Între 16 și 19 august, fanii filmelor horror au putut participa la un festival pe placul lor, asta dacă au fost dispuși să se aventureze în inima Transilvaniei. Lună Plină a avut loc într-o comună numită Biertan, pe lângă drumul ce leagă Mediașde Sighișoara.
Înainte să intru în detalii, țin să felicit echipa TIFF pentru această inițiativă. Acest prim festival de horror este bine-venit într-o țară a cărei cinematografie are nevoie disperată de filme de gen. Lungmetrajele horror autohtone încă ezită să apară, deși surse de inspirație există din abundență în folclor și nu numai. Nu zic că lipsa unui festival de gen a fost cea care i-a împiedicat până acum pe cineaștii români ai noului mileniu să facă horror (sau fantasy sau SF sau combinații între ele), dar simpla existență a acestuia poate fi pentru mulți un punct de plecare.
Acum să intrăm în detalii. Așa cum spuneam, Biertan este un sat aflat undeva pe drumul dintre Sighișoara și Mediaș, drum momentan aflat în plină reconstrucție, legată de fonduri europene și autostrăzi. Datorită acestei coincidențe neplăcute, a fost o călătorie cu hopuri, la capătul căreia erai întâmpinat de impunătoarele ziduri ale bisericii fortificate, construită în secolul al XVI-lea. Și cam atât avea de oferit Biertanul, pe lângă festival și activitățile aferente. Întrebarea mea este totuși: de ce Biertan? Înțeleg nevoia de a ne promova patrimoniul, iar faptul că am avut de a face cu un festival mic a însemnat că nici nu s-a cerut un spațiu mai amplu de desfășurare. Însă infrastructura slabă și condițiile îndoielnice de cazare probabil că i-au descurajat pe mulți să facă drumul. Un festival de film nu este egal cu vilegiatura. Am prins întâmplător o discuție în care se spunea că Biertanul a fost ales pentru că ar fi o locație mai „creepy”. Cu adevărat, „creepy” mi s-a părut felul în care se uitau unii localnici la tine dacă alegeai să te îmbraci într-un mod neobișnuit, adecvat însă unui festival horror. Proprietara pensiunii la care am stat m-a întrebat când am ajuns: „Nu vi se pare trist că se organizează un festival de horror într-un sat în care violența este la ea acasă?” (citat aproximativ). N-am știut ce să-i răspund atunci, dar acum pot spune că n-a fost nimic trist și nici nu cred că festivalul a făcut ceva pentru a spori violența din sat. În fond, localnicii n-au părut să se sinchisească de filme, în afară de copiii care tot încercau să intre fără succes la proiecții (majoritatea filmelor cereau o vârstă de peste 15 ani pentru a fi vizionate). Nu mă înțelegeți greșit, Biertan este un loc superb, ce merită vizitat, însă organizarea unui festival de horror acolo mi s-a părut puțin forțată.
Oricare ar fi fost condițiile, am fost acolo în primul rând pentru filme. În prima zi n-am reușit să prind decât Rammbock: Zombies la Berlin! (Germania 2011, r. Marvin Kren). Filmul a durat doar o oră, lucru de fapt îmbucurător din cauza frigului care ne-a luat pe mulți prin surprindere în timpul proiecției nocturne. Deși dădea uneori de impresia de film studențesc, Rammbock a fost un horror serios cu zombi cu un final emoționant și prezentând un twist original în felul în care protagoniștii se luptau cu hoardele de „nemorți”. Cei care au ajuns la timp în prima zi au putut participa la proiecția deja-clasicului horror/SF, The Thing (1982, r. John Carpenter).
A doua zi am putut recupera filme pe care le ratasem în seara precedentă. În primul rând, Somn ușor (Mientras duermes / Sleep Tight, Spania, 2011, r. Jaume Balagueró) mi-a stârnit curiozitatea datorită regizorului, unul dintre cei doi din spatele superbei duologii [Rec] (deja este o trilogie, însă partea a treia a luat-o pe arătură). Somn ușor este un thriller în care protagonistul este chiar personajul negativ, unul care nu poate simți fericire decât creând amărăciune oamenilor din jurul său. Interesant și în același timp tulburător este modul în care încerci fără succes să te distanțezi de protagonist și de acțiunile sale diabolice. Meritul acestei empatii este în mare parte al actorului Luis Tosar. Invazie în cartier (Attack the Block, Marea Britanie, 2011, r. Joe Cornish) este o comedie horror, cu ceva influențe de SF clasic, şi se petrece în ghetourile londoneze. Chiar dacă designul creaturilor era unul minimalist, inspirat parcă din desenele animate Ben 10 (nu întrebați!), personajele erau extrem de vii, iar apariția lui Nick Frost într-un rol episodic stârnea de fiecare dată râsul. Morții (The Dead, Africa de Sud, 2010, r. Howard & Jonathan Ford) este un film serios în care o epidemie de zombi împânzește întregul continent african. Inspirat de filmele lui Romero, dar și de clasicele filme cu zombies pre-Night of the Living Dead, Morții se ia totuși prea în serios pentru binele lui. Deși efectele speciale sunt excelente, scenariul este stângaci, mai ales înspre final, iar încercările forțate de a emoționa publicul eșuează. Am ratat proiecția lui Nosferatu (1922, Germania, r. F. W. Murnau), astfel că nu mă pot pronunța asupra acompaniamentului live asigurat de cvartetul Einuiea. Ziua a doua a festivalului însă a însemnat pentru mine apogeul. Prezentat ca fiind primul film cubanez cu zombies, Juan de los Muertos (Cuba, 2010, r. Alejandro Brugués) este o comedie hilară inspirată de celebrele Shaun of the Dead sau Zombieland, nefiind cu însă nimic mai prejos decât acestea. Imaginea, efectele speciale, scenele de acțiune și gag-urile, atât vizuale, cât și verbale, au oferit un spectacol complet, cu puține pauze de râs. Satira politică, deloc subtilă, a dat filmului o pereche în plus de cojones (ca să folosesc un eufemism clișeic, potrivit contextului), iar personajele păreau uneori că încalcă multe din regulile genului.
Ziua a treia a început cu Babycall (Norvegia, 2011, r. Pål Sletaune), un thriller despre o mamă mult prea grijulie, în care nu sunt foarte sigur că regizorul scenarist a știut ce face. Am putut vedea apoi Lista (Kill List, Marea Britanie, 2011, r. Ben Wheatley), un horror/thriller despre doi asasini plătiți și care se afundă în conspirația întunecată din spatele misiunii lor. Filmul, presărat pe alocuri cu umor improvizat de actori, dezvoltă natural relațiile dintre personaje, familia protagonistului jucând un rol important si totodata tragic. Sala Karloff s-a umplut până la refuz la proiecția Ținutul Însângerat (Red State, SUA, 2011, r. Kevin Smith), o satiră usturătoare în stilul regizorului deja cunoscut pentru comedii precum Clerks sau Dogma. Deși Kevin Smith s-a aventurat pentru prima dată pe tărâmul horror/thriller-ului, Red State nu este complet lipsit de umor. Ținta satirei este în primul rând religia, mai exact fanatismul tipic sectelor americane, dar acesta este doar un punct de plecare prin care Smith ajunge să ironizeze întregul guvern federal al Statelor Unite. Ziua s-a încheiat cu proiecția în aer liber a The Rocky Horror Picture Show (Marea Britanie/SUA, 1975, r. Jim Sharman), film cult prin excelență. A fost o atmosferă plăcută, mai ales că organizatorii au știut exact cu ce se mănâncă filmul. Proiecțiile Rocky Horror încă se desfășoară în ziua de azi, iar fanii își aduc diverse obiecte de recuzită cu ajutorul cărora se manifestă în timpul filmului. Deși nu a fost o proiecție interactivă 100%, s-a aruncat cu orez în timpul scenelor de nuntă, s-a cântat, s-a tropăit și s-a aplaudat. Nu toată lumea a înțeles umorul camp sau referințele la SF-uri clasice, însă cei care au făcut-o, au înfruntat frigul, încheind seara cu zâmbetul pe buze.
Ultima zi a fost săracă în proiecții. Am avut parte de al treilea calup de scurtmetraje, intitulate Shadows, unde am putut vedea și un film autohton cu zombies, Mătăsari, în regia lui Ilija Piperkoski. Am putut vedea în reluare Tunelul (The Tunnel Movie, Australia, 2011, r. Carlo Ledesma), o combinație reușită între mockumentary și horror de tipul „found footage”, despre o creatură misterioasă din tunelurile de sub orașul Sydney, Australia. Deși erau evidente influențele The Blair Witch Project sau [Rec], Tunelul are destule elemente originale pentru a sta în picioare și câteva momente cu adevărat înfricoșătoare. Practic, un horror în adevăratul sens al cuvântului. M-am bucurat, deci, că l-am lăsat la urmă.
Oricare ar fi fost nemulțumirile mele legate de festival, Lună Plină a fost un eveniment deosebit, o primă ediție timidă, dar promițătoare, la care mă bucur că am participat. Voi încheia însă cu încă o nemulțumire, pe care oricât de mult așfi încercat să o ignor, m-a urmărit aproape la fiecare proiecție: publicul. Am câteva întrebări pentru cei care au participat și s-au făcut „vinovați” de astfel de comportament. Dacă un film a început de mai bine de jumătate de oră, de ce totuși simțeați nevoia să intrați la proiecții? Chiar atât de mult vă emoționează imaginile mișcătoare, care deja nu mai fac sens dacă ați ratat începutul? De parcă nu era de ajuns că limitarea cinematografelor improvizate făcea dificilă vizionarea pentru cei care nu stăteau în rândul întâi. Apoi, chiar simțiți nevoia de a vă vocifera opiniile, având în vedere că sunetul nu este tocmai „ca la mall”? Ce s-a întâmplat cu vorbitul în șoaptă sau cu păstrarea părerilor după sfârșitul proiecției? Sau prea multe vizionări acasă, în fața calculatorului, v-au făcut să uitați cum să vă comportați la cinema? Desigur, The Rocky Horror Picture Show a fost excepția la care publicul era încurajat să se manifeste zgomotos, însă culmea că atunci spectatorii au fost în mare parte tăcuți, cu excepția fanilor care știau cu ce au de a face. În rest, mă simțeam uneori ca la o proiecție pentru orbi, în care voci din jurul meu îmi povesteau cum personajele „omg, se dezbracă” sau „ia uite, acum se iau la bătaie” (citate aproximative). Scriam la începutul articolului despre nevoia unui cinematograf autohton de gen. Însă acum, fără a pretinde că opinia mea este absolută și fără a încerca să-i bag pe toți într-o singură oală, încep să cred că poate publicul român nu este încă pregătit pentru a avea un cinematograf complet.
