Eu sunt Dracula!

Cândva pe la mijlocul anilor 1990 m-am întâlnit în centrul Clujului cu un american. Nu-mi aduc aminte de numele lui. A fost un pescar de heringi: timp de șase luni trăgea, eviscera, tăia peștele prins, iar cealaltă jumătate de an o petrecea ca muzicant și care regizor (amator) de filme. Și bineînțeles călătorea. Din vorbă în vorbă, am ajuns să-mi ceară să-i recomand o crâșmă bună. I-am recomandat una. M-a întrebat până când este deschisă. I-am zis că până târziu, adică până devreme. A râs și mi-a spus: nu e problemă, nu mă tem noapte, am asta cu mine. Și cu asta, și-a desfăcut cămașa. Avea în gât un lanț de aur cu un crucifix. L-am întrebat cum avea să-l ajute lanțul de aur în caz că va avea de-a face cu localnici agresivi. A râs din nou, de data aceasta de mine, apoi a scos un usturoi din buzunar. Atunci mi-a căzut fisa despre ce era vorba. Am încercat să-i explic despre ce este vorba. Adică despre ce nu este vorba. A dat din cap: Dracula trăiește. Dar cine este Dracula acesta, am întrebat eu puțin cam nervos. Mr. Lugosi, of course. Acum, cu vreo douăzeci de ani după această poveste îmi dau seama: el a avut dreptate.

B.F.D.B. – Béla Blaskó – Arisztid Olt

Béla Ferenc DezsőBlaskó, bebelușul cu un nume amuzant de nepronunțat (de altfel cel mai renumit actor maghiar din toate timpurile) s-a născut pe 20 octombrie 1882, într-o familie K&K (Kaiser und König / împărat și rege) de bancheri din Lugoj (tatăl lui a fost IstvánBlaskó, mama lui a fost Paula Vojnich) ca al patrulea copil. El a fost mezinul familiei. Mai târziu își amintea de această perioadă a copilăriei sale în felul următor: „Am fost un băiat sălbatic, care nu putea fi ținut în frâu. Asemenea lui Dr. Jekyll și Mr. Hyde, doar că eu mă schimbam în funcție de sexe. Adică, am fost brutal cu băieții. Dar de cum am ajuns în compania doamnelor și domnișoarelor, mă prezentam imediat la sărutat mâna… Vă spun, am fost o fiară cu băieții. Cu fetele, un mielușel.” Nici nu și-a dezminți nimbul, căci la vârsta de 12 ani a plecat din cercurile bancare și familiale și și-a luat lumea-n cap. Conform unor surse, și-a început VIAȚA, cu litere mari, ca muncitor la mină, la Reșița. (Care se găsește la 57 de km de Lugoj, deci micul Béla a lungit pasul destul de bine, la vârsta de 12 ani.) Se poate că în tarne a fost atins pentru prima dată de acele forțe telurice care mai târziu l-au făcut atât de măreț pe marile ecrane. Dar este posibil că toată povestea cu mina să nu fie reală, și… nu se știe ce a făcut micul B.F.D.B. după ce a fugit de acasă și până a ajuns pe scenă. Cert este că primele sale apariții la teatru de care se știe au fost în stagiunea 1903–1904, când a apărut în roluri minore la teatrul din Subotica. Atunci și-a luat numele de Lugosi și a scăpat de greutatea burgheză a B.F.D.B.-ului. Apoi a apărut la Timișoara, Debrecen, și în 1910 a fost deja membru al Teatrului Național din Szeged. Caracterul Jekyll-Hyde se pare că a dat roade, pentru că în 1913 apare deja ca artistul Teatrului Național din Budapesta.

Béla Lugosi

Din păcate nu s-a putut bucura foarte mult timp de succes, pentru că la nici un an după aceea a izbucnit  Primul Război Mondial, și Lugosi – care fusese și mare patriot – s-a gărbit să se înroleze în armată. A servit ca infanterist între 1914 și 1916. Unele surse susțin că a ajuns până la rangul de locotenent, alții susțin că a fost căpitanul patrulelor cu schi. (Chestia asta este puțin deplasată: patrule pe schi ungurești.) Pe frontul rusesc a fost rănit de mai multe ori, și trimis acasă, a primit Medalia Răniților. După demobilizare și-a continuat cariera teatrală, până a l-a ajuns din urmă filmul fără sunet maghiar și a început să apară și pe marile ecrane. Prima sa peliculă (mai) semnificativă a fost opera lui Kertész Mihály, din 1917, Generalul, despre care nu putem spune prea multe, în afară de faptul că atât în această peliculă, cât și în celelalte 12 filme făcute în Ungaria, Lugosi a apărut sub numele (din nou destul de amuzant) de Arisztid Olt. Probabil i se părea puțin rușinos – el, care apărea în drame Shakespeare pe scenele Teatrului Național – să-și dea numele adevărat la acest nou gen de artă. Dacă ar fi știut…

Din star, fugar

Totul a mers foarte bine până ce a apărut Republica Sovietică Maghiară. Se pare că Béla Lugosi nu a fost doar patriot, ci avea și viziuni de stânga, sau poate că fusese doar naiv, ca mulți alții. Cert este că s-a avântat cu mare entuziasm în fondarea uniunii sindicale a actorilor. (Uniune ce este considerată de unii prima uniune sindicală a actorilor din istoria filmului.) Bineînțeles acest lucru nu l-a salvat pe Lugosi de la eșec: odată cu dispariția republicii sovietice maghiare a dispărut și el de pe scenă. „După război am luat parte la revoluție. Mai târziu mi-am dat seama că pe partea nepotrivită” – a declarat el mai târziu.

Béla Lugosi, ca Chingachgook al filmelor din seria Leatherstocking Tales

A emigrat deci în mare grabă, și după un intermezzo vienez, s-a stabilit în Germania, unde din nou și-a găsit drumul spre industria filmului. „Recolta” din Germania a totalizat 18 filme, în care Lugosi a interpretat o gamă variată de roluri, printre altele el a fost Chingachgook în peliculele Leatherstocking Tales ale lui Arthur Wellin. (Merită văzute, sunt chair drăguțe.) Cel mai important film în care a apărut în Germania a fost pelicula Der Januskopf, din 1920, în regia lui F.W. Murnau, care, desigur, a prelucrat povestea lui Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Ce e drept, Lugosi a primit doar rolul ucenicului, deoarece nu se putea concura cu Conrad Veidt la ora aceea. Lugosi s-a și săturat de rolurile eternului „prieten”, „ajutor”, „slujitor”. În 1920 a și părăsit Germania, și după o scurtă ședere în Italia s-a îmbarcat pe un vapor spre America și s-a îndreptat către Tărâmul Făgăduinței din Celuloid.

Contele

În decembrie 1920, Lugosi a debarcat în America, dar nu așa cum se cuvine, legal, ci în New Orleans. (Puțin asemănător cu felul în care ajunge Nosferatu în Anglia, în pelicula lui Murnau, cu un an mai târziu.) Dar el fiind serios, s-a dus la punctul zero al imigranților, insula Ellis, și a bătut la ușă așa cum se cuvine. I-au dat voie să intre, căci nu era un oarecine, dar nu știa boabă de engleză. Din această cauză s-a integrat în comunitatea maghiarilor din New York, unde și-a recrutat actori emigranți și și-a făcut propria trupă de teatru, cu care a pus pe scenă, printre altele – și pentru prima dată în America – piesa Tragedia omului. Dar acest lucru nu era ceva din care să poți trăi, trebuia să pleci în turnee. Pentru asta în schimb trebuia să spui replicile în engleză. Pentru Lugosi nu erau obstacole: a învățat fonetic replicile în limba engleză. Mai precis, nu a învățat englezește. Din această cauză vorbește atât de ciudat (și) în Draculadin 1931. Fapt ce în acel caz specific i-a fost în avantaj, mai târziu a fost un dezavantaj. Degeaba, în America se făceau filme americane și pe vremea aceea, iar marea majoritate a filmelor americane vorbea în limba engleză. Punct.

Lugosi, Lorre și Karloff în pelicula You’ll Find Out

Turneele trupei Lugosi au fost de succes. Și, după cum este normal, cel care este mult în față. este observat. În 1922, Lugosi a fost solicitat pentru un rol pe Broadway, în drama Maci. Iar de la Broadway până la Hollywood era doar o săritură la capră. A și sosit solicitarea: Lugosi a interpretat rolul unui personaj negativ în pelicula The Silent Command, din 1923, regizat de J. Edward Gordon. Mda, chiar din primul său film din America a interpretat rolul de „bad guy”. Dar la ora aceea nu îi părea rău. Ba din contră, fiind un film mut, nu trebuia vorbit, iar experiență avea suficientă.

Adevărata șansă însă se lăsa așteptată până în 1927. Atunci s-a întâmplat că pe Broadway a început să ruleze varianta pentru teatru a romanului Dracula de Bram Stoker, cu Béla Lugosi în rolul principal. Spectacolul a fost un succes răsunător, cortina s-a ridicat de 261 de ori în total, nemaipunând la socoteală și turneele. „E nemaipomenită piesa asta” – povestea Lugosi. „În fiecare seară trebuie să angajăm asistente și medici care să aibă grijă de spectatorii care leșinau.” Iar chemarea Hollywoodului nu s-a lăsat așteptată mult. Contele Dracula a urmat chemarea.

Starul

Studioul Universal Pictures s-a hotărât în 1930: vor ecraniza povestea contelui transilvănean însetat după sânge. Bineînțeles în această decizie a avut un cuvânt de spus și succesul piesei pe Broadway. Totuși – conform unor bârfe hollywoodiene – nu Lugosi a fost prima alegere. De altfel este interesant câte cazuri de decese sunt menționate de miturile urbane în legătură cu producția. Regizorul Tod Browning l-a ales prima dată pe Lon Chaney, vechiul său „prieten”, pentru acest rol, și Béla Lugosi a intrat în ecuație doar din cauza morții acestuia. Dar nici Tod Browning nu a fost cap de listă în ceea ce privește regizarea. Studioul i-a oferit într-o primă fază această posibilitate lui Paul Leni, care… a murit și el. Poate au acționat forțele telurice din adâncurile minelor, poate nu. Dar, mituri încoace, bârfe încolo, filmul a fost gata în 1931, iar Lugosi, împreună cu Dracula, a devenit peste noapte faimos. Prestația lui Lugosi practic a întrecut orice altă Draculă de până atunci. A fost elegant, enigmatic, înfricoșător de atrăgător: arhetipul personajului diferit. În acest caz, cunoștințele sale slabe, forțate de limbă engleză i-au fost de ajutor. Când rostește cea mai frumoasă propoziție a filmului: „Listen to them… children of the night” („Ascultați-i… copiii nopții”) – spectatorul aproape că simte o dorință să se afunde în acea noapte de care eul său rațional se cutremură în același timp. Lugosi a determinat felul în care poate fi interpretat rolul lui Dracula pe marile ecrane pentru multe decenii.  Chiar dacă de atunci sute sau poate mii de actori au interpretat rolul contelui sângeros, etalonul rămâne totuși Dracula lui Lugosi, la care te poți raporta, de la care se poate devia, într-un fel, sau altul.

Dracula (1931)

Practic, Béla Lugosi a devenit megastar, de pe o zi pe alta. A primit mai multe scrisori de la fani, decât idolul națiunii americane, Clark Gable. Fapt ce este de înțeles, că în contrast cu Gable, Lugosi și-a lăsat amprenta pe inimile spectatorilor – în special cele de femei – ca seducătorul nelegiuit. Cu care nici măcar un gentleman pus la punct nu putea concura. În anii 1930 numele lui Lugosi a devenit una cu genul filmului horror. La Hollywood doar Boris Karloff și Peter Lorre mai aveau șanse pe lângă el. Dar lucrurile nu au luat întorsătura la care a sperat „Dracula”.

Etichetat

Deci îl avem pe unul dintre cei mai mari staruri de cinema ale Hollywoodului și avea o trecere mai ceva ca pâinea caldă. În 1932 a venit filmul Murders in the Rue Morgue (r. Robert Florey, 1935), ce-i drept, ca un fel de compensație, pentru că atât Lugosi, cât și Florey au fost „discalificați” din echipa Frankenstein, din 1931. Lugosi visa la rolul lui Dr. Frankenstein, dar producătorul filmului, Cral Laemmle, Jr. i-a dat rolul Monstrului, care, după cum se știe, nu vorbește. Adică de aici deja se înțelege că industria filmului l-a acceptat, și s-a bucurat foarte mult de succesul filmului Dracula, dar nu s-a îndrăgostit deloc de engleza ciudată, stricată al lui Lugosi. Pe de altă parte, în epoca aceea era la modă să apară câte un star într-o producție destinată a fi blockbuster, ca să, să zicem așa, tragă căruța acesteia. Lugosi participa la probe doar cu jumătate de inimă, și se zice că s-ar fi plâns în felul următor: „La mine în țară am fost un star. Nu vreau să fiu aici sperietoare de ciori!” Până la urmă a plecat din producție, după părerea multora luând cea mai proastă decizie a vieții sale. Boris Karloff a îmbrăcat costumul Monstrului și a trecut în față. (E drept că Karloff, născut William Henry Pratt, a fost un veritabil puști londonez, adică, vorbea engleza cum dorea el.) Într-atâta, încât în cazul peliculei Corbul, din 1935 (r. Lew Landers), Karloff a apărut pe afișe ca starul numărul unu (pe deasupra folosindu-se doar de numele de familie-de artist) deși, practic, rolul principal a fost al lui Lugosi. Toată lumea poate deci înțelege frustrările crescânde ale lui Lugosi: „Sunt total etichetat, m-au condamnat la rolul de impersonator al răului. Dar eu vreau să interpretez roluri ce pot fi îndrăgite. Ca părinții să le poată spune copiilor lor: mâncați spanacul, să deveniți și voi așa de frumoși și mari cum este Béla Lugosi. Pe moment situația este că părinții își amenință copiii cu mine, pe post de bau-bau.”

Murders in the Rue Morgue (1935)

Iar rolul cel mare întârzia să apară. Ce-i mai mult, în 1936, Robert Laemmle, Jr., care îndrăgise horror-ul a fost scos de la Universal, și – ca cireașă de pe tort – britanicii au pus embargo pe filmele horror americane, deci din această cauză toți actorii acestor filme o ducea destul de rău, deoarece Unviersal a șters acest gen de filme de pe lista priorităților timp de doi ani. Apoi, în 1938, un cinematograf în ruine a rulat în bloc King Kong, Dracula și Frankenstein, iar rezultatul a fost un succes uriaș. Atunci Universal s-a hotărât să șteargă praful de pe personajul Frankenstein, ba mai mult, de data aceasta cei doi megastaruri vor apărea pe ecrane împreună: Lugosi și Karloff. În 1939 a fost prezentată pelicula Fiul lui Frankenstein, (r. Rowland V. Lee) în care Karloff a îmbrăcat din nou (și pentru ultima dată) costumul monstrului, iar Lugosi a primit rolul lui Igor, al lacheului.

White Zombie (1932)

O scurtă plimbare în lumea filmului independent: în 1932, chiar după succesul filmului Dracula, Lugosi interpretează rolul principal negativ din pelicula White Zombie (r. Victor și Eward Halperin, 1932). Menționez această operă doar pentru faptul că în literatura de specialitate este considerată primul lungmetraj cu zombi și este considerat un film cultic și până în ziua de azi. Dar asemenea cazuri de „primă” sunt bune doar pentru mituri, nu și pentru succesele profesionale. E adevărat că în 1939, Lugosi primește un rol minor, dar cu atât mai important pentru el, în Ninochka al lui Ernst Lubitsch. În rolul comisarului ursuz Razinin, alături de Greta Garbo și Melvyn Douglas, Lugosi a simțit în sfârșit că el și arta lui sunt luate în serios. Dar acest rol s-a dovedit a fi un caz izolat. Nu peste mult timp, Lugosi s-a scufundat în lumea filmelor horror de categoria B.

Ed Woods Meets Lugosi

Degradarea morală și profesională a fost accelerată și de faptul că, datorită rănilor din Primul Război Mondial, Lugosi suferea de sciatică cronică (o boală foarte dureroasă), pe care medicii din acele vremuri o tratau cu substanțe derivate din opiu. Iar tratamentul a cauzat treptat dependență: prima a fost morfina, apoi metadonul. Bineînțeles studiourile au sesizat starea lucrurilor, și – deși l-au plătit foarte pe bine pe actor în continuare – nu l-au prea solicitat pentru roluri mari. În 1943 Lugosi a ajuns să accepte rolul Monstrului din pelicula Frankenstein Meets the Wolf Man (r. Roy William Neill), rol pe care l-a refuzat cu 12 ani urmă, spunând că rolul este mut și pe de-a-ntregul degradant. De altfel, avem de-a face din nou cu un „prim”: acest film este primul dintre așa-numitele filme horror cu monștri „mixte”, adică producătorii i-au băgat pe monștri mai multor serii în același film. Nici nu e nevoie să spunem, că Lugosi nu a avut parte de dialog nici în acest film.

Cu Boris Karloff în Corbul

În 1948 Lugosi interpretează din nou rolul lui Dracula, în ultima sa apariție într-un film de categoria A: Abbott and Costello Meet Frankenstein (r. Charles Barton). Cu această comedie horror a pornit serialul, în care duoul de comici se întâlnește cu monștri filmelor studioului Universal. Cu această peliculă studioul a trimis un mesaj: monștri clasici, nu pot fi, și nici nu trebuie luați neapărat în serios. În orice caz, Lugosi l-a interpretat pe Dracula așa cum se cuvine. Dar de aici drumul s-a întors la filmele de horror obscure de categoria B, la teritoriul aparițiilor de înfricoșare și apariții sporadice la televizor.

Atunci apare pe scenă un anumit Ed Wood, care este supranumit, cu puțină malițiozitate, cel mai prost regizor din toate timpurile, dar nu fără un dram de adevăr. Deși acel camp trash, pe care Wood l-a comis în filmele sale, este în regulă, conform mai multor teorii estetice, chiar dacă, spun eu foarte încet, că regizorul nu a urmărit acest scop cu bună știință. Wood a fost un mare fan Lugosi și practic a scos actorul, care trăia aproape sărac, din impas. I-a plătit sume serioase lui Lugosi pentru câte-un rol, nu chiar de categoria A (Glen și Glenda, 1953, Mireasa monstrului / Bride of the Monster, 1955). Efervescența lui Wood au fost binevenite pentru Lugosi, acesta s-a prezentat la o clinică de reabilitare, fapt ce și-a făcut efectul. În 1955 Lugosi a interpretat ultimul său rol „adevărat” din viața pământeană, în pelicula The Black Sleep de Reginald Le Borg. Drept e că personajul lui Lugosi, Casimir… nu a vorbit. Și este de asemenea drept că în rolurile minore a apărut și… Ed Wood; care – cel puțin din punct de vedere cronologic – „încheie” opera lui Lugosi. În cunoscutul film din 1959, Plan 9 from Outer Space,Lugosi este încă prezent, chiar dacă apare de pe filmările făcute pentru un alt opus al lui Wood și chiar dacă în mare parte a filmului rolul lui Dracula este interpretat de un bărbat pe nume Tom Mason, chiropractorul soției lui Wood.

Plan 9 from Outer Space (1959)

Béla Lugosi a murit pe 16 august 1956, la vârsta de 73 de ani, răpus de un infarct, în locuința sa din Los Angeles, într-un scaun. Sigur nu așa și-ar fi dorit. Sigur nu asta și-ar fi dorit. Dar cred că s-ar bucura, și poate se și bucură, că în jurul aniversării sale de 133 de ani de la naștere este un încă punct de referință tot atât de important în istoria filmului, și nu numai, precum a fost și în epoca sa de glorie. Și trăiește. În fiecare dintre noi.