Filme de pe ţărm

Istoria filmului portughez 1.

În anii ‘70 Portugalia e năpădită de inovaţiile tehnice – în primul rând camerele de 16 mm, care pot să înregistreze imagine şi sunet în acelaşi timp. Aceste camere revoluţionează atât tehnologia, cât şi limbajul filmului, deoarece facilitează şi mobilizează turnajele şi scad costurile de producţie.



Regizorii au început să realizeze filme în stilul cinema direct şi abordează teme care nu puteau fi urmărite până atunci cu camera. Aşa ajung în prim plan filmul antropologic şi filmul documentar, la care se mai adaugă filmul documentar politic de stânga, „cinema militante”, care abordează în general problemele sociale şi evenimente din istoria portugheză. Conform acestor schimbări devine tot mai popular şi filmul de docuficţiune şi stilul de docuficţiune – de exemplu filmele lui Manoel de Oliveira se realizează tot în acest stil, până şi filmele de ficţiune pură, precum Trecut şi prezent (O Passado e o Presente) din 1971, totodată primul film realizat cu sprijinul Centrului Cinematografic Portughez. După acest moment o bună parte din filmele noilor regizori sunt subvenţionate, deoarece în acest an se adoptă legea 7/71, care hotăreşte înfiinţarea Institutului Cinematografic portughez (Instituto Português de Cinema) pentru a susţine producţia filmelor locale cu fonduri publice. În acelaşi an se întemeiază Escola Piloto do Cinema, care colaborează cu Conservatorul Naţional pentru formarea actorilor.

Antonio de Macedo este următorul regizor care aduce renume internaţional Portugaliei prin filmul său Promisiunea (A Promessa, 1972), fiind al treilea film portughez selecţionat în competiţia festivalului de la Cannes; dar Palme d’Or-ul din anul respectiv i se acordă ex aequo dramei britanice The Hireling şi road-movieului american The Scarecrow, în care excelează Al Pacino şi Gene Hackman.

Dintre regizorii care s-au specializat în filmul antropologic îi amintim în special pe António Campos (Vilarinho das Furnas, 1971;  Falamos de Rio de Onor, 1974) şi António Reis (Jaime, 1974; Trás-os-Montes, 1976); fiecare dintre ei a urmat o altă cale: Campos a încercat să realizeze filme într-un stil „pur” documentar, prezentând tradiţii şi obiceiuri, iar Reis se exprimă mai poetic, preferând peisajele şi natura.

 

João César Monteiro:Fragmentos de um Filme-Esmola: A Sagrada Familía

 

Alte filme însemnate ale epocii sunt: José Fonseca e Costa (The Message O Recado, 1971), António Pedro Vasconcelos (One Hundred Times Lost Perdido por Cem…, 1972), Alfredo Tropa (Just Peter Pedro Só, 1972), João César Monteiro (Fragmentos de um Filme-Esmola: A Sagrada Familía – 1973), Fernando Matos Silva (O Mal Amado, 1973), Eduardo Geada (Sofia and Sexual Education/Sofia e a Educação Sexual, 1973). 

 

Se înfiinţează unitatea de producţie a Institutului Cinematografic Portughez (Portugues Institute of Cinema) şi se compun mult mai uşor echipele de filmare profesionale. Producţia filmelor se asigură în mare parte de Cinequipa, Cinequanon, Grupo Zero şi producători independenţi, care încurajează mai ales filmele de genul „cinema militante”. În afara înnoirii stilistice se datorează producătorilor independenţi şi formarea echipei tehnice, ceea ce a folosit întregii producţii de film. Rui Simões, unul dintre cineaştii cei mai productivi ai vremii realizează Dumnezeu, patrie, autoritate (Deus, Pátria, Autoridade, 1975), în care prezintă dintr-un punct de vedere marxist întâmplările istorice portugheze din 1910 până la revoluţia portugheză, folosind mai ales materiale de arhivă şi ştiri din epocă pentru ilustrarea naraţiunii. Filmul exprimă deja din titlu că urmăreşte deconstruirea dogmelor fundamentale fasciste a regimului lui Salazar, anunţate într-un discurs al dictatorului în 1936: „ Nu se discută Dumnezeu şi virtuţile. Nu se discută Patria şi Naţiunea. Nu se discută Autoritatea şi Prestigiul său.”

 

Rui Simões: Deus, Pátria, Autoridade

 

După „revoluţia garoafelor” (25 aprilie 1974) documentarul rămâne unul dintre genurile preferate, dar nu lipsesc nici filmele de ficţiune – relaţia genurilor este una contradictorie: documentarul e mai puternic şi defineşte cea mai mare parte a filmelor de ficţiune, filmul de ficţiune narativ trage către ireal, exprimarea alegorică, caricaturizează – asta se observă cel mai mult în filmele lui João César Monteiro şi al lui Fonseca de Costa.

A sosit timpul premiilor

 

António de Macedo

 

Anii optzeci se pot considera o epocă de aur a filmului portughez, se înviorează producţia de filme, conţinutul şi modul de exprimare e tot mai inovativ şi bogat. Se realizează superproducţii de succes şi regizorii de filme se împart în două tabere radicale: o parte din ei susţin filmul de autor, altă parte caută să placă publicului; o întâmplare destul de obişnuită, dar care schimbă criteriile alocării fondurilor publice pentru producţii cinematografice, ceea ce duce la două schimbări majore în industrie: nu mai există colaborări între producătorii independenţi şi RTP, filmul documentar pierde teren şi este înlocuit în mare parte de filmul de ficţiune. În acest deceniu apar numeroşi autori şi reprezentanţi ai unor mişcări artistice a ambelor genuri: António Reis, Paulo Rocha, António de Macedo, Fernando Lopes, José Fonseca e Costa, António Lauro, Luis Filipe Rocha, Jorge Silva Melo şi Ricardo Costa. Producătorul Paulo Branco joacă un rol important ca şi reprezentant al filmelor artistice radicale de autor în Portugalia, mai ales că se ocupă atât de producţie, cât şi de distribuţia filmelor din şi în ţară.

Manoel de Oliveira face câte-un film pe an începând cu Doomed Love (Amor de Perdição) în 1978 şi devine astfel regizor „oficial” de filme. Acest film este adaptarea mai nouă a romanului omonim al lui Camilo Castelo Branco (s-a mai realizat o adaptare în 1943 în regia lui António Lopes Ribeiro şi de atunci încă una în 2008 de către Mário Barros); constă din şase episoade, fiind o serie de melodramă constituită din imagini-tablouri în care actorii joacă într-un stil teatral. Oliveira spune o poveste moralizatoare, renunţând la reprezentarea realistă, şi în filmele sale mai târzii aplică tradiţia unui stil regizoral teatral, în care personaje tipizate trăiesc întâmplările prezentate.

Filmul de ficţiune „recrutează” încă din 1980 regizori şi mode noi: Jorge Silva Melo, care trece de la teatru la film şi debutează cu Trecere sau la jumate de drum (Passagem ou A Meio Caminho), care se bazează pe biografia şi mai ales activitatea politică a autorului de teatru Georg Büchner. Vina (A culpa, 1980) a lui António Vitorino de Almeida prezintă sarcastic remuşcările de conştiinţa naţionale cauzate de colonizare. În ciuda succesului la public, critica nu este prea entuziastă. Tot de aceeaşi temă de flagelare naţională se apropie şi primul film de ficţiune a lui Ricardo Costa, Verde pe afară, roşu pe dinăuntru (Verde por Fora, Vermelho por Dentro); este o caricatură suprarealistă în care un antreprenor neo-liberal între două vârste se întoarce din colonii în Portugalia după revoluţia din 1974 şi îşi propune să facă o plantaţie de banane pentru a ajuta slaba economie naţională.

António Pedro Vasconcelos debutează în 1981 cu Oxala, un portret social al intelectualilor tineri care au fugit în Franţa ca să scape de războiul din colonii. Acesta este primul film produs de către Paulo Branco.

 

João César Monteiro

 

João Botelho, din prima generaţie a absolvenţilor şcolii de film cucereşte premii naţionale şi internaţionale cu Conversaţia sfârşită (Conversa Acabada, 1981), care prezintă schimbul de scrisori şi poezii a doi artişti moderni minunaţi, Fernando Pessoa şi Mário de Sá-Carneiro. În acelaşi an Oliveira se distinge cu Francisca şi João César Monteiro cu Silvestre, intrând în selecţia oficială la festivalul internaţional de la Veneţia. João Mário Grilo realizează Necunoscuta (A Estrangeira, 1982) cu care câştigă premiul George Sadoul la Veneţia. ceva mai târziu, în 1987 José Álvaro Morais ia Leopardul de aur cu filmul său The Jester (O Bobo).

În 1985 i se acordă ex aequo Leul de aur pentru întreaga carieră lui Federico Fellini, John Huston şi Manoel de Oliveira. În 1989 este rândul lui João César Monteiro ca să câştige la acelaşi festival în Veneţia Leul de argint cu Amintirile casei galbene (Recordações da Casa Amarela).

 

João César Monteiro: Recordações da Casa Amarela

 

După terminarea războiului din colonii sosesc regizori de filme şi din Angola, Cabo Verde, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatorial, Mozambic, şi Sao Tome e Principe. Cel mai cunoscut dintre ei este Flora Gomes, care prezintă Africa în filme de ficţiune şi documentare. Primul său film, Negarea morţii (Mortu Nega, 1988) spune povestea războiului de-un deceniu întreg din colonii din punctul de vedere al unei femei, Diminga, a cărei soţ a luptat pe front. Ne prezintă moartea bărbatului, sfârşitul războiului şi starea deplorabilă în care se găsea ţara după terminarea războiului.

 

Flora Gomes: Negarea morţii

 

Artişti în industrie

Din anii ‘90 încep să realizeze filme de către absolvenţii Alumniului Naţional (Universitatea de arte teatrale şi cinematografice), studenţii lui Antonio Reis şi Seixas Santos, care pun pe picioare primul lor film cu ajutorul subvenţiei de stat pentru debutanţi: Pedro Costa, Teresa Villaverde, João Canijo, Manuel Mozos, Fernando Vendrell, Joaquim Sapinho, Margarida Cardoso şi câţiva absolvenţi ai altor şcoli ca şi Cláudia Tomaz. Din generaţia mai în vârstă înca face filme Manoel de Oliveira (Abraham’s Valley / Vale Abraão, 1993) şi João Cesar Monteiro (God’s Comedy / A Comédia de Deus, 1995).

Din 1995 apar alternativ regizori care reprezintă producţia filmelor de public şi cele de autor. Filmul Adam şi Eva, (Adão e Eva, 1995) al lui Joaquim Leitão se consideră film de public, dar Comedia divină, filmul inspirat din autobiografia lui João Cesar Monteiro şi filmul filosofic The Convent (O convento) al lui Manoel de Oliveira sunt producţii de autor. În afar câtorva filme turnate în nordul Portugaliei, acţiunea aproape tuturor filmelor se petrece în cartierele marginale ale Lisabonei.

Joaquim Sapinho face filme despre problemele tinerilor pentru publicul tânăr (Freze / Corte de Cabelo). Teresa Villaverde, membră a noii generaţii filmează la marginea oraşelor pentru a prezenta viaţa copiilor străzii şi a copiilor defavorizaţi din punct de vedere social: Mutanţii (Os Mutantes, 1998). João Mário Grilo prezintă în Longe da Vista zilele unui bărbat bătrân pe baza unor „întâmplări adevărate din închisoarea din Lisabona”, singura uşurare a personajului fiind schimbul de scrisori cu un şofer de camion, care crede pornind de la scrisorile primite că se află în contact cu o femeie. Între timp Zona J (1998) al lui Leonel Vieira care prezintă viaţa adolescenţilor din familii de muncitori devine un succes de box office; un băiat negru şi o fată albă îşi planifică viitorul comun în Angola, dar când fata rămâne însărcinată, băiatul participă din disperare la un jaf, care se termină rău. Povestea lui Pedro Costa este asemănătoare cu cele de dinainte, dar el alege genul de docuficţiune, realizează Oase (Ossos, 1997) cu o cameră mică simplă mini DV dintr-o perspectivă antropologică dură.

 

João Cesar Monteiro: Comedia lui Dumnezeu

 

Vremea filmelor de un realism agresiv

Începutul noului secol este marcat prin Albă ca zăpada (Branca de neve, 2000) ultimul film al lui João César Monteiro, neterminat din cauza morţii regizorului în 2003. Cláudia Tomaz prezintă în Nopţile (Noites, 2000) primul lungmetraj de-al său sub influenţa lui Pedro Costa: viaţa din cartierele marginale şi realitatea consumului de droguri în cercul tinerilor şi câştigă la Veneţia premiul Cult Network Italia. La acelaşi festival Manoel de Oliveira ia premiul criticii pentru Cuvânt şi utopie (Palavra e Utopia, 2000), iar în 2004 i se acordă deja a doua oară Leul de aur pentru întreaga carieră la festivalul de la Veneţia.

 

Manoel de Oliveira: Cuvânt şi utopie

 

Tot aici se prezintă Fantasma (O Fantasma, 2000), filmul lui João Pedro Rodrigues, care a învăţat lucrând ca asistent de regie la filmările lui Teresa Villaverde şi Alberto Seixas Santos. Regizorul descrie crud fetişismul obsedant al personajului principal, Sergio, un gunoier din Lisabona, care nu e în stare să ducă o relaţie cu colega sa, dar îşi dă seama încet că impulsurile sale îl împing într-o altă direcţie şi se lasă în voia lor.

Într-un scurtmetraj documentar mai recent al regizorului Alvorada Vermelha (Zori roşii, 2011), realizat împreună cu João Rui Guerra da Matane prezintă viaţa oamenilor şi mai ales moartea animalelor în zori la piaţă.

Pedro Costa rămână la genul de docuficţiune cu filmul Camera Vandei (No Quarto da Vanda, 2000), în care prezintă zilele unei fete dependente de heroină. Acest film e continuarea lui Ossos atât din punct de vedere tematic, cât şi stilistic, fiind compus în întregime din cadre fixe.

În 2003 se realizează două filme care evocă copilăria: Ceaţa (Brumas), film parţial autobiografic al lui Ricardo Costa şi André valente, un film povestit pe-un ton personal de-al lui Catarina Ruivo, care are succes în Franţa. João Botelho participă din nou la competiţia de la Veneţia cu Fatalistul (O fatalista, 2005), adaptarea unui roman de Denis Diderot, un road-movie, pe parcursul căruia personajul principal povesteşte diferite întâmplări din viaţa sa.

Din punct de vedere al numărului biletelor vândute filmul portughez cel mai de succes al anilor 2000 este Crima părintelui Amaro (O crime do Padre Amaro) a lui Carlos Coelho da Silva: filmul cu un caracter telenuvelistic este varianta cinematografică a unei serii televizate cunoscute.

Un grup de artişti tineri se hotărăsc să facă documentare experimentale, dintre ei fac parte Pedro Sena Nunes, Catarina Alves Costa, Catherine Heath, Silvia Firmino, Miguel Gonçalves Mendes, Louise Male, Susana Sousa Dias şi Cristina Ferreira Gomes. În filmele din anii 2000 se simte revenirea la producţia şi tradiţia documentaristă şi de docuficţiune a cinematografului portughez, dar nu în sensul de păstrare a tradiţiei cântecului de fado, ci în prezentarea laturii obscure a vieţii la oraş.

Filmul de animaţie, filmul de scurtmetraj şi filmele de autor primesc tot mai mult suport şi prin circuitul de festivaluri de filme în care se încadrează câteva evenimente majore cinematografice din Portugalia: Festivalul IndieLisboa cu o secţiune separată pentru filme portugheze sau Curtas Vila do Conde din locaţia Vila do Conde, care a ajuns unul dintre festivalurile importante pentru scurtmetraje.

Presa şi critica internaţională au avut tot mai mult ocazia să audă numele lui Gabriel Abrantes pentru scurtmetrajele sale experimentale A History of Mutual Respect (2010) şi Visionary Iraq (Quatro Cenas de Visionary Iraq, 2009) şi Liberdade realizat împreună cu Benjamin Crotty, cu care au luat anul acesta premiul de filme video în categoria Pardi di domani la Locarno. Dar la fel de bine s-a putut reţine numele lui João Salaviza care a luat în 2009 cu filmul său Arena premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Cannes. 

Aceste nume şi filme ajung la tot mai multe festivaluri mari şi trezesc curiozitatea pentru ţara occidentală adineaori izolată păstrând deocamdată, cu „colaborarea” lui Manoel de Oliveira, şi recordul pentru regizorul de filme cel mai în vârstă, activ şi productiv la 102 ani.