Nostalgia după vârsta de aur a cinematografului – şi în special pentru Marele Mut –are lipici la unchiul Oscar. Drept dovadă stau cele două filme cu cele mai multe nominalizări şi distincţii obţinute la a 84-a ediţie a Premiilor Academiei de Arte şi Ştiinţe Cinematografice.
În cartea sa din 1983, Autoportretele filmului, Dana Duma scria: „Trecutul a devenit o adevărată pasiune pentru cineaştii moderni, dornici să îşi confrunte propriile realizări cu valorile consacrate. Cea mai mare atenţie este acordată artiştilor pe care sistemul industrial i-a nedreptăţit sau pe care capriciile publicului i-au aruncat în uitare.” Prin noile lor filme, americanul Martin Scorsese şi francezul Michel Hazanavicius ne dovedesc că, după aproape trei decenii, afirmaţiile criticului român îşi păstrează valabilitatea.
Totuşi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă Scorsese şi Hazanavicius sunt cineaşti moderni sau postmoderni. Ţinând cont că, în Hugo şi Artistul, balanţa dintre elegiac şi parodic atârnă mai greu înspre primul termen, i-aş încadra pe ambii autori printre cineaştii (tardo)moderni, chiar dacă cel dintâi nu s-a sfiit să recurgă la cele mai avansate tehnologii, atât timp cât acestea i-au servit scopurilor sale: Scorsese a decis să filmeze pentru prima dată în 3D, dorind să-i aducă un omagiu deschizătorului de drumuri într-ale magiei cinematografice, francezul Georges Méliès.
Artistul, marele câştigător al celei mai recente Gale a Oscarurilor (în timp ce Hugo a fost nevoit să se mulţumească cu statuetele primite la categoriile tehnice), este cu siguranţă cel mai dezbătut film al anului trecut. Protagonistul său, George Valentin (Jean Dujardin), e un actor pentru care, la fel ca pentru Norma Desmond (Gloria Swanson) din Bulevardul amurgului (Sunset Blvd., 1950) de Billy Wilder, filmele au devenit prea mici, odată cu apariţia sonorului. Căderea în uitare a lui George Valentin, care eşuează pe toate planurile, coincide cu ascensiunea tinerei Peppy Miller (Bérénice Bejo), o dansatoare care ajunge un star al filmelor mute, dar care nu-l va uita niciodată pe primul ei partener.
Nu încape îndoială că, realizând un film alb-negru, preponderent mut (dar presărat cu inserturi scrise şi acompaniat de muzică nondiegetică, la fel ca în perioada aurorală a cinematografului), Michel Hazanavicius – care a mers până la a filma cu 22 de fotograme pe secundă, în loc de obişnuitele 24, pentru a crea acceleraţia şi atmosfera specifice peliculelor din anii ’20 – a demonstrat un curaj aproape nebunesc. Însă succesul Artistului a depăşit orice aşteptări, făcând uitate uriaşele riscuri asumate de către autor. Din 1930, de la a doua ediţie a Premiilor Academiei, un film mut nu mai fusese nominalizat la Oscarul suprem. Atunci era vorba de Patriotul (The Patriot, 1928) al lui Ernst Lubitsch, însă cineastul de origine germană, unul dintre idolii lui Hazanavicius, nu avea să primească o statuetă, onorifică, decât în anul morţii (1947), în timp ce Artistul i-a convins pe membrii votanţi ai Academiei că merită atât Oscarul pentru Cea mai bună regie, cât şi pe cel pentru Cel mai bun film al anului trecut. Iar costumierul Mark Bridges, compozitorul Ludovic Bource şi actorul Jean Dujardin au câştigat şi ei multrâvnitele statuete.
Principala obiecţie adusă de critici filmului lui Hazanavicius se referă la originalitatea sa (sau, mai bine zis, la lipsa sa de originalitate). Chiar şi din scurta prezentare de mai sus, sunt evidente similitudinile narative dintre scenariul cineastului francez şi producţii clasice hollywoodiene precum deja amintitul Bulevardul apusului, Cântând în ploaie (Singin’ in the Rain,1952) de Stanley Donen şi Gene Kelly sau S-a născut o stea (A Star Is Born, 1954) de George Cukor (de fapt, un remake după un film mai puţin cunoscut din 1937). În cronica sa din „Dilema veche”, Andrei Gorzo identifică alte trei posibile surse de inspiraţie pentru secvenţe şi mizanscene din Artistul – Spioana (Spione, 1928) de Fritz Lang, Al treilea om (The Third Man, 1949) de Carol Reed şi chiar Goldfinger (1964) de Guy Hamilton, din seria James Bond –, etichetându-l pe Hazanavicius drept „un pastişor eclectic, a cărui cinefilie tinde să debordeze din cadrul istoric (cinema-ul anilor ’20) pe care şi l-a fixat”. De acord, cineastul francez nu se limitează la filmele din al doilea deceniu al veacului trecut, iar exemple sunt mult mai multe, din diverse epoci ale celei mai tinere arte; mai merită menţionate aici Viaţă de câine (A Dog’s Life, 1918) al lui Charles Chaplin, Cetăţeanul Kane (Citizen Kane, 1941) al lui Orson Welles şi chiar Antena (La Antena, 2007) al lui Esteban Sapir, pe care sunt convins că Hazanavicius l-a văzut (nu doar pentru că soţia sa, nimeni alta decât actriţa Bérénice Bejo, este originară din Argentina…). Apoi, George Valentin (al cărui nume trimite evident la Rudolph Valentino, megastarul Marelui Mut), în interpretarea lui Jean Dujardin, este o combinaţie între Douglas Fairbanks, Erroll Flynn şi Gene Kelly. Debutanta Peppy Miller seamănă cu Ann Darrow (Fay Wray) din King Kong (1933) de Merian C. Cooper şi Ernest B. Schoedsack, iar, pe culmile gloriei, ea se poartă precum Greta Garbo ş.a.m.d.
Luat la bani mărunţi, e greu de identificat originalitatea acestui aparent bric-à-brac numit Artistul, însă, dacă ne distanţăm puţin şi privim lucrurile în ansamblu, realizăm că marea reuşită a lui Hazanavicius este că a integrat toate aceste elemente disparate într-un tot unitar, care îi poate fermeca atât pe spectatorii profani, cât şi pe cinefilii inveteraţi. Chiar dacă Artistul nu este un film perfect, deoarece autorul privilegiază stilul în detrimentul substanţei (deşi s-ar putea spune că, la fel ca în cazul unui alt strălucit „pastişor eclectic”, Quentin Tarantino, stilul se metamorfozează în substanţă), însă, în opinia mea, meritele acestei frumoase scrisori de dragoste pentru arta 007, totodată o binevenită gură de aer proaspăt, sunt incontestabile. Mai mult, cred că Artistul propune o adevărată revoluţie tehnico-stilistică (după cum ştim, revolutio se referă la circularitate şi la revenire) şi ar putea determina, alături de Hugo, apariţia unui nou trend nostalgic în cinematografia hollywoodiană şi, poate, mondială.
