Şirul miracolelor Disney a început în 1937 cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici (Snow White and the Seven Dwarfs, r. Walt Disney, David Hand, 1937). Desenele animate ale Walt Disney Company au devenit într-o clipă favoritele întregii lumi, Albă ca Zăpada, Mickey Mouse, Donald Duck, Peter Pan şi prietenii lor făcând posibilă trăirea miracolelor, transformând viaţa de zi cu zi a copiilor într-una ca din poveşti, şi, nu în ultimul rând, învăţându-i să iubească şi să fie amiabile. Chiar şi după deceniile lungi, cu mici modificări, miracolul mai există.
În transformarea desenelor animate Disney, un moment crucial este constituit de filmul Toy Story, prezentat în 1995, care este prima animaţie realizată exclusiv pe calculator şi în acelaşi timp, începutul colaborării dintre Walt Disney Pictures şi Pixar Animation Studios. Desenele animate prezentate pe parcursul următoarelor 10 ani au fost co-producţii Disney-Pixar. În unele cazuri, Disney s-a implicat şi în crearea acestora, însă în majoritatea cazurilor, Pixar le-a realizat şi Disney le-a distribuit. Desenele animate create de cele două părţi le-au adus colaboratorilor succes după succes, în acest fel devenind de la sine înţeles decizia managerului nou, Rober Iger, de a achiziţiona Pixar-ul, în 2005. Colaborarea fructuoasă care a început în 1995, iar mai apoi preluarea Pixar-ului în 2006, pe lângă consecinţele economice (foarte pozitive conform presupunerilor) a avut efecte şi asupra caracterul creaţiilor. Efecte bune, rele, mixte.
Cel mai puternic impact al colaborării cu Pixar s-a simţit pe tehnica de realizare a filmelor. Dacă analizăm creaţiile prezentate în ultimii 10 ani, trebuie să ne confruntăm cu renunţarea la desenul tradiţional, cu mâna. Această tendinţă se manifestă însă în modalităţi diferite în cazul filmelor de animaţie Disney realizate în colaborare cu Pixar, faţă de cele pe care le-a făcut independent de acesta.
Disney fără Pixar
În filmele de animaţie create de Disney fără Pixar (2000–2005) se poate observa îmbinarea desenelor tradiţionale, realizate cu mâna, cu animaţiile digitale. Fantezia 2000 (Fantasia 2000, r. James Algar, 2000), realizată în urma Fanteziei (Fantasia, r. James Algar, 1940) prezentată în 1940, este cel mai bun exemplu al îmbinării celor două tehnici. Toate componentele creaţiei, formate din interpretările animate ale compoziţiilor muzicale clasice, îşi găsesc cea mai potrivită modalitate de prezentare. Titlul se potriveşte perfect cu filmul, acesta prezentând o serie de fantezii provenite din creaţiile lui Beethoven, Shostakovich, Stokowski etc. Unele sunt alăturate unor povestiri, altele jocurilor unor figuri abstracte. Fiecare dintre ele este o lume de sine stătătoare, cu o tehnică de desen, cromatică, dramaturgie şi atmosferă particulară. Fantezia 2000, ca şi predecesorul său este un apogeu special al creaţiilor Disney, datorită faptului că nu se aliniază la şirul poveştilor de aventură.
Apropo de poveştile de aventură: majoritatea desenelor animate Disney sunt astfel. Toate acestea se bazează pe aceeaşi scenariu: pornesc cu o introducere, din care spectatorul află toate informaţiile necesare. Apoi urmează prima cotitură semnificativă care constituie intriga. Aceasta constituie, în majoritatea desenelor animate Disney, începutul unui drum plin de obstacole pe care eroul trebuie să le învingă pentru a ajunge la „lupta” finală. Ultimul obstacol este, de regulă, mai greu de învins, decât toate celelalte, tensiunea ajungând şi ea la punctul culminant. După ce eroul (care poate fi dinozaur, puişor, robot, căţel sau chiar om) învinge ultima provocare, povestea ajunge la deznodământ, terminându-se de fiecare dată cu happy ending. Deoarece fiecare desen animat se realizează pe baza reţetei prezentate, dramaturgia cauzând foarte rar surprize spectatorului, aşteptările sunt mereu întrecute prin personajele şi poveştile Disney.
Cu toate că Dinozaurul (Dinosaur, r. Eric Leighton, Ralph Zondag, 2000), rulat pe marile ecrane din 2000, prezintă vicisitudinile deplasării dinozaurilor spre un loc sigur în urma unei ploi de meteoriţi, aceasta nu este una dintre poveştile într-adevăr ingenioase ale Disney, însă Împăratul vrăjit (The Emperor’s New Groove, r. Mark Dindal, 2000), care a apărut imediat după aceasta, a adus noutăţi incitante. Chiar şi animaţia în sine este şăgalnică. Adversarii vor să îl omoare pe Kuzco, împăratul tânăr, indolent. Tentativa de omor eşuează, Kuzco fiind transformat într-o lamă. Drumul ce trebuie parcurs pentru a se transforma în om este greu, periculos – poate că nici un om nu ar putea să îl parcurgă, mai puţin o lamă egocentrică, stângace. În urma parcurgerii acestui drum, Kuyco învaţă să aprecieze ajutorul prietenilor şi iubirea, pierzându-şi şi el egoismul. Până la urmă se transformă înapoi în împărat, însă parcă devine un alt om atât în interior, cât şi în exterior. Punctul forte al desenului animat este – pe lângă figura genială a lamei egoiste – umorul.
În realizarea figurinelor, creatorii au îmbinat tehnologia tradiţională cu cea digitală. Fundalele au fost în totalitate desenate cu mâna, ca şi schiţele figurinelor, acestea din urmă însă au fost colorate în forma digitală, şi mişcările lor au fost, de asemenea, generate în mod digital. Ca şi în acestea, în toate desenele animate prezentate exclusiv de Disney înainte de 2006, desenul tradiţional ocupă un loc mult mai important decât cel digital.
Atlantis: Imperiul pierdut (Atlantis: The Lost Empire, r. Gary Trousdale, Kirk Wise, 2001) nu a îndeplinit aşteptările publicului larg faţă de creaţiile Disney, mai ales cele din jurul explorării imperiului miraculos. Povestea plictisitoare trage după sine întregul film de animaţie, cu toate că unele personaje nu ar trebui să se irosească. Printre eroii desenaţi în întregime cu mâna apar şi personaje incitante, cum ar fi Milo Thatch, timidul şi isteţul şoarece de bibliotecă explorator, Mole, cârtita cu accent francez şi cu ochii microscopici sau Mrs. Packard, bătrâna care nu se opreşte niciodată din fumat.
În Lilo şi Stitch (Lilo&Stitch, r. Dean Deblois, Chris Sanders, 2002) situaţia este inversă. Singurul personaj incitant este Stitch, însă el singur poate să facă animaţia să zboare. Roboţelul extraterestru Stitch a fost creat pentru a distruge, fiind capabil să nimicească orice: om, animal, obiect de orice mărime şi cantitate. Fiinţa hibridă măruntă (care seamănă un pic cu un şoarece, dar mai degrabă cu un căţeluş) ajunge întâmplător pe Pământ, la un adăpost pentru animale. Lilo îl adoptă, şi cu acesta începe dezvoltarea lentă, dar cu atât mai sigură a caracterului lui Stitch. Lângă fetiţă, acesta are parte permanent de dragoste, drăgălăşenie şi aventuri, cu timpul începând şi el să ţină la ea, să iubească şi să devină inimos. Roboţelul destinat la distrugere devine un animal de companie fermecător. Pe lângă eroul încântător, animaţia desenată aproape exclusiv cu mâna, cu folosirea acuarelei în fundale este şi ea covârşitoare – Disney nu a folosit acuarelă după Dumbo (Dumbo, r. Ben Sharpsteen, 1941) din anul 1941. Majoritatea fundalelor din Lilo şi Stitch au fost desenate cu acuarelă de nuanţă deschisă, dăruind prin această cale o prospeţime uimitoare filmului de animaţie.
După filmul de succes Lilo şi Stitch, Disney a mai dăruit cinematografelor două filme de animaţie, în crearea cărora a fost avantajat desenul tradiţional, realizat cu mâna. Fratele Urs (Brother Bear, r. Aaron Blaise, Bob Walker, 2003) şi O fermă trăsnită (Home on the Range, r. Will Finn, John Sanford, 2004) nu au reuşit să cucerească publicul şi pe criticii de specialitate. Primul prezintă prietenia dintre Koda, un pui de urs micuţ şi Kenai, un bărbat transformat în urs, însă fără idei speciale. O fermă trăsnită este o întoarcere a lui Disney la rădăcini, cel puţin aparent, creaţia fiind în totalitate desenată cu mâna, iar în ceea ce priveşte genul, filmul seamănă cu musical-urile de demult uitate ale lui Disney. Această direcţie de întoarcere spre rădăcini este doar aparentă, după aceste două filme animate Disney uitând atât de desenul cu mâna, cât şi de genul musical-ului.
Prietenia Disney-Pixar
Este interesant de observat faptul că în perioada 2000–2005 au luat fiinţă trei animaţii, ca urmare a colaborării cu Pixar, şi acestea s-au bucurat de cel mai mare succes în rândul spectatorilor şi al profesioniştilor din domeniu. Aceste trei sunt Compania Monştrilor, În căutarea lui Nemo şi Incredibilii. Toate trei sunt total diferite, însă au în comun denumirea Pixar şi tehnica de realizare digitală, respectiv genialitatea care provine din acestea două.
Compania Monştrilor (Monsters, Inc., r. Pete Docter, 2001) este unul dintre cele mai geniale – dacă nu cel mai genial – film de animaţie Disney/Pixar al ultimilor zece ani, fiind un agregat al unor idei incredibil de interesante. Afacerea care a luat fiinţă din înspăimântarea copiilor şi în care lucrează exclusiv monştri, perechea Sulley-Mike, Boo care intră în scenă ca a treia persoană, deznodământul nostim vrăjeşte publicul. Sulley este un monstru albastru, uriaş, placid, pe când Mike este verde, mic şi sare ca o minge. Sulley îi sperie pe cei mici, Mike măsoară energia provenită din ţipetele celor înspăimântaţi, cei doi constituind cea mai bună echipă din Metropolis. În aceste circumstanţe intră în viaţa celor doi Boo care vede în cei doi monştri prieteni de joacă. Sulley şi Mike se feresc de fetiţă, la început vor ambii să scape de ea. Apoi Sulley nu mai vrea, iar la un moment dat, monştrii îşi dau seama că o au îndrăgit-o pe micuţa Boo. Mai mult, ei observă că nu doar ţipetele produc energie, ci şi râsul. După o serie de aventuri, Sulley, Mike şi Boo îi înfrânge pe monştrii inamici. Fetiţa ajunge acasă, iar compania monştrilor îşi schimbă profilul de la producerea energiei din ţipete în cea din râsul copiilor. Povestea este genială, prezentarea perfectă, şi nu lipseşte nici morala.
În ceea ce priveşte ideile, În căutarea lui Nemo (Finding Nemo, r. Andrew Stanton, 2003) este mai modest. Principalul punct forte al acestuia este punctualitatea prezentării, care poartă în acelaşi timp atât elemente realiste, cât şi unele fabuloase. Adâncul oceanului nu a fost niciodată prezentat într-un mod atât de încântător. Creatorii prezintă cu o minuţiozitate obsedată diferitele tipuri de peştişori, meduze, corali – întreaga faună a oceanului. Nemo arată, spre exemplu, ca şi un peşte-clovn adevărat. Preocuparea pentru realism se referă în principal la forme (chiar dacă totul este un pic mai rotund, mai moale şi mai accentuat ca în realitate). În ceea ce priveşte culorile, creatorii nu şi-au pus frâu imaginaţiei – totul este vizualizat într-o nuanţă mai intensă. Pe lângă universul cromatic extraordinar, În căutarea lui Nemo nu oferă nimic nou: filmul prezintă povestea unei călătorii pline de aventuri, cu o dramaturgie obişnuită, la care se adaugă morala puternică privind prietenia, iubirea şi amabilitatea.
Incredibilii (The Incredibles, r. Brad Bird, 2004) prezintă într-un context deloc surprinzător lupta binelui cu răul: binele este reprezentat de membrii familiei de super-eroi Incredibili, iar răul de geniul tehnic IncrediBoy, frustrat de lipsa aptitudinilor supranaturale. Ca urmare a acestei frustrări, personajul ar vrea ca toţi membrii familiei Incredibililor să dispară de pe pământ. Cu toate acestea, el nu are nicio şansă împotriva familiei cu abilităţi incredibile: domnul Incredible este puternic, Elastigirl este elastică, Dash este rapid, Violet poate deveni transparent, iar cel micuţ se poate transforma chiar şi într-un drac. Desenele animat este interesant, pe lângă ingeniozitatea personajelor şi pentru că este plină de acţiune şi datorită ritmului accelerat care îl domină.
Anul 2005 se termină fără evenimente semnificative în viaţa fabricii de miracole, comedia sci-fi Puiu mic (Chicken Little, r. Mark Dindal, 2005) neavând un renume în domeniu. În anul 2006 se produce însă marea schimbare: Disney îl achiziţionează pe Pixar Animation Studios.
