Deşi conform evidenţelor oficiale pelicula The Touch of Evil (1958) a lui Orson Welles (cu Welles, Charlton Heston şi Janet Leigh) a încheiat seria film noir-ului, chiar şi până în ziua de azi putem să ne întâlnim cu descendenţii săi. Atât interesul regizorilor cât şi cel al publicului au rămas neschimbate, şi nu a avem nici un motiv să credem că popularitatea şi forţa de atracţie a film noir-ului ca scădea în viitor.
Cu toate că lumea monocromă a noir-ului s-a colorat între timp, esenţa genului nu s-a schimbat deloc: figura (anti) eroului care ori din punct de vedere moral, ori din punct de vedere existenţial – sau amândouă – se îndreaptă către prăpastie apare din când în când pe ecran, asemeni unui partizan nemuritor, spre marea surpriză a publicului obişnuit cu happy end. Asemeni film noir-ului clasic, nici aşa – numitul neo-noir, care a adaptat tradiţiile genului exigenţelor epocii contemporane, nu s-a născut dintr-un motiv „sacru”; totul este cinematografie „comercială”, primul punct în agenda neo-noir-ului este de asemenea distrarea publicului. Sub egida acestui curent s-au născut şi destule imitaţii slabe, care au apelat exclusiv la popularitatea de durată a genului, sau producţii care au exploatat nevoia de nostalgie a publicului. Au existat însă şi producători în opinia cărora costumele şi decorurile de epocă şi omagierea marilor regizori ai genului aparţineau doar planului secundar şi care au făcut ceea ce se aşteaptă de la un film noir: au povestit despre vulnerabilitatea omului de rând, despre posibilitatea decăderii, întotdeauna foarte aproape.
Anii ‘60: paranoia în oraş
Una dintre piesele cele mai de efect, dacă nu cea mai de efect, al anilor ‘60, cu legături directe cu film noir este, considerată pelicula englezului John Boorman Point Blank (1967). (În 1999 Mel Gibson a refilmat pelicula, cu titlul de Payback.) Personajul principal, Walker, interpretat de Lee Marvin, porneşte singur la răzbunare după ce mai marii lumii interlope îl trădează. Walker nu este nici pe departe un erou fără prihană: asemenea trădătorilor lui şi el face parte din ierarhia lumii interlope, deci este un criminal, iar faptul că tendinţele de a fi violent îi stau în fire nu îl ridică în rândul eroilor romantici.
Cealaltă peliculă emblematică a perioadei, cu tendinţe de film noir, este filmul The Manchurian Candidate (1962) regizat de John Frankenheimer, care prezintă în mod plastic paranoia războiului rece, răspândită din ce în ce mai mult în America epocii respective. Nimeni nu este ceea ce pare să fie: la Frankenheimer toată lumea joacă joc dublu, sau este victima spălată la creier/reprogramată a „inamicului”. În acelaşi an a apărut pelicula Cape Fear thrillerul lui J. Lee Thompson, care este povestea unei familii americane aparent perfecte care se dezechilibrează şi ajunge la marginea prăpastiei. Un avocat respectat, cu trecut (familial) impecabil (Gregory Peck) stă faţă în faţă cu fostul deţinut psihopat (Robert Mitchum) care odinioară a ajuns după gratii datorită eficacităţii avocatului. (Filmul l-a inspirat pe Martin Scorsese atât de mult, încât a refăcut pelicula lui Thompson în 1991, cu duo-ul Nick Nolte, Robert De Niro în rolurile avocatului şi al deţinutului.)
Filmul Mickey One, regizat de Arthur Penn şi prezentat în 1965, cu Warren Beatty în rolul personajului care să scape de datoriile faţă de mafie, fuge la Chicago sub un nume fals, asemeni filmului lui Frankenheimer face portretul deloc flatant al Americii oraşelor mari cu tendinţe puternice spre paranoia.
Anii ‘70: poliţiştii cinici
În Hollywood-ul cel nou al anilor şaptezeci, ce răsuna de numele lui Lucas, Spielberg şi Coppola, au existat adepţi (chiar mulţi) ai film noir-ului. „Moştenirea” este evidentă în două pelicule de la începutul deceniului. În filmul Klute (1971), regizorul Alan J. Pakula a ecranizat povestea unei prostituate (Jane Fonda) şi a unui poliţist (Donald Sutherland) care au nevoie unul de celălalt. De asemenea, Clint Eastwood, care debuta ca regizor în acelaşi ani, râvnea la laurii noir-ului. În filmul Play Misty For Me!, un DJ (Clint Eastwood) stă faţă în faţă cu o femeie nebună, cu tendinţe ucigaşe (Jessica Walter). (Situaţia este asemănătoare în filmul lui Adrian Lyne, Fatal Attraction, unde viaţa lui Michael Douglas se transformă în iad prin intermediul lui Glenn Close.)
În anii şaptezeci au apărut două figuri de poliţişti pe marile ecrane, care datorită cinismului şi pesimismului emanate de personalităţile lor, ocupă un loc binemeritat în galeria aniteroilor film noir-ului. Dirty Harry al lui Eastwood (Don Siegel: Dirty Harry, 1972) şi Popeye Doyle al lui Gene Hackman (William Friedkin: The French Connection, 1971) poartă insigna poliţiei dar sunt incapabili să accepte normele meseriei lor, sunt incapabili să se acomodeze. Ei consideră justiţia o chestiune personală, îşi urmează legile proprii, nu îşi prea aleg metodele, şi adesea se găsesc dincolo de limita legalităţii. Dacă Popeye Doyle a fost cinic, ce se poate spune despre J.J. Gittes? Pelicula Chinatown, [Roman Polanski: Chinatown, 1974) readuce la viaţă Los Angeles-ul din anii 1930, iar detectivul particular din film este şi mai cinic decât poliţistul de la oraş al lui Friedkin, dacă este posibil aşa ceva. Dacă filmul lui Polanski ar fi fost scris de Chandler, s-ar putea spune că regizorul a făcut cea mai reuşită adaptare după Chandler. Dar, deoarece nu s-a întâmplat aşa, Chinatown este „doar” una dintre cele mai reuşite piese din istoria film noir-ului.
Dar să ne întoarcem la realitatea anilor şaptezeci! Paul Schrader a scris, Martin Scorsese a regizat iar Robert de Niro a interpretat povestea lui Travis Bickle, şi cu acest lucru, adică cu Taxi Driver (1976), au intrat în istoria filmului. Bickle, taximetristul săturat de mizeria nopţii din New York şi transformat în justiţiar, a devenit în decursul timpului o figură emblematică a noir-ului modern.
Anii ‘80–‘90: profesionişti şi tineri obraznici
Două dintre filmele ce experimentau cu noir-ul în anii optzeci, deşi foarte diferite în ceea ce priveşte tonalitatea, au reuşit să redea atmosfera ameninţătoate, cinică a noir-ului. Deşi se petrece la începutul secolului al 21-lea, filmul lui Ridley Scott Blade Runner (1982) prezintă o imagine a viitorului ce nu diferă foarte mult de mediul străzii ce emană corupţie şi destrăbălare din filmele lui Scorsese. Caracteristicile film noir-ului se regăsesc aproape în totalitate în film: noaptea niciodată nu ia sfârşit, plouă încontinuu, personajul principal – Deckar, care investighează androizi – este descendentul lui Sam Spade şi Philip Marlowe, iar deznodământul, în varianta regizorală, nu promite decât iertare temporară omului nesigur pe omenia lui şi iubitei sale androide. În timp ce Scott a filmat o melodramă cât se poate de serioasă printre decorurile futuristice, David Lynch a venit cu o farsă bizară ce se petrece într-un orăşel. Blue Velvet (1986) este în acelaşi timp o parodie kitchoasă şi o coborâre absurdă în infern, în spatele căreia se ivesc iraţionalitatea realităţii şi posibilitatea căderii.
Pe lângă filmele lui Scott şi Lynch au existat desigur şi alte pelicule excepţionale, făcute cu mare grijă artistică, cu viziune unică şi nu în ultimul rând cu entuziasm faţă de genul film noir-ului. Desigur, filmele lui Michael Mann (Thief?), al fraţilor Coen (Blood Simple), ale lui Alan Parker (Angel Heart), Harold Becker (Sea of Love) şi Lawrence Kasdan (Body Heat) au îmbogăţit galeria, dar adevăratul film de după Scott şi Lynch se mai lăsa aşteptat. În anii nouăzeci au mai apărut cu filme de tendinţă noir John Dahl, industriaşul de încredere (Red Rock West, The Last Seduction); Stephen Frears care a avut doar o escapadă pe teritoriul noir (Grifters); Carl Franklin, care făcea experimente cu varianta afro-americană a lui Philip Marlowe (Devil in a Blue Dress); veteranii fraţi Coen (Fargo) şi Lynch (Lost Highway); şi Curtis Hanson (L.A. Confidential) care avea succese păşind pe urmele peliculei Chinatown. Industriaşi şi meseriaşi, artişti bătrâni şi cu multă experienţă ai filmului, dar şi outsideri curioşi şi faţă-n faţă cu ei, trei tineri americani, care au depăşit cu nesimţire pe toată lumea. Triada pentru care a meritat să ne ducem la cinematograf şi în deceniul trecut: David Fincher, Quentin Tarantino, Brian Singer. Seven – Pulp Fiction – The Usual Suspects: replica finală perfectă a istoriei film noir-ului ce aparţine deja secolului trecut.
