În ciuda dimensiunilor reduse, Islanda este o țară foarte semnificativă din punct de vedere cultural. Cum se pot realiza atâtea filme bune în asemenea țară mică? Cum se poate să aibe așa mulți spectatori? Am încercat să aflăm răspunsurile.
Islanda pare îndepărtată de Cluj, și nu doar drumul de 20 de ore și limba aparent indescifrablă adaugă la exotismul ei. După aterizare pare și mai îndepărtată: desigur, am contat pe faptul că din cauza apartenenței la țările nordice mai dezvoltate din punct de vedere economic și ideologic totul va fi mai curat și mai organizat dar nu am putut afla de ce mersul la cinema este atât de popular în Islanda. În deceniul trecut numărul biletelor vândute pe cap de locuitor s-a situat între 4,5 și 5,1 pe an. Drept comparație, în țările considerate mari consumatori de cinematografie după valorile absolute, acest număr este de 3 în Statele Unite și 4,3 în India iar în cele mai cinefile țări europene, Franța și Marea Britanie abia dacă depășește 3; în Ungaria este aproape 1, iar după ultimele date, în România este în jur de 0,40 (într-adevăr în creștere, dar într-una foarte lentă).

În prima noastră zi am avut parte de vreme generoasă în raport cu clima din Ardeal, și după ce ne-am cules maxilarul de pe jos la vederea fiordurilor din îndepărtare am pornit în căutarea unicului cinematograf de artă în sensul clasic al cuvântului din capitala cu o 1200 de suflete, Bíó Paradís. Nu a trebuit să căutăm prea mult, centrul din Reykjavík nu este mai mare decât cel din Cluj. Este o clădire roșie și primitoare, cu cafeneaua obligatorie și dovada caracterului de cinefil adevărat, expoziția de afișe permanentă. A fost fondată în 2010 de câteva organizații nonprofit și are în program creații islandeze, filme europene și americane independente, retrospective, documentare și este locația perfectă pentru diferite festivaluri de film, conform spuselor lui Hrönn Sveinsdóttir, directoarea cinematografului. Înainte să vedem sala de proiecție și marele ecran de mai aproape, am fost serviți cu popcorn. „Cel mai bun popcorn din Islanda”, spune mândră și noi o credem, în lipsa dovezilor contrare.
Cele trei săli ale Bíó Paradís (dintre care o sală de cinema cu adevărat mare și două săli mai mici, aproape intime) au fost digitalizate de curând, cu mari sacrificii financiare. Hrönn se bucură de calitatea sunetului și a imaginii dar ne vorbește și despre partea negativă a digitalizării forțate: după cum am aflat, distribuitorii și cinematografele mai mici nu sunt încântate, în ciuda atitudinii promovate de studiourile mari. Instalarea aparaturii DCP este cel mai solicitantă dar nici accesul nu este neapărat mai ieftin la copia digitală decât în cazul filmului clasic, iar subtitrarea este chiar de patru ori mai scumpă decât în cazul unui simplu disc Blu-ray. Programul cinematografului nu se rezumă doar la cele de mai sus: în această vară se va organiza primul festival de film internațional (au câștigat această distincție în concursul cu alte festivaluri) dar vor organiza și proiecții nomade, un fel de caravană cinematografică, introducerea căreia se înearcă și la noi în cadrul TIFF. Bíó Paradís este puternic dar mic: nu amenință producătorii majori cu minuscula ei cotă din piață și asta este totodată și cea mai mare problemă a sa: este greu să funcționeze ca și cinematograf și distribuitor în același timp, ne explică Hrönn.

Sunt mai multe instituții cu profil cinematografic care și-au găsit căminul în aceeași clădire ca și Bíó Paradís. Aici își are sediul asociația regizorilor și producătorilor și printre altele și Centrul de Film Islandez care funcționează de 11 ani în locul Fondului de Film Islandez preluat împreună cu o nouă legislație a audiovizualului. Þór Tjörvi Þórsson se ocupă de legăturile internaționale în cadrul centrului cinematografic dar ajută și la producția de filme. Am fost curioși să aflăm și niște cifre, dacă tot am bătut acest drum. Deși islandezii au doar 20 de cinematografe (cu 41 de ecrane în total) și majoritatea lor se află în capitala Reykjavík și împrejurimi, vânzarea de bilete este de două milioane și jumătate cu care surclasează industria de profil din România cu cele 81 de cinematografe și 264 de ecrane ale ei care nu aduc nici trei milioane de spectatori. Sunt și foarte mândri de filmele produse: în ciuda presiunii mondiale din partea Hollywoodului, în 2012 islandezii au dat 11% din bugetul cheltuit pe filme producțiilor autohtone (în raport est-european, fără datele Franței); în România acestă cifră este 2,8%. Tjörvi nu a putut explica această tendință deosebit de însemnată: „Datele de acest gen pe cap de locuitor sunt foarte mari în Islanda, din toate privințele. Oamenii pur și simplu consumă mai multă cultură, nu doar filme ci și muzică, teatru și carte – spune cu mândrie ușor voalată – dar este și un pic mai ieftin să mergi la cinema decât în alte țări europene” (comparat cu GDP –ul).
Anul trecut am avut două filme Islandeze care au fost foarte apreciate în cinematografe (În larg a lui Kormákur a fost proiectat la TIFF și a fost distribuit în Ungaria prin rețeaua de cinematografe, la fel ca thriller-ul Black`s Game/ Svartur á leik) și ambele au atras peste 60 000 de spectatori, o cincime a populației. Drept comparație, cel mai mare succes cinematografic român al anului – Poziția copilului a avut de abia 120 000 de spectatori acasă, ceea ce nu atinge nici măcar 1% din populație, fiind considerat totuși un success enorm, fără să pomenim de premiul din Berlin.

Când întrebăm care e bugetul mediu pentru filmele islandeze se vorbește despre sume între 1 și 1,5 milioane de euro (pelicula Poziția copilului a fost realizată din 850 000 de euro, Le grand cahier din 3,1 milioane) dar se realizează și filme low-budget sau chiar și mai ieftine – țara a ieșit din criză oficial în 2011 dar nu mai e nimic la fel ca înainte de 2008. Anual se produc 6–8 filme, majoritatea în coproducții iar la centrul de filme se poate cere sponsorizare pentru documentare, scurt-metraje și filme pentru televiziune dar numai prin firme înregistrate în Islanda, iar în cazul coproducțiilor statul va restitui 20% din costul filmărilor. Acest mechanism de ademenire (împreună cu peisajul minunat și luminile de poveste) par să dea roade: multe filme străine sunt realizate în Islanda (ultima producție majoră fiind Walter Mitty) iar în cazul coproducțiilor europene filmate aici, acestea vor fi categorizate ca și conținut european deși țara nu este membră UE iar astfel pot fi preluate de programul Europa Cinemas sau în orice fel de sistem de cotare european (păcat că noi nu avem așa ceva). Pe de altă parte accesând pagina web a institutului statistic islandez putem urmări multe date interesante despre schimbarea sălilor, vânzarea biletelor și producția în general. Am aflat și că au și o școală de film care a luat ființă în 1992 dar conform spuselor lui Tjörvi, deși cursul de doi ani nu este suficient pentru a deveni un realizator de filme în toată regula, majoritatea folosesc această oportunitate ca pe un start. Acest fapt este confirmat de Steven Meyers, care a devenit din american cetățean islandez, este profesor la Școala de Film Islandeză și nu în ultimul rând, este soțul lui Hrönn. Aflăm de la Steven, care împreună cu alți parteneri și-a deschis și o școală privată în capitală, că majoritatea își continuă studiile în Danemarca, Marea Britanie sau America.
Cultura are o pondere economică din ce în ce mai mare, alături de turism, reducând importanța pescuitului și a industriei de aluminiu. Astfel turiștii sunt tratați cu mare considerare (de două-trei ori pe an, au parte de mai mulți decât populația insulei) toată lumea vorbește engleză, iar Reykjavík este plin de localuri cu mult caracter. Într-o asemenea cafenea ne-am întâlnit și cu Ásgrímur Sverrisson, care este o legendă vie a filmului în Islanda. A participat la prima producție cu adevărat islandeză când era adolescent și se poate spune că a urmărit dezvoltarea producției de filme instituționalizate pe insulă. Este un cineast veteran, unul dintre membrii fondatori ai Bíó Paradís, momentan se ocupă de redactarea unei pagini web și a unui blog cu tematică cinematografică, scrie cronici și comentarii de filme. Desigur, majoritatea subiectelor au tratat istoria filmului dar am vorbit și despre prezent, mai ales despre inevitabila digitalizare.

„Digitalizarea a avut de fapt un efect pozitiv asupra producției de filme islandeze. Fiind o țară mică nu am putut avea un laborator individual iar toată munca de post-producție trebuia făcută în străinătate. Acum, în era post-producției digitale ne putem permite să realizăm totul acasă. Este mult mai ieftin, putem face filme din bani mai puțini – spune Ásgrímur. Este una dintre cele mai mari schimbări din istoria filmului, dar oamenii de abia își dau seama. Filmul sonor sau color au reprezentat o schimare foarte semnificativă dar digitalizarea de-abia se observă, spectatorii merg la cinema exact ca înainte.”
Ne vorbește mai departe din postura de fondator al Bíó Paradís și ne spunde de ce a luat ființă cinematograful: pentru a aduce o varietate pe scena audiovizualului islandez. Hollywoodul domină, la fel ca și în restul lumii, islandezii au apreciat întotdeauna cinematograful autohton dar exista și o lipsă majoră de filme diferite. Nu neapărat datorită noului cinema, dar conform lui Ásgrímur numărul filmelor hollywoodiene este în scădere în țară (de la 85% la 70% în ultimii 6–7 ani). Se realizează și alte filme în afară de cele high-brow trimise la festivaluri internaționale: sunt populare comediile cu aspect local (ba chiar acestea au șanse pentru a recupera bugetul investit). Nu sunt mari șanse de a realiza un film islandez fără susținere de la stat sau colaboratori din străinătate, pentru că după criză au existat câțiva ani mai slabi și sumele alocate au scăzut – sumarizează situația producției Asgrímur. Însă nici el nu poate explica de ce sunt atâtea produse culturale interesante în Islanda. Poate face doar speculații: poate pentru că toată lumea știe că nu au șanse să se îmbogățească din filme sau muzică. Se poate supraviețui în cel mai bun caz, iar astfel nu există nici o presiune pentru a obține profit și se poate experimenta. Aici poți face ce dorești – afirmă cu mândrie.

Pentru localnici importanța prezenței filmelor islandeze pe piața internațională și a părerilor despre acestea se vede și din faptul că sunt proiectate cu subtitrare în engleză chiar și în cinematografele proprii. Gazdele noastre au fost de acord că noua producție Of Horses And Men (Hross í oss) trebuie văzută. Astfel am ajuns să încercăm și noi sala mare a Bíó Paradís, proaspăt digitalizată. Prețul biletului este într-adevăr ieftin în raport european și islandez dar nu și pentru spectatorul român (din cei 10 euro putem vedea patru filme la cinematografele de acasă, din oraș sau trei în centrele comerciale, în funcție de program). Răsfoind programul cinematografului vedem și aspecte interesante precum menținerea proiecțiilor pentru Gravitație care nu este neapărat un film low-budget dar ne compensează prin Despre oameni și cai care chiar vorbește despre ce promite, legătura dintre oameni și cai pe un ton glumeț, liric, câteodată horroristic, într-un cuvânt: foarte islandez. Putem intra la proiecții cu bere, ceea ce este interesant date fiind legile severe locale despre consumul de alcool. La finalul programului a început să ningă așa că am putut admira și grozăvia minunată a climei islandeze.

Nu am putut trage concluzii unanime privind calitatea și succesul filmului islandez, nici chiar comparat cu noul val românesc. Este mai mult ca sigur că are legătură cu mândria națională (în sens pozitiv) și identitatea culturală islandeză. Nu există calitate fără sacrificiu iar islandezii știu asta pe fiecare plan al vieții și a economiei – din obligațiune sau doar conduși de o idee, au fost și sunt obligați să facă sacrificii și să iasă din tipare. Nu e destul să facă filmul, trebuie să existe un public entuziast care îl va adopta înainte de Cannes și Berlin. Poate că și estul Europei ar trebui să învețe că pentru a recolta trebuie semănat și pentru a merge la cinema este nevoie de cinematografe.
[Textul nu ar fi apărut fără susținerea proiectului de Relații Bilaterale din cadrul EEA Grants.]
