Schimbările din cadrul conducerii şi a personalului de la începutul anilor ‘30 au transformat şi profilul studioului în decursul celor 10 ani: la finalul deceniului s-a schimbat atât garda starurilor cât şi secţiunea producătorilor dar în ciuda schimbărilor şi a crizei MGM este considerat cel mai important studio al industriei Hollywoodiene.
Zorii schimbării paradigmei tehnologice nu au cauzat aşteptare entuziastă în gospodăria MGM: degeaba au beneficiat de susţinerea celui mai mare imperiu financiar dintre toate studiourile, nu au fost constrânşi să experimenteze precum Warner Brothers cu lansarea filmului Cântăreţul de jazz. Posibilităţile înregistrării sunetului au fost considerate mai degrabă efecte adiţionale şi au fost folosite doar în anumite scene pentru a accentua atmosfera emoţională. Însă după construcţia studioului de sunet, în 1928, s-au asigurat că mica lor familie beneficiază de cel mai mare şi mai modern echipament. Tranziţia a fost supravegheată de un membru efectiv al familiei, Douglas Shearer, fratele Normei Shearer[1], azi uitată dar la vremea aceea promovată ca şi regina starurilor.
Ceea ce nu se poate neglija este ciclul de musical-uri, pornit de MGM: povestea de „backstage musical” a Broadway Melody a produs mii de copii chiar şi în ograda Mayer. În ciuda multitudinii de copii nereuşite, la începutul anilor ‘30 filmele care au obţinut succes financiar şi critic au fost cele care tratau viaţa obişnuită a unor personaje puţin remarcabile ca Anna Christie, promovată sub sloganul „Garbo vorbeşte!”, Bill şi Min (1930), care au adus faimă cuplului vârstnic Wallace Bery şi Marie Dressler, respectiv unele piese care au pornit genuri proprii, ca de exemplu filmul cu închisoare (The Big House, 1930) şi melodrama masculină Piciul (The Champ, 1931).
Un rol important în acest proces poate fi atribuit codului Hays al autocenzurii hollywoodiene acceptat şi pe plan juridic abia în 1934: putem data supremaţia tematică a MGM din acest an care a supus povestirile pline de farmec unei cenzuri morale şi religioase foarte stricte. Oricât de mult s-ar fi legat Mayer de Cele zece porunci, regulile fiscale i s-au aplicat şi lui şi acestea erau urmate chiar şi de Lon Chaney, care a jucat cu predilecţie ucigaşi, nebuni şi personaje cu tendinţe de automutilare. Cealaltă senzaţie MGM, Jean „ce vezi e ce primeşti” Harlow a beneficiat de o reducere din punct de vedere moral şi a poveştilor mult prea erotizate, nicidecum rare pe paleta MGM. Dimpotrivă, această etapă a istoriei MGM este caracterizată de experimentare în aşa măsură, încât şi-au încercat mâna şi la un western de categoria A (Billy The Kid) însă filmul lui Vidor nu a primit nici o distincţie specială, aşa că şi acest gen a însemnat o opţiune secundară pentru producţia MGM[2].
Categoria B şi problemele cardiace ale lui Thalberg
Nu trebuie să ne mirăm dacă ne gândim că în plină ascensiune studioul producea câte un film pe săptămână – nu vorbim neapărat de drame sofisticate şi filme de prestigiu iar stilul casei a fost dominant doar în cazul celor mai importante filme, predestinate succesului. Schimbarea radicală a survenit doar în anul după atacul de cord al lui Thalberg în 1932, cauzând absenţa acestuia. Mayer a profitat de ocazie şi MGM a trecut de la sistemul de producţie centralizat la sistemul care s-au folosit de mai mulţi producători în acelaşi timp, atribuindu-le secţii separate. Geniul care îl înlocuieşte pe Thalberg este David O. Selznick, adeptul filmelor dramatice, cu patos, executate cu gust, asemeni rivalului său; şi, este bine să ţinem minte, soţul fiicei lui Mayer.
Cu trecerea lui Thalberg în plan secund şi producătorii vechi de la MGM cum ar fi Harry Rapf (Monştrii / Freaks) sau Hunt Stromberg (Marele Ziegfeld / The Great Ziegfeld) au beneficiat de mână mai liberă. Ei au pornit secţiunea de filme de categoria B[3] a MGM care a colorat şi mai mult profilul studioului. Posteritatea a reţinut, în primul rând, epoca starurilor, fiindcă la cele mai bogate studiouri chiar şi filmele cu buget redus beneficiau de cel puţin două celebrităţi. Seria Subţirelul (Thin Man – r. William Powell şi Myrna Loy) realizată de către Stromberg din opera lui Hammett a conferit romanului un index de popularitate incredibil şi operetele Eddie Nelson-Jeanette MacDonald care erau considerate prea kitchoase şi naive chiar şi după gusturile vremii atrăgeau spectatorii ca magnetul. Unul dintre regizorii cel mai des angajaţi la secţiunea filmelor de categoria B a fost Van „One Shot Woody” Dyke care în afară de seria Tarzan şi în ciuda poreclei sale, deţine în palmares mai multe lucrări sofisticate, realizate în termen scurt pe frontul melodramelor, a filmelor de război sau de aventură.
1939: apogeul şi schimbarea
1936. Septembrie 14: Thalberg moare de congestie pulmonară, MGM este în doliu. Un an mai târziu, cea mai celebră actriţă a studioului, Jean Harlow trece şi ea în nefiinţă. Moartea lor poate fi considerată şi o schimbare simbolică: cel dintâi determină transformarea completă a direcţiunii centralizate, iar cea din urmă a prevestit schimbarea gărzii de staruri din anii ‘30. Cu moartea „micului prinţ” MGM a devenit monarhia lui Mayer care a extins propriile gusturi şi spre procesele de producţie. Atmosfera celei de-a doua jumătăţi a anilor ‘30 i-a fost potrivnică lui Mayer dat fiind caracterul tradiţionalist al acestuia: sistemul de studio a trecut la producţia filmelor de familie. În locul grupurilor de interes speciale s-a axat pe divertismentul potrivit întregii familii, un produs foarte valoros şi bine vândut, în armonie cu sistemul propriu de valori al lui Mayer. Producţia de filme de prestigiu a fost împinsă şi mai mult spre piese cu risc redus (de ex. Colindă de crăciun / A Christmas Carol, 1938) dar şi filmele B ale MGM sunt „domesticite” – chiar şi lui Tarzan i se alocă o familie (Tarzan în exil / Tarzan Finds a Son! 1939) Exemplul optim este însă şi preferatul domnului Mayer, seria care urmăreşte viaţa familiei Hardy, atrăgând lumea spre caseriile cinematografelor cu o forţă magnetică. Operele realizate din câteva mii de dolari au adus profituri de câteva milioane MGM-ului şi l-au transformat în megastar pe actorul-copil Mickey Rooney care şi-a demonstrat calităţile în orice gen în care a fost distribuit. Studioul MGM British Films fondat în 1937 datorită sistemului de cote a continuat să realizeze în aceeaşi vervă filmele obligatorii având în frunte producţia Citadela (The Citadel, 1938) şi continuă în acelaşi ritm cu Goodbye Mr. Chips, 1939.
Punctul culminant a fost anul 1939, atât pentru MGM cât şi pentru Hollywood. Este anul unor succese precum cel care a cimentat cooperarea Rooney-Garland Babes in Arms, filmul cu distribuţie exclusiv feminină Femeile (The Women, 1939), Ninotchka („Garbo râde”), Vrăjitorul din Oz şi desigur, Pe aripile vântului. Deşi cel din urmă este realizat sub sigla producătorului Selznick, devenit independent din 1935, Mayer a reuşit să obţină drepturile de distribuţie a filmului şi astfel şi MGM a reuşit să primească o parte din gloria celui mai aclamat succes financiar şi critic al industriei cinematografice, care în anii ‘60 a ridicat studioul de mai multe ori pe linia de plutire monetară. În 1941, cu renunţarea la politica americană izolaţionistă şi echipa de celebrităţi a MGM s-a subţiat. Cele mai mari staruri bărbăteşti s-au înrolat, în frunte cu Clark Gable şi James Stewart. Însă Mayer, văzându-şi starurile plecând, a decis că actorii trebuie să-şi servească patria pe marile ecrane. Conducerea MGM, dedicată eforturilor armate ale ţării s-a lansat în mecanismul cinematografiei de propagandă cu o fervoare deosebită şi s-a străduit să îşi depună efortul în sprijinul „cauzei drepte” prin producţii dramatice pretenţioase şi premiate cu Oscaruri, cum ar fi Mrs. Miniver, Random Harvest, 1942 sau Comedia umană, 1943. În filmele dedicate ideologiei războiului, prestigiul Leului a fost reprezentat de noi celebrităţi.
Secţiunea de celebrităţi feminine ale MGM s-a pensionat sau s-a transferat: Joan Crawford a plecat la Warner Brothers, Garbo a renunţat la cinematografie după eşecul filmului Two Faced Woman, 1941, Norma Shearer, regina starurilor MGM a înţeles cu claritate raportul de forţe după moartea soţului ei şi s-a retras din rândurile actorilor de bunăvoie. La începutul anilor ‘40 echipa lui Mayer a adus în lumina reflectoarelor feţe noi precum Lana Turner, Hedy Lamarr şi mult apreciata Catherine Hepburn care era adorată pentru naturaleţea sa şi pentru comediile realizate cu Spencer Tracy. Apropiindu-se de finalul războiului şi anticipând tendinţa următorilor 15 ani, aşezând motto-ul MGM în lumină ironică, piesele evazioniste, de divertisment, câştigă teren, în frunte cu clasicele filme cu animale (Lassie se întoarce acasă, 1943, Puiul, 1946).
Restructurări şi dispariţia marelui vrăjitor
Cel mai popular animal MGM nu este Lassie ci o pisică şi un şoricel. Animaţia Tom şi Jerry din 1940 al lui William Hanna şi Joseph Barbera au readus studioul în fruntea producţiei desenelor animate şi au obţinut 7 premii ale Academiei între 1943 şi 1953. În 1941 şi Tex Avery s-a alăturat secţiunii de animaţie neobişnuit de liberale[4] faţă de atmosfera studioului, unde a primit mână liberă şi a creat imaginea acesteia, identitatea ei, cu succesul lui Droopy în Red Hot Riding Hood şi King Size Canary.
Mayer, alături de mâna sa dreaptă feminină Ida Koverman, transferată din administraţia Hoover, au efectuat mai multe schimbări semnificative în viaţa studioului. Când celelalte studiouri au început să treacă la sistemul de producători independenţi din cadrul propriei case, rezultând într-un spaţiu mai liber pentru minţile creatoare şi chiar şi în domeniul reclamelor au încercat să se concentreze pe anumite filme, Mayer a continuat să susţină centralizarea. Secţiunea de producţie a fost asigurată prin crearea unui comitet administrativ ai cărui membrii erau angajaţi de vârstă mijlocie, cu puţină independenţă, personalitate şi experienţă profesională. Producţia filmelor B a fost subordonată complet supravegherii lui J.J. Cohn.
Abundenţa birocratică a anilor ‘40 s-a extins în viaţa financiară a studioului ca o tumoare: în timp ce angajaţii erau supra-plătiţi, Mayer fiind considerat unul dintre cei mai recompensaţi muncitori ai Statelor Unite încasând sume exorbitante, cota de producţie cinematografică anuală a scăzut vertiginos de la 50 de filme anuale la 33 apoi la 25. Din ce în ce mai mulţi producători se ocupau de din ce în ce mai puţine producţii. Iar mentalitatea introdusă de Thalberg – alocarea mai multor staruri, scriitori şi regizori unei singure producţii – nu s-a schimbat nici când celelalte studiouri au considerat această atitudine o risipă a resurselor. Hollywood a reacţionat la marea criză mondială prin creşterea volumului de filme B şi această metodă a fost aplicată şi pe parcursul războiului, dar MGM a continuat producţia filmelor de prestigiu cu buget mare. Numere le-au fost favorabile: 30–35% din filmele de succes au fost producţii Mayer. Singura problemă este că aceste date nu s-au dovedit a fi constante, fiindcă studiourile rivale au avut încasări similare sau chiar mai mari în timp ce cheltuielile alocate producţiei cinematografice au scăzut treptat.
Stabilitatea studioului nu era ameninţată dar deficitul vizibil în ciuda progresului economic postbelic l-a determinat pe Schenck, persoana din vârful piramidei administrative (aşezat pe tronul companiei-mamă Loew) la care Mayer se referea cu porecla de Mr. Skunk (domnul Dihor) să pornească căutările după un nou Thalberg. Salvarea a venit în persoana lui Dore Schary care a lucrat la studio înainte de război ca scriitor şi producător şi a favorizat filmele realiste cu mesaje faţă de lumea fantezistă a lui Mayer. Mayer a refuzat în continuare să angajeze producători independenţi aşa că MGM a fost împărţit în două secţiuni: Arthur Freed a devenit responsabil cu musicalurile, considerate filmele de succes ale MGM iar lui Schary i s-au alocat creaţiile progresiste . Acesta a redus cheltuielile conform modei vremurilor menţinând calitatea cinematografică însă cei doi producători aflaţi la poli diferiţi din punct de vedere al politicii filmice şi a ideologiei au ajuns să aibă conflicte. Conform anecdotei despre Mayer, („Dacă vrei să comunici, trimite o telegramă”) siguranţa de sine şi convingerile sale că sistemul implementat funcţionează fără cusur, l-au făcut să dea un ultimatum lui Schenck: ori el ori Schary trebuie să plece. Anul este 1951 şi alesul a fost Mayer: ceea ce se credea a fi imposibil a devenit realitate şi Mayer, marele vrăjitor, a plecat de la MGM.
[Partea a 3-a]
[1]Faptul că Norma Shearer este cunoscută doar din paginile lucrărilor de istorie a filmului nu se datorează neapărat talentului ei actoricesc: a fost soţia lui Thalberg şi steaua ei a strălucit cât a strălucit şi a soţului.
[2]Succesul lui Rin Tin Tin a fost reprodus şi în alte filme de detectivi cu proprii câini, ai căror erou, Flash este aplicat şi în filmele de război, salvându-şi stăpânul şi pe câmpul de luptă.
[3]MGM nu ar fi recunoscut niciodată realizarea pieselor „realiste” sau a filmelor de categoria B: politica lor de autoamăgire este surprinzător de consistentă şi în „documentarele” de mai târziu.
[4]Producătorii bătrâni ai MGM au fost membrii societăţii conservatoare Allied for the Preservation of American Ideals, iar Mayer a susţinut cu toată forţa căutarea comuniştilor din industria cinematografică și funcţionarea Comisiei de Verificare a Activităţilor Anti-Americane conduse de senatorul McCarthy.
