Schimbările survenite în stilul de viaţă, în rolurile şi normele morale; răspândirea corupţiei; regizorii europeni care au fugit de război până în America şi importul în America al principiilor freudiene (eu-l divizat) au dat naştere unui nou curent estetic în anii 1940: film noir, adică filmul negru.
Evenimentele premergătoare
Film noir, expresie în limba franceză, care înseamnă: filmul negru. Această expresie – folosită pe drept sau din greşeală doar din cauza felului cum sună – descrie un gen, un stil provenit din Europa, şi a fost impus de critici de film francezi care au observat asemănări surprinzătoare în filmele americane care au fost pe listă neagră în timpul războiului şi al ocupaţiei naziste, dar după acestea au invadat cinematografele franceze. Dezamăgirea generală şi pesimismul generate de război şi-au făcut simţită prezenţa în filme şi datorită faptului că, deşi în timpul conflagraţiei industria filmului american nu a stagnat, contrar cu cea din Europa, trauma războiului şi-a făcut efectul prima dată asupra filmelor de peste ocean.
Idealul cinematografic al anilor 1930, gangster-ul cu calităţi bărbăteşti evidente (energic, putere, violenţă, determinare) a fost înlocuit de un personaj, un anti-erou nou: ecranul a început să mişune de oameni cinici, sictiriţi de viaţă. Cu toate că violenţa are un rol important şi în filmele cu gangsteri, efectul ei nu este nici pe departe înspăimântător: în ciuda violenţei sale, gangsterul este întruchiparea Visului American: un bărbat tânăr, plin de energie, un self made man, care obţine avere şi renume cu propriile puteri. (Figura emblematică a filmelor cu gangsteri a fost James Cagney, iar cel mai renumit film cu gangsteri al epocii a fost White Heat, regizat de Raoul Walsh în 1949). În contrast cu această perspectivă, film noir prezintă cealaltă faţă a medaliei, faţa întunecată a visului american: moartea (evident, nici gangsterul nu scapă de pedeapsă) nu este precedată de succes, ci de decădere.
În culisele apariţiei noului tip stăteau schimbări sociale foarte reale. În 1941 SUA întră în cel de-al doilea război mondial, marea majoritate a bărbaţilor sunt chemaţi la arme, iar locurile lor de muncă sunt preluate de femeile care rămân acasă. Noul trend în filmele poliţiste reflectă această schimbare de roluri: bărbatul care seducea femei ajunge să fie sedus de femei. Conform noului ei rol, femeia este ori femme fatale ori ajutorul de nelipsit al bărbatului în necaz.
Nici opoziţia dintre societatea care respectă legea şi lumea interlopă nu este ceva nou, însă linia de demarcaţie dintre cele două lumi nu este nici pe departe la fel de bine trasată ca în epoca filmelor cu gangsteri. Negrul răului şi albul inocenţei se amestecă şi totul devine gri. Indicaţiile hărţii proaspăt trasate nu sunt deloc clare, personajele se rătăcesc în mod repetat, circulă între cele două lumi. Schimbările survenite în stilul de viaţă, în rolurile şi normele morale; răspândirea corupţiei; regizorii europeni care au fugit de război până în America şi importul american al principiilor freudiene (eu-l divizat) au dat naştere unui nou curent estetic în anii 1940: film noir, adică filmul negru.
Semnalmentele genului
Trebuie menţionat faptul că film noir, deşi este punctul de referinţă preferat al literaturii de specialitate, nu a pornit ca trend al filmelor artistice. Toate filmele botezate noir au fost făcute pentru distracţia unui public cât se poate de larg, şi pentru a câştiga bunăvoinţa audienţei, au etalat starurile cinematografiei anilor 1940–1950 (Humphrey Bogart, Joan Crawford, Burt Lancaster, Robert Mitchum, Barbara Stanwyck etc.) Indiferent cât de puternică este tentaţia, filmele noir nu pot fi catalogate în aceeaşi categorie de gen nici cu cea mai mare bunăvoinţă. Este adevărat că majoritatea lor sunt filme poliţiste, dar nu putem să punem semnul egal între filmul poliţist şi filmul noir. Este mult mai eficient dacă îl luăm ca un stil şi cercetăm acele ingrediente a căror mixare a dus la apariţia a ceea ce criticii de film francezi au numit film noir.
Cea mai evidentă caracteristică a film noir-ului este atmosfera. De obicei genericul şi coloana sonoră de la început prevestesc deja ceva sinistru. Proximitatea violenţei şi a posibilei căderi este deja la început simţită şi de aici încolo acest sentiment doar se amplifică. În dramaturgie nu există supape pentru detensionare, o vreme protagoniştii caută o cale de scăpare, dar eforturile lor nu au nici un efect, şi până la urmă se resemnează cu destinul lor. Pentru ei există doar o singură scăpare: moartea. Ecranul este invadat de criminali care s-au dat pe cale cea dreaptă sau cel puţin încearcă, de agenţi de asigurări şmecheri, detectivi privaţi, existenţe decăzute care se pregătesc pentru o ultimă încercare de a se ridica, de femei fatale, corupte până în măduva oaselor. Motivaţia principală este desigur dorinţa de îmbogăţire şi dorinţa sexuală imposibil de învins. Elementele folosite pentru crearea atmosferei pesimiste, apăsătoare sunt de obicei aduse de regizorii europeni emigraţi în SUA. Film noir-ul foloseşte în principal elemente ale căror origini se găsesc în republica de la Weimar. Atmosfera de bază este determinată de efectul lumină – umbră, ne întâlnim cu tehnica de iluminare din Nosferatu (1922) al lui F.W. Murnau, sau din M – Un oraş caută un ucigaş (1931) de Fritz Lang. În timp ce pe partea tehnică un rol important îl are iluminarea, în dramaturgie elementul principal este flashback-ul, rememorarea evenimentelor trecute.
Film noir nu poate fi înlocuit cu nici un alt gen de filme, şi cum am menţionat mai sus, ar fi greşit şi prea simplist dacă l-am numi film poliţist dur, totuşi este adevărat că la baza celor mai multe filme ale genului stă o crimă. Având în vedere acest lucru, este de la sine înţeles că cei mai cunoscuţi „furnizori” ai film noir-ului au fost renumiţi autori de romane poliţiste ai epocii.
Scriitorii
Romanele bestseller întotdeauna au avut mare trecere la Hollywood. Favoritele tarabelor de cărţi sunt şi azi frecvent ecranizate – dintre autorii neo-noir-ului contemporan romanele lui James Ellroy (L. A. Confidential) şi ale lui Elmore Leonard (Get Shorty) sunt folosite cu precădere – şi situaţia stătea cam la fel şi în epoca filmelor mute.
Cu apariţia filmului cu sonor a crescut vertiginos şi cerinţa pentru materiale adaptabile ecranului, dar publicaţiile la îndemână (cărţi, periodice) nu le-au făcut viaţa mai uşoară scenariştilor. Bieţii scenarişti purtau întotdeauna o luptă contra morilor de vânt atunci când stăteau împotriva dialoguri învechite, a digresiunilor întortocheate şi a poveştilor care necesitau decoruri scumpe. La începutul anilor 1930, însă, au început vremurile bune pentru Hollywood-ul înfometat după materiale proaspete. Revistele „pulp”, adică literatură de duzină, care se specializau în poveşti poliţiste, cum au fost Dime Detective, Dime Mystery sau Black Mask au oferit şansa de afirmare multor scriitori tineri, care reprezentau un stil nou. În scrierile lor apar două tipuri de erou: oameni obişnuiţi, care ajung în situaţii periculoase din cauza unor întâmplări nefericite, şi bărbaţi care fac faţă pericolului zi de zi, ca parte a muncii lor, de obicei detectivi particulari.
Hollywood nu a întârziat să acapareze „materialul” proaspăt: scriitorii de romane poliţiste au devenit rapid furnizorii cei mai ocupaţi ai studiourilor. Dintre aceştia, mai cunoscuţi în film noir sunt: Raymond Chandler, Dashiel Hammett, James M. Cain, şi Cornell Woolrich.
Woolrich – Hopley – Irish
În timp ce numele lui Hammett, Chandler şi Cain au rămas în conştiinţa publicului, numele lui Cornell Woolrich a fost pe nedrept uitat. Acest lucru este cu atât mai trist, deoarece atmosfera operelor sale şi viziunea asupra lumii exprimată în acestea este cea mai apropiată de film noir. Scriitorul, incapabil să se accepte pe sine, trăind cea mai mare parte a vieţii retras, nu a avut nevoie de cine ştie ce fantezie pentru a găsi tonurile întunecate ale film noir-ului. Woolrich, care a publicat şi cu pseudonimul de George Hopley şi William Irish, a publicat romanele poliţiste pe bandă rulantă; în aproximativ o sută de cărţi şi reviste apare numele lui pe lista autorilor. Primul său roman poliţist, Bride Wore Black a apărut în 1940 şi cu asta a pornit seria romanelor „negre” ale lui Woolrich. Într-o serie rapidă au apărut şi The Black Curtain, Black Alibi, The Black Angel şi altele. A lucrat mai puţin în anii 1940, dar cererea pentru scrierile sale a fost foarte mare, atât din partea radioului, a televiziunii şi a cinematografului. Operele sale stau la baza unor filme cum ar fi: Phantom Lady, (1944, regizat de Robert Siodmak), Black Angel (1946), Night Has a Thousand Eyes (1948), The Window (1949), şi nu în ultimul rând Rear Window (1954) al lui Hitchcock. Acesta din urmă are la bază opera lui Woolrich intitulată It Had to Be Murder.
James M. Cain
Cea mai importantă scriere a sa apare în 1943, The Postman Always Rings Twice (1946). Proza, care abia avea 40 000 de semne, şi era evident menită pentru marile ecranele, a fost prelucrată de Hollywood de două ori. În 1946 în rolurile principale erau John Garfield şi Lana Turner, iar 35 de ani mai târziu Jack Nicholson şi Jessica Lange. Din romanele Mildred Pierce (1945) şi Double Indemnity (1944) de asemenea s-au făcut piese clasice ale film noir-ului. În 1945 două dintre romanele sale au fost ecranizate: Love’s Lovely Counterfeit, poveste în centrul căreia stă un triunghi amoros, şi care a apărut pe marile ecrane cu titlul Slightly Scarlet, de asemenea şi romanul Serenade (1956) a suferit schimbări majore, din care s-a făcut o adaptare corectă politic (adică fără vlagă şi neautentică).
Dashiel Hammett
Romanul lui Hammett, Şoimul maltez, este scriitura cea mai des amintită ca punct de reper al film noir-ului. Este puţin cunoscut însă faptul că înainte de adaptarea genială a lui John Huston (mulţi de aici calculează începuturile film noir-ului) cu Humphrey Bogart în rolul principal (1941), romanul a mai fost prelucrat de două ori, deşi nici filmul din 1931 (Dangerous Lady) şi nici cel din 1936 (Satan Met a Lady) nu a repurtat cine ştie ce succese în rândurile publicului. Filmul din 1941 al lui Huston a fost un succes răsunător şi ceea ce este la fel de important, datorită acestui film, milioane de oameni au început să se intereseze de poveştile poliţiste ecranizate sau sub formă de carte. Şoimul maltez este o piatră de hotar în istoria filmului şi datorită faptului că prin figura detectivului particular, Sam Spade, a luat naştere binecunoscuta imagine- Bogart, şi a început cultul neegalat al actorului genial în redarea personajelor. Acest rol a făcut din Bogart un superstar, care a interpretat nenumărate variante ale aceluiaşi rol în decursul anilor. Asemeni Şoimului maltez, şi din romanul Glass Key al lui Hammett s-au făcut mai multe ecranizări: în 1935 şi în 1942. Varianta din 1942, în care un nou star, Alan Ladd a interpretat rolul principal, a diferit semnificativ faţă de roman. Cel mai mare handicap a fost happy-end-ul, care a servit pentru a mări potenţialul comercial al filmului şi mai puţin pentru autenticitate.
Raymond Chandler
Dintre autorii de romane poliţiste el a fost cel mai priceput în crearea atmosferei, în însufleţirea locurilor unde se petrecea acţiunea. La el locurile sunt la fel de importante ca şi personajele vii, reale, tocmai de aceea este imposibilă scoaterea poveştilor lui din California de Sud. Şase dintre cele şapte romane ale sale se petrec în Los Angeles, iar personajul ce reprezintă marca înregistrată a lui Chandler, detectivul particular, Philip Marlowe, cutreieră atât partea însorită cât şi cea întunecată a oraşului. Locurile sunt întotdeauna reale, şoselele, străzile şi clădirile se găsesc pe oricare dintre hărţile epocii.
Începutul carierei lui Chandler a fost într-un ceas bun, pentru că a coincis cu apusul filmelor poliţiste şi zorii film noir-ului. Mai mult, locaţiile reale folosite de Chandler în romanele sale au reprezentat posibilitatea economisirii de fonduri din punctul de vedere al producătorilor. Cu toate acestea, studiourile au fost destul de zgârcite cu scriitorul. Cel de-al doilea roman al lui Chandler, Farewell, My Lovely, a valorat doar 2000 de dolari pentru studioul RKO. Din acest roman s-a născut pelicula Falcon Takes Over (1942) care se asemăna cu romanul original doar prin numele personajelor secundare. Nu peste mult timp şi studioul Twentieth Century Fox a cumpărat un „Chandler”. Aceştia au plătit 3000 de dolari pentru High Window, dar este îndoielnic, dacă schimbarea cursului monetar l-a făcut fericit pe autor. Pe de o parte, preţul era şi aşa foarte mic, iar pe de altă parte, filmul din 1942 a fost mult sub nivelul romanului. Faptul că numele lui Chandler nu poate fi evitat când vine vorba de film noir se datorează scenariului Double Indemnity, scris laolaltă cu Billy Wilder şi adaptării lui Howard Hawks după romanul Big Sleep (1946). Ceea ce este interesant pentru Big Sleep e că Philip Marlowe este interpretat de acelaşi Humphrey Bogart care l-a interpretat pe Sam Spade al lui Dashiel Hammett.
