Decenii întregi, genocidul evreilor din cel de-al doilea război mondial a lipsit din discursul public cinematografic american, până şi marile epopee despre război (Battle of the Bulge / Bătălia din Ardeni; A Bridge Too Far / Un pod prea îndepărtat) atingând această problemă doar în mod tangenţial. După Holocaust (1978), serialul TV de Marvin J. Chomsky s-a produs o schimbare de mentalităţi, însă adevăratul punct de cotitură se leagă de numele lui Steven Spielberg, un om pe care la momentul respectiv nimeni nu l-a văzut în stare să ecranizeze o poveste de asemenea amploare.
La mijlocul anilor ’90 Spielberg era cel mai în vogă „director popcorn”. Încercările sale în categoria dramă au fost rând pe rând criticate de critici. The Colour of Purple / Culoarea purpurie (1986), o dramă greoaie despre negri a stabilit chiar un record prin faptul că din 9 nominalizări nu a reuşit să câştige nici măcar una. Studiourile MGM au dorit să ecranizeze povestea lui Oscar Schindler deja în anul 1963, cu Sean Connery în rolul principal, însă proiectul a eşuat, o soartă care părea să ameninţe şi proiectul lui Spielberg: cu mult timp înainte de lansare, el a cumpărat volumul lui Thomas Keneally cu titlul Schindler‘s Ark/Lista lui Schindler, o lucrare bazată în cea mai mare parte pe memoriile lui Poldeck Pfefferberg, un supravieţuitor al genocidului. Iniţial Spielberg avea în minte o abordare similară filmelor Holocaust (care prezintă istoria familiei Weiss) şi Alegerea Sofiei / Sophie‘s Choice (Alan J. Pakula, 1982), însă, până la urmă şi-a îngropat schiţa în sertarul biroului. Timp de aproape zece ani a stat pe acest material, reuşind să dovedească lumii doar cât de bine se pricepe el la a distra publicul (vezi trilogia Indiana Jones). În tot acest răstimp era însă ferm convins că va produce artă adevărată în celălalt gen cinematografic, că va reuşi să-i convingă de acest lucru şi pe critici; astfel, el a avut mai multe încercări în realizarea scenariului, fără ca vreunul să se soldeze cu succes. Deja a ajuns la punctul să-i cedeze scaunul de director lui Scorsese, interesat şi el de temă, când – în mare parte la recomandarea lui Robert De Niro – a trimis schiţa scriitorului Steve Zaillian (Awakenings / Revenire la viaţă).
Ulterior, în cariera lui Scorsese a urmat Cape Fear / Promontoriul groazei (1991), iar Spielberg s-a dedicat regizării filmelor Hook (1991) şi Jurassic Park (1993), şi părea că opera dedicată Holocaustului va ajunge din nou într-un sertar uitat. Moartea lui Steve Ross în 1992, cel care a fost mentorul şi prietenul lui Spielberg (se presupune că directorul ar fi modelat figura lui Schindler după el), respectiv realizarea filmului Jurassic Park l-au împins pe Spielberg într-o ambiguă criză sufletească. Tot în această perioadă Zaillian a terminat scenariul, iar directorul s-a aprofundat în tema Holocaustului: a parcurs de mai multe ori Shoah de Claude Lanzmann (un documentar de 10 ore din 1985), precum şi zeci de tratate ştiinţifice scrise în acest domeniu. În procesul de documentare Spielberg a fost preocupat tot timpul de documente, de autenticitate. Era convins că filmul trebuie realizat în locaţiile originale din Polonia, în cea mai mare parte cu personaje autentice şi cu o echipă de profesionişti locali. Până şi pentru fotografii şi-a ales un operator polonez, Janusz Kaminski, care a devenit de atunci fotograful lui permanent. Turnarea filmului Lista lui Schindler a durat 75 de zile, însă au existat mai multe întreruperi din cauza lucrărilor de montaj la Jurassic Park. Acesta a fost motivul pentru care unele organizaţii evreieşti s-au temut că între zidurile lagărelor de moarte se filmează o banală producţie Disney. Nici vorbă însă de aşa ceva.
Filmul de 195 minute a avut premiera în decembrie 1993. Distribuitorii nu se aşteptau să aducă profit, iar proiecţiile în cinematografele americane au avut loc sub auspiciile unui cod de bune maniere, de pildă nu se cuvenea să ronţăi popcorn în timpul vizionării. Epopeea în alb şi negru de Spielberg prezintă publicului american, şi implicit, celui mondial, o tragedie europeană. În ciuda lungimii, filmul nu oferă o poveste prea complicată, am putea vorbi chiar de o producţie de genul buddy-movie: filmul prezintă evoluţia prieteniei dintre Oscar Schindler, un libertin proprietar de fabrică (o trăsătură de caracter ce-l însoţeşte toată viaţa), interpretat de Liam Neeson şi contabilul evreilor Itzhak Stern (Ben Kingsley). Forţele diabolice prind viaţă nu doar sub forma unei serii de evenimente istorice înfiorătoare, ci şi în figura nemilosului comandant nazist al lagărului, Amon Goeth (Ralph Finnes). Trioul celor trei figuri constituie axa principală a filmului. Din păcate, restul sunt doar personaje secundare, de dragul cărora Spielberg îşi asumă responsabilitatea unei narative destrămate. Stilul sec al filmării cu o cameră de mână, pentru care optează Kaminski se potriveşte de minune acestei concepţii. Cele mai reuşite cadre, precum şi cele mai frumoase momente artistice ale filmului se regăsesc în prima parte, legându-se de figura „personajelor secundare”. Momentul în care camera zboară deasupra maselor strânse pentru supunerea la birocraţia distribuţiei forţei de muncă, momentul în care este prezentată lichidarea ghetoului sau modul în care camera urmăreşte câteodată diferite figuri. Cea mai simpatică trăsătură a filmului lui Spielberg ni se pare astăzi modul în care el se dedică – de dragul parabolei – în special problemelor care îl interesează. După o imagine de depărtare a celor deportaţi, imaginea se schimbă, prezentându-se depozitul unde mâinile sortează cu sârg obiectele de valoare furate de la evrei. Unul dintre muncitori este însă şocat când se varsă în faţa lui mai multe duzine de dinţi de aur smulse. Aici se manifestă adevărata valoare a filmului Spielberg: drumul construit din pietrele funerare ale cimitirului evreiesc, imagini de valoare documentară cu ghetoul şi cu lagărul etc.
Având în vedere toate acestea, e de neînţeles de ce recurge câteodată la elemente răsuflate, didactice, cum este şi figura fetiţei în palton roşu, care reuşeşte până la urmă să schimbe gândirea eroului principal. Astfel, personajul principal parcă desprins din filme noir, un hedonist şi escroc care se distrează cu femei de tip femme fatale, devine dintr-o dată băiatul bun, de construcţie americană care îşi sacrifică averea sa murdară, strânsă prin înşelăciune în scopul salvării evreilor. Din păcate, în realitatea istorică nu au existat asemenea oameni, şi nici Oscar Schindler nu a fost de fapt un astfel de om. Turnura este prezentată în mod superficial şi deloc subtil. Schindler devine până la urmă eroul-idol american – o figură îndrăgită de Spielberg încă din copilăria sa – care se potriveşte de minune în tipologia eroului stabilită de Humphrey Bogart–Charlton Heston–John Wayne. Devine adevăratul antipod al lui Amon Goeth, nazistul narcistic, nemilos şi corupt – cu care aproape că seamănă la începutul filmului. Nici prestaţia artistică lui Liam Neeson, nici jocul excelent al lui Ralph Fiennes în pielea lui Goeth, la fel cum nici un Stern fragil şi totodată hotărât în interpretarea lui Kingsley nu au reuşit să-i înduioşeze pe membrii stricţi ai Academiei, ei plecând cu mâna goală acasă de la gala decernării premiilor.
În mod curios, pelicula de-abia pomeneşte de cel de-al doilea război mondial care are loc în Europa concomitent cu acţiunea filmului, de mişcările frontului sau despre acea ideologie care a optat pentru „soluţia finală”, pentru Endlösung. Spielberg nu oferă o introspecţie în sufletul european, el îşi asumă doar o transpunere pe film a ororilor petrecute, prin prisma documentarului, câteodată învăluindu-le chiar într-o manta a sentimentalităţii: deţinuţii încheie căsătorii, fac glume, ici-colo se distrează, iar în final formează o coloană compactă care păşeşte patetic în prezentul colorat, cu scopul de a-şi prezenta omagiile la mormântul celui care le-a salvat viaţa. Iar ultimul în coloană, păşeşte, ca o umbră, chiar regizorul filmului. Gabriela Fenyves (reprezentanta comunităţii evreieşti din Hamburg) a declarat pe atunci următoarele: „Sfârşitul nu se potriveşte, căci această poveste nu poate să se termine cu happy end.” Aceeaşi opinie avea şi Rolf Burgard (Vereinigung der Verfolgten des Naziregimes / Asociaţia Persecutaţilor de Regimul Nazist): „Acest film îi împarte pe oameni în două tabere […]. Pe de-o parte sfârşitul mi se pare groaznic, căci este kitschos, […], şi, în plus, mi se pare că atât naziştii, cât şi până şi Schindler sunt nişte figuri morale şi amorale prea individualizate. Lipsesc frazele politice care au însoţit şi au legitimizat crimele.”
Spielberg a ruşit să folosească în mod genial stilul de prezentare obiectivă, luată cu o cameră video manuală, caracteristică şi pentru primele douzeci de minute ale filmului Saving Private Ryan / Salvaţi soldatul Ryan (1998) – el a găsit în Janusz Kaminski un partener artistic deosebit de talentat. Mai mult, a ajuns la concluzia că desfirarea poveştii de bază în narative diferite înseamnă că poate să genereze un nou tip de presiune şi de concentrare; în plus, reuşeşte să pătrundă şi mai adânc în lumea creată a filmului. De la Saving Private Ryan / Salvaţi soldatul Ryan până la Indiana Jones 4 Spielberg a avut succes în folosirea eficientă a acestui stil. Lista lui Schindler a câştigat şapte premii Oscar (cel mai bun film, regizor, operator, montaj, coloană sonoră, scenariu adaptat, art director), devenind cel mai important film al anului 1994, iar Schindler a ajuns în sfârşit în posesia bine-meritatului premiu pentru regie, figura sa devenind astfel în mod definitiv o prezenţă artistică de necontestat. Fără cinematografia lui cu siguranţă nu s-ar fi născut capodopere precum Pianistul de Roman Polanski sau The Nineth Day de Volker Schlöndorff.
