuţia de la Târgovişte (scenă în care, după cum sugerează avertismentul citat, sunt folosite şi filmări autentice): spionii de peste Ocean nu trebuiau să-i salveze pe Ceauşeşti, ci să se asigure că românii îşi rezolvă singuri problemele, fără imixtiuni străine…

După eşecul Punctul zero, lui Sergiu Nicolaescu i-a fost necesar aproape un deceniu pentru a reveni la subiectul Revoluţie. De această dată, dorind probabil să-şi mărească şansele de succes, el a apelat la sprijinul scriitorului D. R. Popescu, creditat drept coscenarist. În plus, cineastul – care, mai ales după 1989, a mizat mult pe vedete, româneşti sau străine – i-a oferit primul rol de film „divei” TV Mihaela Rădulescu (care alcătuieşte, împreună cu Ioana Moldovan şi Daniela Nane, un trio ce ar fi trebuit să atragă în săli publicul masculin).

15 (întâlnit şi ca „15”, 2005) uneşte două fire narative din planuri temporale despărţite de… 15 ani şi unite prin câteva „coincidenţe” telenovelistice. În decembrie 1989, marinarul… Marinică (jucat de Cristi Iacob) revine în Timişoara pentru a se însura cu iubita sa însărcinată, Imola (Ioana Moldovan), dar, înainte de a-şi putea pune pirostriile, este împuşcat, alături de numeroşi revoluţionari, în plină stradă. Autorităţile comuniste încearcă să şteargă urmele masacrului, iar cadavrele, printre care se nimereşte şi rănitul Marinică, sunt trimise, într-o autoizotermă, la un crematoriu bucureştean (este vorba de „Operaţiunea Trandafirul”,devenită „Acţiunea Vama”, bine documentată de istorici). Sergiu Nicolaescu le promite spectatorilor un happy-end (Marinică se salvează în ultima clipă, în nişte secvenţe spectaculoase, amintind de filmele cu comisari ale regizorului), pentru ca apoi să le năruiască speranţele: totul nu fusese decât delirul eroului de dinaintea morţii. În al doilea plan, în decembrie 2004, jurnalista franceză Irenne (Maia Morgenstern), sosită pentru un reportaj în România, porneşte în căutarea lui Cristu, băiatul lui Marinică şi al Imolei (care se stinsese la naşterea desfăşurată, tot în zilele zbuciumate ale Revoluţiei, la adăpostul Catedralei timişorene). 15 a fost un nou eşec, de public şi de critică, pentru Sergiu Nicolaescu, printre ai cărui regizori secunzi s-a numărat (ca şi la Punctul zero) Daniel Bărbulescu, deschizătorul de drum în ceea ce priveşte reprezentarea cinematografică a Revoluţiei din decembrie 1989.

Cu un an înaintea lui 15 fusese lansată pe ecrane coproducția româno-franceză Sindromul Timișoara – Manipularea, un film început prin 1999, dar abandonat de regizorul său iniţial, Nicolae Opriţescu, şi preluat „din mers” de către Marius Th. Barna, care a şi adus modificări scenariului lui Mihai Creangă. Pentru Tudor Caranfil, în acest film, dedicat de realizatori victimelor inocente de la Revoluţie, „evenimentele din decembrie 1989 au fost folosite doar ca un vag pretext jurnalistic alcătuit din locuri comune, resturi de la ospeţele altor confraţi care i-o luaseră înainte”1. Ca şi la Sergiu Nicolaescu, naraţiunea se desfăşoară pe două paliere temporale, premisa din prezentul acţiunii, plasat aici la aproape un deceniu de la Revoluţie, fiind asemănătoare.

Marius Theodor Barna: Sindromul Timișoara – Manipularea (2004)

Christine Saubert (Christine Boisson), directoarea unei agenţii pariziene de presă, vine la Timişoara pentru a afla adevărul despre moartea suspectă a fostului ei iubit, fotoreporterul Julien le Bris (Thibault de Montalambert) – personaj inspirat de eroul real Jean-Louis Calderon. Christine îl cunoaşte pe Mariţan (Dan Condurache, într-un rol familiar), un fost conducător al Securităţii, care devenise, în decembrie 1989, „primul erou al oraşului”, iar, ulterior, unul dintre cei mai înstăriţi afacerişti ai ţării. Desigur, Mariţan îi oferă o versiune mincinoasă asupra celor întâmplate, dar, după întâlnirea cu mai mulţi martori, Christine reuşeşte să descopere adevărul despre Julien şi idila acestuia cu ghida sa, Sebastiana (Ioana Macarie), lângă care fusese prins în vâltoarea evenimentelor istorice. Atunci când victoria părea asigurată, Julien fusese ucis (accidental? premeditat? nu aflăm) de un tanc, iar Sebastiana, traumatizată, îşi pierduse minţile. În decembrie 1989, revoluţionarii răniţi sunt ucişi în spitale, iar apoi cadavrele le sunt furate (la fel ca la Stere Gulea şi nu numai). În planul prezent, un fost securist este găsit spânzurat (ca şi cel din Stare de fapt), în timp ce Mariţan prilejuieşte unele momente ridicole, ca şi personajele lui Sergiu Nicolaescu (în timpul liber, îl vedem pe ecran când cosind în costum naţional, când antrenându-se cu o sabie ninja).

Există numeroase alte producţii cinematografice româneşti în care putem identifica trimiteri implicite sau explicite la Revoluţia din 1989, ba chiar şi filmări realizate atunci. Mă mai opresc aici la trei exemple relevante. Cu acţiunea plasată în ziua de 21 decembrie 1989 (dar nu în centrul Capitalei, ci în curtea unei ambasade străine), Cortul (1998), debutul în lungmetraj al lui Bogdan Cristian Drăgan, după un scenariu al prozatorului Horia Pătraşcu (care a denunţat distorsionarea intenţiilor sale de către regizor), este un film despre Revoluţie atipic, după cum observă Ioan-Pavel Azap: „Practic, filmul nu recurge la scene de masă (manifestanţi, armată etc.), evoluţia evenimentelor fiind sugerată abil printr-un artificiu sonor, prin câteva imagini în care apare (doar) un tanc sau prin cuplul celebru, cel puţin atunci, Caramitru-Dinescu de la televizor. Dar spune mult mai mult decât alte pelicule «de gen» (…), prea legate afectiv de evenimente pentru a nu fi conjuncturale”2. În Dulcea saună a morţii (2004), filmul lui Andrei Blaier bazat pe un roman „senzaţional” al lui Petru Sălcudeanu despre lumea dură a închisorilor, un flashback din decembrie 1989, împărţit în mai multe episoade, are scopul de a explica motivele pentru care foştii şi actualii „şefi” ai lui Paraschiv zis „Lamă” (Gheorghe Dinică) îi doresc moartea tânărului Nane zis „Litera” (Florian Ghimpu). În fine, în incoerentul Raport despre starea naţiunii (lansat tot în 2004), al lui Ioan Cărmăzan, întâlnim deja obişnuitul securist-devenit-afacerist, securistul care dispare misterios înainte de a face nişte importante dezvăluiri (despre „starea naţiunii”, fără doar şi poate) şi intelectualul disident (poetul Paul Daian), dar şi insolitul mit al copiilor răpiţi, declaraţi morţi şi crescuţi în mare secret de Ceauşescu, care şi-ar fi făcut periodic transfuzii cu sângele lor tânăr.

După cum anticipam în prima parte a acestui articol, 2006 a fost un an hotărâtor pentru filmele româneşti despre evenimentele din decembrie 1989, prin ceea ce unii comentatori au numit „trilogia Revoluţiei”. Totuşi, este vorba despre trei filme extrem de diferite, care au avut neşansa de a fi lansate într-un interval foarte scurt (o lună şi jumătate).

Cătălin Mitulescu: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2005)

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, debutul lui Cătălin Mitulescu (pe un scenariu scris de regizor împreună cu Andreea Vălean), este un film de maturizare (coming-of-age) cu două personaje principale – adolescenta Eva (Dorotheea Petre) şi frăţiorul ei Lalalilu (copilul-actor Timotei Duma) –, a cărei naraţiune include, pentru scurt timp, şi Revoluţia („sfârşitul lumii” din titlu), din care vedem, ca şi eroii, imagini la televizor. Alexandru, poreclit „Vomică”, iubitul Evei, îşi pierde viaţa în stradă, dar Cătălin Mitulescu alege să nu insiste asupra morţii sale, de care suntem siguri doar atunci când auzim textul scrisorii trimise de Lalalilu surorii sale, devenită stewardesă pe un vas de croazieră.

A fost sau n-a fost?, primul lungmetraj scris şi regizat de Corneliu Porumboiu, este o (tragi)comedie nu atât despre Revoluţie, cât despre ratare, ai cărei (anti)eroi provinciali se raportează, după 16 ani, în mod diferit la evenimentele din decembrie 1989: profesorul (de istorie!) Tiberiu Mănescu (Ion Sapdaru) se autodeclară revoluţionar şi trage cu dinţii de această etichetă, în ciuda tuturor celor care afirmă contrariul, deoarece nu doreşte să renunţe la poate unicul moment de glorie ce ar putea da un sens existenţei sale mediocre, jurnalistul, fost inginer textilist, Virgil Jderescu (Teodor Corban) nu a participat la Revoluţie, dar s-a folosit de cuceririle ei pentru a intra în afaceri, ajungând patronul unui post TV de apartament, iar pensionarul Emanoil Pişcoci (Mircea Andreescu) a rămas acelaşi de dinainte, singurul său regret real fiind că, după 1989, şi-a pierdut tovarăşa de viaţă.

Corneliu Porumboiu: A fost sau n-a fost? (2006)

Hârtia va fi albastră, al doilea lungmetraj în regia lui Radu Muntean (care semnează scenariul împreună cu colaboratorii săi Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu), este singurul film românesc cu acţiunea plasată exclusiv în decembrie 1989 (mai precis, în noaptea de 22 spre 23). Radu Muntean a reuşit să ne ofere cel mai onest, cel mai convingător şi cel mai valoros film de ficţiune românesc despre Revoluţie. Merită citat aici regretatul Alex. Leo Şerban: „Hârtia va fi albastră este un film impresionant. Nu dezvăluie «adevărul despre Revoluţie», ci adevărul uman, adică singurul adevăr care contează în cinema”3.

Analizând toate cele trei filme de mai sus, Tinu Pârvulescu notează: „Cu cât ne îndepărtăm de 1989 şi îl cercetăm mai nepătimaş, iar generaţia Iliescu se retrage din actualitate, cu atât relevanţa acestor trei lungmetraje creşte, iar interpretarea dată de ele zilei de 22 îşi sporeşte pertinenţa. Aceasta, în primul rând, în virtutea imunităţii la virusul anticomunismului. Vindecate de acest morb, poveştile filmelor lor sunt mai calme şi mai puţin bruiate de acuze”4.

Radu Muntean: Hârtia va fi albastră (2006)

Nu pot încheia acest articol fără a menţiona două titluri mai recente. În docudrama 3 zile până la Crăciun (sau Moartea Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, 2012), regizorul Radu Gabrea, sprijinit de scenaristul Grigore Cartianu şi de actorii principali Constantin Cojocaru şi Victoria Cociaş, reconstituie fidel, la graniţa dintre documentul istoric (sunt folosite şi secvenţe din arhiva TVR) şi dramatizarea cinematografică, ultimele zile din viaţa cuplului Ceauşescu, de la fuga de pe acoperişului Comitetului Central şi până la execuţia dintr-o cazarmă din Târgovişte. Iar Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010), remarcabilul film biografic de montaj semnat de Andrei Ujică, are drept coperte „procesul” soţilor Ceauşescu din 25 decembrie 1989 (precedat, în final, de discursul televizat al dictatorului împotriva revoluţionarilor din Timişoara).

Lungmetrajele de ficţiune româneşti despre Revoluţia din 1989, aşa cum am încercat să le prezint în acest articol, nu sunt deloc puţine: Totuşi, consider că avem în continuare nevoie de asemenea filme (la fel cum avem nevoie de filme care vorbesc în general despre trecutul comunist), deoarece distanţarea, imperios necesară, a realizatorilor faţă de subiectele abordate s-a obţinut foarte greu (ba chiar, în unele cazuri, ea rămâne doar un deziderat). Cred cu tărie că trebuie să ne cunoaştem istoria recentă şi să o cercetăm sine ira et studio, iar cinematograful (nu doar prin filmul documentar, ci şi prin cel de ficţiune) ne poate fi de enorm folos în acest scop. Aşadar, aştept cu nerăbdare noile filme româneşti despre comunism şi despărţirea de el.


1 Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Editura Polirom, 2013, p. 15.

2 Cronică din revista Tribuna (1998), preluată în: Stop-cadru, Editura Tribuna, 2005, p. 49.

3 Cronica „Flashback” din revista Libertatea, preluată în: 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc, Editura Polirom, 2009, p. 274.

4 Articolul „Filmele revoluţiei şi regizorii lor”, din revista Observator cultural (2013): http://www.observatorcultural.ro/Filmele-revolutiei-si-regizorii-lor*articleID_29602-articles_details.html