Ca și Secvențe (1982), Privește înainte cu mânie (1993) se deschide într-o sală de vizionare. Însă, dacă personajele lui Alexandru Tatos (de fapt, regizorul și membrii echipei sale, alături de câțiva actori) urmăresc imagini din august 1944, documentându-se pentru realizarea unui film cu ilegaliști, cele de peste un deceniu ale lui Nicolae Mărgineanu, niște securiști locali care, pare-se, după Revoluție nu au renunțat la vechile obiceiuri, privesc secvențe (menite să pară autentice) din decembrie 1989.
Din aceste secvențe se desprind două figuri, pe care le vom cunoaște ulterior din film: puștiul Nelu, care aruncă un steag roșu al Partidului și un portret al lui Nicolae Ceaușescu de la balconul Comitetului Județean, și tatăl său Ștefan (protagonistul interpretat de Remus Mărgineanu), pe al cărui chip încremenește imaginea, atunci când mai-marele securiștilor le ordonă subordonaților săi: „Ocupaţi-vă de el!”. Sudorul Ştefan (prenume predestinat pentru eroii inadaptaţi, după cum am văzut în prima parte a acestui articol) făcuse grevă pe şantier (cel naval din Galaţi) în 1987 şi fusese condamnat de comunişti, pentru revolta sa, la 12 ani de închisoare, dar la Revoluţie fusese eliberat şi participase la evenimente, împărţind arme demonstranţilor împotriva dictaturii. Însă, în primii ani de tranziţie, disidenţa sa este luată în derâdere de către colegi, deoarece greva devenise deja un lucru la ordinea zilei.
Pus pe liber de fostul securist care conduce şantierul (aflat în cârdăşie cu un fost colonel de Securitate, nimeni altul decât anchetatorul-torţionar al lui Ştefan din ’87, intrat între timp în Senat), eroul lui Nicolae Mărgineanu (plăsmuit de scriitorul-scenarist Petre Sălcudeanu) asistă neputincios la destrămarea familiei sale (fiul cel mare sfârşeşte în închisoare, condamnat pentru distrugerea unui bar-bordel plutitor, cel mic, revoluţionarul în pantaloni scurţi, fuge la Bucureşti, după o serie de furtişaguri, şi intră într-o gaşcă de aurolaci infractori, iar fiica, după ce se prostituase adunând bani pentru facultate, ajunge şi ea în Capitală, unde renunţă la studii pentru a lucra ca vânzătoare într-un magazin de încălţăminte) şi plăteşte cu viaţa pentru ultimul său act de curaj – încercarea de a-i demasca pe ticăloşii care i-au distrus viaţa. Scriind despre acest film emblematic pentru încrâncenaţii ani ’90 (trebuie amintit şi că titlul său iniţial era Dizidenţii), Călin Căliman identifică ideea sa principală: „Oamenii cinstiţi au puţine şanse de supravieţuire în societatea românească «de tranziţie»”1
Personajele principale din coproducţia româno-germană Vulpe vânător (1993) urmăresc desfăşurarea Revoluţiei mai mult la televizor, deşi trăiesc în Timişoara (de unde se refugiaseră, de teama arestării, la nişte prieteni din mediul rural). Inspirat de Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, un roman al scriitoarei „nobelizate” Herta Müller (care a semnat şi scenariul, împreună cu Harry Merkle), primul film despre evenimentele din decembrie 1989 al regizorului Stere Gulea păcătuieşte, ca multe dintre producţiile perioadei, prin abuzul de nuditate şi bizarerie, vulgaritate şi violenţă, dar merită amintit pentru câteva idei ce vor reveni atât la Stere Gulea, cât şi la alţi cineaşti.
Protagonista este profesoara Irina (Oana Pellea), „disidenta” şcolii, care are de suferit, în ultimele luni ale dictaturii ceauşiste, din pricina convingerilor sale ferme (privind, de pildă, exploatarea minorilor, prin „munca patriotică” şi manifestările din cadrul „Cântării României”). Irina şi prietena ei Clara (Mara Grigore) sunt filate de doi securişti (Dan Condurache şi Dan Alexandru). Clara cade în plasa lui Pavel (Condurache, specializat în astfel de roluri), crezându-l avocat, dar nici atunci când află adevărul, deşi se revoltase iniţial, nu rupe legătura cu el; după un avort şi o revoluţie, ea cochetează cu ideea de a pleca după Pavel la Viena. Spre deosebire de Clara, Irina rezistă presiunilor securiştilor (care o ameninţă prin scrisori şi apeluri anonime, o acostează vulgar pe stradă şi îi taie, bucată cu bucată, blana de vulpe pe care o are în garsonieră), dar, uitând, în euforia evenimentelor din decembrie (acestea ocupă ultima treime a filmului), că are un iubit în armată, cedează avansurilor prietenului ei Paul (Claudiu Istodor), un medic care în timpul liber cântă într-un grup de folk rock (prilej pentru realizatori de a păstra pe peliculă imaginea lui Vali Sterian).
Din film se mai remarcă imaginea societăţii dezumanizante şi a mizeriei crunte din deceniul nouă, metafora viermelui din măr (ca şi cea a vulpii-vânător), scena în care securiştii ucid, în liftul spitalului, un revoluţionar rănit (sugestie extinsă în următorul film al lui Stere Gulea), câteva înregistrări din arhiva Televiziunii (începând cu discursul lui Ceauşescu despre „acţiunile cu caracter terorist” de la Timişoara, ţinând de o „campanie împotriva României”), unele replici, semnificative pentru anul de graţie 1989, ale lui Paul (de la „Numai o minune ne mai poate salva” la „Ce dracu’ se întâmplă? Cine în cine trage?”), precum şi cadrul final, care aminteşte destul de mult de Balanţa lui Lucian Pintilie, care se lansase pe ecrane cu un an mai devreme, și întrebarea retorică a protagonistei: „Doamne, ce ai cu noi?”. Cât despre faptul că blana de vulpe a Irinei continuă să fie ciopârțită, chiar și după înlăturarea lui Ceaușescu, el dovedește că securiștii nu și-au pierdut puterea după 1989 – ideea dezvoltată în Privește înainte cu mânie, în Stare de fapt (1995), regizat tot de Stere Gulea, dar și în multe alte filme românești postdecembriste.
„Un film despre pângărirea speranţei” – aşa sună tagline-ul ce a însoţit Stare de fapt (având scenariul, bazat pe o idee a lui Lucian Pintilie, semnat de regizor alături de prozatorul Eugen Uricaru), care, pentru Tudor Caranfil, „n-a fost decât o aliniere la atmosfera euforic-civică a momentului”: „Filmul era conjunctural, «partinic», în sensul proletcultist al cuvântului, construit maniheist, ca în istoriile cu utecişti de odinioară, din pozitivi şi negativi, ingenios gândit, dar neglijent dezvoltat şi abundând în inadvertenţele unor secvenţe conduse cu evidentă lehamite”2
Naraţiunea începe, în Bucureşti, în seara zilei de 21 decembrie 1989 (de fapt, după cum vom descoperi ulterior, este debutul unui flashback extins), când un tânăr revoluţionar rănit bate, cu ultimele puteri, la uşa asistentei medicale Alberta (aceeaşi Oana Pellea), aflată în compania iubitului ei, doctorul proaspăt divorţat Andrei (Mircea Rusu), şi ea acoperă nu doar evenimentele din decembrie, ci şi primul an de după Revoluţie. Alberta şi Andrei fac mari eforturi pentru ca tânărul să ajungă pe masa de operaţie în timp util ca să mai poată fi salvat, însă, la fel ca în filmul precedent al lui Stere Gulea, el este omorât chiar în spital, ca şi alţi demonstranţi răniţi, de un grup de securişti, avându-l în frunte pe Mureşan (Răzvan Vasilescu). Cadrele medicale sunt forţate de ucigaşi să semneze nişte diagnostice false, însă Alberta refuză.
Protagonista ajunge apoi în clădirea Televiziunii, unde domneşte haosul, nimeni nu mai înţelege – la fel ca Paul din Vulpe vânător – „cine în cine trage”, se fac apeluri peste apeluri către populaţie (care nu fac altceva decât să sporească deruta), revoluţionarii sunt luaţi drept terorişti, iar securiştii se strecoară printre revoluţionari. Dar, aşa cum pretinde un personaj, „Televiziunea ne-a făcut cunoscuţi în toată lumea”, aşa că nu se cade se acuzăm minciunile de pe „sticlă”.
Alberta este învinuită de „terorism” pentru că, în loc de energizante, le-ar fi administrat unor răniţi anabolizante, iar ea este condamnată – deşi îl cunoaşte pe unul dintre noii lideri, care va ajunge ministru – la şase luni de închisoare. Şi, cum Securitatea controlează totul din umbră, chiar şi după Revoluţie, Alberta este hărţuită de Mureşan, care o şi violează pentru a-şi dovedi puterea (însă ea, spre deosebire de Clara din Vulpe vânător, alege să păstreze copilul torţionarului). Atunci când reuşeşte să iasă din infern, Alberta îl caută pe Mureşan, tatăl copilului ei, dar descoperă că securistul fusese găsit spânzurat. Văduva îndurerată îi spune: „Lui revoluţia asta i-a adus numai rău” – lui, „care n-a făcut rău nimănui”. Chiar dacă un fost călău s-a sinucis (sau, poate, a fost ucis), mistificarea continuă, iar Securitatea distruge încă vieţi…
1 Istoria filmului românesc (1897–2010), Editura Contemporanul, 2011, p. 579.
2 Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Editura Polirom, 2013, p. 108.
