Pe 16 mai 1929 acest film primea Oscarul la categoria Cea mai bună peliculă. Dacă numele lui William A. Wellman nu sună cunoscut pentru iubitorii filmelor mute nu este o coincidenţă. Nici regizorul, nici filmul nu fac parte din categoria figurilor/peliculelor canonizate ale epocii.
Găsim însă nume din cele mai cunoscute în rândul regizorilor care concurau cu Wellman pentru titlul de „Cea mai bună peliculă” – Friedrich W. Murnau, Frank Borzage, King Vidor şi Lewis Milestone – şi se pune întrebarea, absolut îndreptăţită, ce importanţă mai are un film distins cu Oscar acum 80 de ani? Ce însemnătate a avut binecunoscuta statuetă acum 80 de ani? Din ce cauză apar diferenţele dintre canonul istoriei filmului şi lista filmelor de top a Academiei Americane de Filme? Rezistă pelicula Aripi de-a lungul timpului sau nu? După cum reiese şi din întrebări, povestea unui film sau al unui premiu nu implică doar filme: cercetarea în sine a unor filme vechi şi a istoriei lor poate fi o îndeletnicire cât se poate de palpitantă. În timp ce curiozitatea ne împinge să aflăm povestea peliculei, să analizăm interpretarea actorilor, să descoperim limbajul formal al filmului, ni se dezvăluie vechile camere de filmat, vechile trucuri şi metode de filmare care erau posibile doar în epoca filmelor alb-negru şi mut (de exemplu în acest film, pentru sângele care ţâşneşte din rană s-a folosit sirop de ciocolată). În mod similar cercetarea istoriei premiului Oscar aduce cu sine povestea oficială şi versiunea de scandal a funcţionării industriei americane a filmului care păşea într-o nouă etapă a industrializării.
Povestea filmului
Pelicula Aripi era menită să fie o superproducţie deja din faza de scenariu. Aşa a hotărât Famous Players Lasky, o subdiviziune a studioului Paramount (această subdiviziune a devenit faimoasă datorită unei serii de ecranizări după piese de teatru celebre cu actori celebri la sfârşitul anilor 1910). Wellman, care era şi începător şi nu a avut foarte mari succese, a fost desemnat regizor deoarece avea experienţă în tema filmului: a fost pilot în timpul Primului Război Mondial. Acesta poate fi motivul pentru care scenele de bătălie aeriană par mai bine gândite decât alte scene ale filmului. Aripi este o epopee a aerului, un Top Gun al filmelor mute, unde povestea despre eroismul bărbatului se împleteşte cu dragostea.
Personajele principale sunt doi băieţi de la ţară, Jack (Charles Buddy Rogers) şi David (Richard Arlen), care se luptă pentru favorurile aceleiaşi fete din oraş, deşi după Jack este topită şi o vecină de-a lui, Mary (Clara Bow). Amândoi sunt înrolaţi în forţele aeriene, dar din greşeală mesajul de dragoste şi poza fetei din oraş destinate lui David sunt înmânate lui Jack. Triunghiul amoros îi face rivali, dar în război devin cei mai buni prieteni. După ce se clarifică încurcătura cu poza intră în conflict, dar David se prăbuşeşte în spatele liniilor inamice. Este declarat mort în misiune în timp ce el fură un avion german ca să poată reveni în liniile americane. În timpul zborului înapoi la bază, rutele celor doi prieteni se întâlnesc, dar Jack crede că David este inamic şi îl doboară. Jack este sărbătorit ca un erou, iar maturizarea lui este ilustrată şi de relaţia sa cu Mary, care a devenit voluntară în război doar ca să poată fi alături de Jack.
Deşi acţiunea are loc în timpul primului război mondial se fac referiri şi la alte bătălii aeriene, apare şi reconstituirea bătăliei de la Saint Michel şi totuşi nu pare să fie un film într-adevăr despre război cum au fost alte pelicule de gen, de exemplu What Price Glory? (r. Raoul Walsh, 1926) şi The Big Parade (r. King Vidor, 1925) în care ideologia anti- războinică este mult mai accentuată. În Aripi importanţa politică a bătăliilor şi zgomotul acestora rămâne pe planul al doilea, numai un fundal pentru ilustrarea patetică a relaţiei de camaraderie dintre bărbaţi şi pentru dragostea autentică faţă de zbor. Ororile războiului sunt ilustrate de apariţia pilotului interpretat de Gary Cooper, care abia apucă înainte de un zbor să se prezinte celor doi prieteni, pentru a dispărea apoi pentru totdeauna. Cu tragedia celor doi camarazi regizorul încearcă să ilustreze ororile războiului prin tragedia personală, dar acest lucru devine unilateral din lipsa unei figuri inamice şi din cauza patosului excesiv (pe patul de moarte al prietenului ucis din greşeală are loc o îmbrăţişare şi un sărut atât de lung, încât mulţi le-au interpretat drept gesturi de homosexualitate) şi schimbările bruşte de atitudine sunt frecvente iar dialogurile sentimentale au şi ele un iz de clişeu (de exemplu Jack, revenit ca erou, este întâmpinat de mama furioasă a lui David care îl iartă brusc, cu următoare frază: „Am vrut să te urăsc, dar nu tu mi-ai ucis fiul – războiul a făcut-o”).
Din cauza poveştii celor doi bărbaţi care pornesc la lupta aeriană cu entuziasm romantic pelicula este mai mult o epopee creatoare de gen, un elogiu al zborului. A şi fost urmată de un şir întreg de alte filme pe această temă: însuşi Wellman a regizat mai multe producţii de acest gen de-a lungul carierei sale, dar tot în această perioada au fost realizate şi Hell’s Angels de Howard Hughes, Dawn Patrol de Howard Hawks (1930), The Way to the Stars (Anthony Asquith, 1945) şi lista ar putea continua până la TopGun, (1983) sau la AirForceOne (1997).
Mai multe aspecte ale desfăşurării evenimentelor în film pot fi privite cu un ochi critic. De exemplu, în povestea de dragoste dintre Jack şi Mary este foarte puţin probabil că Jack nu o observă pe Mary, care este cel mai mare star al filmului şi este interpretată de Clara Bow, sex-simbolul epocii! Este îndoielnic dacă putem critica cu ochiul de azi un film făcut acum 80 de ani: se pot scrie critici despre un film mut? Nu putem şti ce părerea şi-au format spectatorii pe vremuri când filmul a fost lansat. Ca spectatori moderni putem doar observa cum îmbătrâneşte un film: aşa cum proporţiile imaginilor, ritmul acţiunii, diferenţele, sunt urmele lăsate de timp, tot aşa putem privi patetismul filmului cu neutralitate sau putem să zâmbim din cauza întorsăturilor care azi ne par naive.
Povestea stilului peliculei
Critica epocii l-a catalogat pe Wellman drept un realist din cauza felului în care a folosit camera de filmat, mod care apare cel mai spectaculos în scenele cu bătăliile aeriene. Pentru cât mai multă plauzibilitate scenele de război nu au fost turnate în studio şi le lipsesc orice fel de trucuri (fotografierea suprapusă şi fundalul pictat erau printre trucurile la modă).
Filmările au fost făcute pe o câmpie din Texas, unde figuranţii care apăreau în rolul de soldaţi erau filmaţi cu câte 13–18 camere în acelaşi timp. Dar poate că nu planurile generale trase cu mai multe camere sunt cele mai splendide ci prim-planurile cu cei doi camarazi în timpul zborului, filmate în locaţii reale. Pentru a putea face acest lucru, în primul rând actorii trebuiau să înveţe să piloteze un avion şi să mânuiască acele camere de filmat pe baterii pe care operatorii le-au montat vis-a-vis de carlingă. Ştiind toate aceste lucruri avem parte de suspans în plus la scenele în prim plan în care piloţii sunt răniţi şi avionul rămâne fără pilot.
Calitatea înregistrărilor făcute din avion este de asemenea remarcabilă: acestea nu au fost făcute cu aparatele greoaie ale epocii care se scuturau în aer, ci cu un aparat folosit la înregistrarea documentarelor şi a ştirilor care avea un cap foarte flexibil şi controlabil (Flaherty a folosit acest aparat la filmările pentru Nanook). Astfel camera devine atotprezentă, agilă şi se adaptează poveştii filmului, zboară, are mişcări aeriene şi la scenele terestre: când îi urmăreşte pe protagonişti în timp ce se plimbă, când se dă pe leagăn cu aceştia, când alunecă deasupra meselor unei cârciumi. De altfel, împingerea limitelor tehnicii a caracterizat filmele epocii: se pot observa mişcările formidabile ale camerei în Aurora de Murnau şi se făceau multe experimente cu naraţiunea filmică fără intertitluri.
Povestea premiului
Ce însemna să câştigi un Oscar la vremea respectivă? Conform unor lucrări de istoria filmului, crearea premiului a fost un răspuns la o criză a producţiei americane: profesioniştii din industria filmului îşi doreau mai multă atenţie şi o parte mai mare din încasări. Diferitele premii pe categorii de profesionişti au creat concurenţă între ei şi, datorită acestei concurenţe, numele lor au început să apară pe lista echipei de filmare, iar pe termen lung a facilitat specializarea. Muncitorii se străduiau să facă ceea ce era premiat de industria filmului, dar în acelaşi timp performanţa profesioniştilor s-a ridicat şi la nivelul aşteptărilor industriei: criterii ale calităţii şi a inovării.
Aripicorespunde acestor criterii datorită felului inovativ de a folosi camera de filmat şi a primit Oscar pentru cele mai bune efecte pe merit. Dacă a meritat premiul pentru cea mai bună peliculă este o chestiune despre care se mai poate discuta; pentru că în acel an, premiul a fost împărţit între cea mai bună producţie (Aripi „Best Picture Production”) şi cea mai bună prestaţie artistică (Aurora de F.W. Murnau, „Best Picture, Unique and Artistic Production”). Care a fost singurul film mut care a primit (şi a meritat) premiul Oscar, este şi azi o chestiune care dă naştere la discuţii aprinse pe forumuri online.
Putem oare să punem întrebarea dacă Aripi a meritat Oscarul? Poate că nu, deoarece istoria filmului funcţionează altfel decât academia filmului şi este pusă în mişcare de alte principii.
Bibliografie
- David Bordwell, Janet Staiger, Kristin Thompson. 1985. The Classical Hollywood Cinema: Film Style and Mode of Production to 1960. London: Routledge.
- Brownlow, Kevin. 1976. The Parade’s Gone By. University of California Press.
- McKernan, Luke. 2004. Taking to the Air. Early Film and Early Flight.
- Salt, Barry: 1992. Film Style and Technology: History and Analysis.London: Starword.
