Istoria noului mileniu al Disney este în strânsă legătură cu studioul Pixar. Simbioza devine din 2006 şi mai puternică, în acest an Disney achiziţionând Pixar Animation Studios. Aceasta constituie începutul unei noi ere: Disney renunţă la filmele de animaţie desenate cu mâna, şi începe să creeze exclusiv animaţii digitale. Istoria studioului Disney din secolul 21 continuă.
Adopţia Disney-Pixar
După schimbările organizaţionale, cele două studiouri au prezentat ca primul film animat comun pe cel cu titlul Maşini (Cars, r. John Lasseter, 2006), cu care au obţinut un mare succes. Povestea închipuită şi realizată exclusiv cu personaje-maşinuţe este în totalitate nouă şi proaspătă. Maşini vorbitoare existau şi până în acest moment, însă atât de vii, atât de omeneşti niciodată, datorită în principal aşezării ochilor pe parbrize, în loc de a-i aşeza pe faruri. În acest fel, ochii sunt mai mari, mai expresivi, oferind mai multă posibilitate de joacă. Datorită acestei idei simple, însă esenţiale, precum şi a dialogurilor nostime, cu toate că dramaturgia este obişnuită, fiecare moment este fascinant.
Situaţia este un pic diferită în cazul filmului sci-fi de călătorie în timp Familia Robinson (Meet the Robinsons, r. Stephen J. Anderson, 2007). Naraţiunea nu oferă nimic nou, întorsăturile pot fi previzionate aproape de fiecare dată. Printre personajele mediocre se pot descoperi însă două idei bombă: fostul coleg de cameră al persoanjului principal Lewis, Goob, cu o empatie extraordinară, care între timp se schimbă în inamicul viclean şi răzbunător cu numele Bowler Hat Guy. Bowler Hat Guy, înalt, subţire, îmbrăcat din cap până în piciore în negru este întruchiparea uneltirii răutăcioase. Fiecare trăsătură a feţei sale reflectă caracterul său viclean: nasul lung, în formă de şoim, bărbia alungită şi mustaţa răsucită sugerează rudenia cu strigoaice. Vrăjitoria lui Bowler Hat Guy se concentrează însă asupra lui Doris, jobenul. Este ironic faptul că Doris este chiar invenţia lui Lewis. În mod firesc, viclenia nu este de ajuns pentru înfrângerea binelui. Chiar dacă nu ei reprezintă binele în poveste, constituie una dintre cele mai reuşite perechi din ultimii ani ale lui Disney – din tabăra răului. În ceea ce priveşte partea binelui, Disney/Pixar a creat personaje semnificarive în următoarele două filme de animaţie, în Ratatouille (Ratatouille, r. Brad Bird, Jan Pinkava, 2007) şi WALL-E (WALL-E, r. Andrew Stanton, 2008).
Ideea de la care porneşte Ratatouille (Ratatouille, r. Brad Bird, Jan Pinkava, 2007) este principiul bucătarului francez renumit Auguste Gusteau, potrivit căruia oricine poate să trăiască experienţa gătitului, oricine poate învăţa să gătească. În acest fel este posibil ca Remy, şobolanul cu un gust rafinat şi Linguini, antitalent în acest domeniu, constituie perechea de bucătari cu cel mai mare succes din Paris. În creaţia lui Brad Bird şi Jan Pinkava, fiecare personaj este o lovitură în plin: Anton Ego, criticul (care în mod ciudat seamănă cu Bowler Hat Guy), Skinner, bucătarul şef micuţ, dar cu atât mai viclean, Colette, bucătar sever în bucătărie, însă femeie cu inima moale în afara acesteia.
În afară de formularea personajelor, genialitatea regizorilor reiese şi din legătura strânsă dintre persoana şoarecelui şi a procesului gătitului. Chiar dacă la început pare ciudată, sau chiar dezgustătoare ideea şobolanului care găteşte, aceasta devine nostimă şi chiar apetisantă în Ratatouille. Aceasta se datorează micilor gesturi, spre exemplu Remy îşi spală în mod regulat mâinile şi îşi exprimă permanent respectul faţă de gătit. La acestea se adaugă şi design-ul fantastic al mâncărurilor preparate de Remy, la desenarea cărora s-a folosit tehnica digitală. Astfel este posibil ca la vederea ghiveciului preparat de Remy şi Linguini, spectatorii să îşi dea seama că le este foame.
Miracole mici, asemănătoare se regăsesc şi în WALL-E (WALL-E, r. Andrew Stanton, 2008). Şi în acest film de animaţie se întâmplă miracolul că roboţii sunt mai umani, decât oamenii. WALL-E culege şi sistematizează deşeuri de dimineaţa până seara. În timp ce face această muncă monotonă, începe să colecteze diferite obiecte pentru el însuşi, pe care le depozitează în ungherul său micuţ. Într-o zi se întâlneşte şi cu o insectă, se împrietenesc, şi din acel moment cei doi ţin unul la altul. WALL-E începe să se ataşeze noului prieten şi obiectelor colectate. Şi în acest moment, iubirea este incredibil de aproape şi îşi face apariţia în viaţa lui o dată cu apariţia Evei.
În schimb, oamenii rămaşi departe de Pământ aproape că au devenit roboţi. Filmul de animaţie prezintă o viziune grotescă cinică asupra omului din viitor. Această vieţuitoare nu mai are legătură cu omul de astăzi: îşi petrece întreaga viaţă într-un scaun controlat de un calculator care poate fi mişcat dintr-o parte în alta, a suferit o atrofiere a oaselor şi muşchilor şi i-a crescut semnificativ greutatea. Pe lângă aceste schimbări fizice, şi personalitatea sa a suferit modificări cruciale: deoarece viaţa omului este plină de virtualitate, a renunţat şi la comunicarea reală – în loc de a vorbi cu cei din jur, comunică pe chat cu aceştia. Roboţii sunt prezentaţi în film ca fiinţe superioare oamenilor. Această superioritate se manifestă nu numai în aptitudinile fizice şi viaţa sentimentală, ci şi în abilităţile intelectuale. Desigur, în acest fel ei vor fi cei care vor găsi o modalitate de a-i aduce înapoi pe oameni pe Pământ.
Abordarea ironică a omului şi reflectarea asupra problemelor omenirii este caracteristică mai multor creaţii Disney/Pixar. După WALL-E, în acelaşi an, a fost lansat filmul de animaţie Bolt (Bolt, r. Byron Howard, Chris Williams, 2008), care prezintă în mod explicit lipsa cumpătării, concentrarea exclusiv asupra banilor, şi face responsabil Hollywoodul pentru păţaniile căţelului cu numele Bolt. Pentru succesul unui serial TV, regizorii filmului manipulează şi păcălesc căţelul, făcându-l să creadă că poate face minuni, iar când Bolt ajunge în viaţa reală, în mod firesc nu ştie cum să reacţioneze la situaţia că el nu este un supererou, ci un câine mediocru. După dificultăţile confruntării cu realitate, cu ajutorul unei pisici vagaboande şi a unui hamster descoperă frumuseţile şi micile bucurii ale vieţii. Punctul forte nu este povestea în sine, ci problema Hollywood vs. Realitate, ridicată în Bolt.
Prima creaţie semnificativă Disney/Pixar din anul 2009 se îndepărtează de problemele realitatăţii. Deasupra tuturor (Up, r. Pete Docter, Bob Peterson, 2009) povesteşte şi îi îndeamnă pe copii şi pe adulţi că îndrăznească să viseze. Dacă reuşesc să facă acest lucru, atunci să îndrăznească să iniţieze angajamente care par a fi imposibile pentru ca visele lor să se îndeplinească. Şi Carl Frederikson face acest lucru, personajul principal din Deasupra tuturor. Împreună cu soţia sa, în trecut au aspirat la o casă proprie la Paradise Falls (cascadă care nu există în realitate, în America de Sud sunt însă locuri asemănătoare). Carl decide deodată să pornească spre cascada miraculoasă. Pentru aceasta, leagă de casă sute de baloane pline de heliu şi zboară cu ea spre Paradise Falls. Filmul de animaţie prezintă călătoria în sine, precum şi înlăturarea obstacolelor din cadrul acesteia, toate acestea cu utilizarea unor culori minunate, a unor întorsături nostime şi printr-un entusiasm extraordinar.
Cât este de nostimă şi reuşeşte să-i facă pe spectatori să zâmbească Deasupra tuturor, atât de întunecoasă, apăsătoare, însă răcoritoare la sfârşit este adaptarea Dickens, O poveste de Crăciun (Christmas Carol, r. Robert Zemeckis, 2009). Înaintea acestui film au fost create nenumărate adaptări ale romanului scris de Dickens, Disney prezentând în 2009 cel de-al treilea film de animaţie pe această temă: prima a fost lansată în 1983 cu titlul Mickey’s Christmas Carol (r. Burny Mattinson, 1983), iar cea de-a doua în 1992, intitulată Muppet – Colinda de Crăciun (The Muppet Christmas Carol, r. Brian Henson, 1992), coproducţie cu Jim Henson Productions. Particularitatea celei de-al treilea adaptări provine – pe lângă gustul amăruie – din utilizarea tehnicii performance capture: mişcările personajelor sunt înregistrări ale mişcărilor unor actori, transpuse pe modele digitale.
După adaptarea Dickens de Crăciun se pare că Disney se întoarce la desenul cu mâna şi genul musicalului, utilizate în urmă cu câţiva ani. Prinţesa şi broscoiul (The Princess and the Frog, r. John Musker, Ron Clements, 2009), prezentat în februarie, este primul film de animaţie desenat cu mâna de Disney după O fermă trăsnită (Home on the Range, r. Will Finn, John Sanford, 2004) din anul 2004.Totodată, şi muzica ajunge să fie pe prim plan, aspect neîntâlnit după westernul bovin menţionat. Mai mult, în creaţiile Disney din ultimii 10 ani, muzica a fost un instrument complementar, fără funcţie dramaturgică. Se pare deci că o dată cu crearea filmului de animaţie Prinţesa şi broscoiul, Disney face o încercare de a folosi mijloacele tradiţiionale, şi de a găsi echilibrul dintre acestea şi tehnicile digitale dominante ale Pixar.
Peliculele Disney
Punctul forte al Walt Disney este fără îndoială constituit de filmele de animaţie, acestea căpătând mai multă importanţă decât peliculele. Nivelul acestora din urmă este mult mai fluctuant decât cea a filmelor de animaţie. Analizând animaţiile Disney/Pixar din ultimii zece ani, se poate remarca faptul că unele dintre acestea nu au îndeplinit aşteptările publicului. Dacă examinăm aceeaşi perioadă din punctul de vedere al peliculelor, găsim foarte puţine creaţii uimitoare.
Gloria ultimilor zece ani îi aparţine incontestabil trilogiei Piraţii din Caraibe (Pirates of the Caribbean, r. Gore Verbinski, 2003, 2006, 2007), creat de Disney în colaborare cu Jerry Bruckheimer Films şi Second Mate Productions. Vizionând toate episoadele trilogiei, nu este de mirare că cel mai fascinant este primul, Blestemul Perlei Negre (The Curse of the Black Pearl, r. Gore Verbinski, 2003). Înaintea acesteia existau doar filme cu piraţi nereuşit, şi, oricât de sceptici am fi în legătură cu povestea căpitanului Jack Sparrow, aceasta ne duce cu sine chiar de la început. Cel de-al doilea, Cufărul omului mort (Dead Man’s Chest, r. Gore Verbinski, 2006) şi cel de-al treilea, La capătul lumii (At Worlds End, r. Gore Verbinski, 2007) au un impact mai slab: cel de-al doilea este prea ticsit: sunt prea multe fire de naraţiune paralele, multe personaje inutile în unele scene, ca urmare a acestora povestea destrămându-se. Erori dramaturgice se regăsesc şi în episodul al treilea, însă cu toate acestea, naraţiunea este mai coerentă şi se bazează pe fire de acţiune mult mai ferme.
Pe lângă problemele dramaturgice însă trebuie accentuate două elemente importante care sunt la fel de puternice şi impecabile în toate cele trei episoade: perechea personaj/actor Jack Sparrow / Jonny Depp şi spectaculozitatea şi tensiunea scenelor de luptă. Căpitanul Jack Sparrow este o figură unică printre piraţii istoriei filmului: este șugubăț, câteodată neîndemânatic, fuge ca o femeie, însă în acelaşi timp este norocos, zurliu şi e cel mai bun pirat al Mării Caraibelor. Jonny Depp joacă rolul căpitanului Sparrow cu o precizie şi o lejeritate ne crezut. În interpretarea acestui rol, pentru care a fost nominalizat şi pentru Oscar, nu poate fi surprins în niciun moment fals, ca de altfel nici Geoffrey Rush sau pe Orlando Bloom. Pe lângă cei trei actori marcanţi, şi scenariştii merită aplauze. Fiecare episod al trilogiei fascinează publicul cu privelişti şi scene de luptă captivante, cea mai uimitoare dintre acestea fiind scena de luptă finală a ultimului episod. Cele două vase cu piraţi, Perla Neagră şi Olandezul Zburător luptă până la sfârşit pe vârful unui vârtej. Imaginile splendide se completează de fiecare dată cu o muzică captivantă, care creşte tensiunea.
Trilogia i-a adus producătorilor sute de milioane de dolari. Dacă luăm în considerare pe lângă aceştia şi succesul în rândul publicului şi aprecierile profesionale, este firească lansarea din 2011 a episodului 4, Piraţii din Caraibe: Pe ape şi mai tulburi (Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides, r. Rob Marshall, 2011).
Printre peliculele de succes ale Disney trebuie amintite şi Cronicile din Narnia (The Chronicles of Narnia, r. Andrew Adamson, 2005, 2008), cu două episoade, precum şi Podul către Terabithia (Bridge to Terabithia, r. Gábor Csupó, 2007). Primul este un fantasy tipic, bine născocit, spectaculos, care însă pierde din agreabilitate datorită jocului fals al celor patru copii din rolul personajelor principale. Este interesant că jocul lui Georgie Henley, din rolul lui Lucy, cea mai mică fetiţă, este cea mai realistă. Interpretarea celorlalte personaje cauzează, din păcate, scăderea valorii artistice ale ambelor filme.
Rolurile principale din Podul către Terabithia sunt, de asemenea, interpretate de copii: Jess de către Josh Hutcherson şi Leslie de către Annasophia Robb. Cu toate că aceşti actori nu sunt renumiţi, merită accentuarea numelor, pentru că ambele persoane au făcut o muncă admirabilă: parcă cele două personaje ar fi fost create pentru ei. Acest fapt este mai puţin surprinzător, având în vedere povestea fascinantă, plină de entuziasm care stă la baza filmului, şi care porneşte de la romanul lui Katherine Paterson. Filmul prezintă prietenia lui Jess şi Leslie, căsuţa lor din fundul pădurii şi povestea lor comună. Se povesteşte despre Terabithia, un loc pe care doua ei doi îl cunosc, şi care a luat fiinţă datorită sincerităţii, imaginaţiei bogate şi poftei pentru experienţe noi. Cei doi petrec după-mese minunate în pădure, până în ziua în care Leslie se înecă în pârâul care separa lumea miraculoasă a celor doi de realitate.
Cu toate că se termină cu un happy end forţat (Jess construieşte un pod deasupra pârâului şi îi arată surioarei locul miraculos), filmul lui Gábor Csupó povesteşte despre sentimente, dorinţe, experienţe miraculoase – într-un mod realist, neobişnuit pentru Hollywood.
Disney poate fi dojenit pentru că este doar o componentă a mecanismului de la Hollywood, o fabrică uriaşă de bani. Este în mod incontestabil cea mai mare şi mai rentabilă afacere – însă în spatele popularităţii, puterii şi a banilor se află şi o fabrică de idei creative. Analizând doar creaţiile Disney din ultimii zece ani, putem remarca faptul că producătorul de filme aduce amiabilitate, culori minunate şi poveşti palpitante în viaţa de zi cu zi a celor mici, dar şi a celor mari.
