Pentru prezentarea acestor două momente am ales să recurgem la relatările din presa vremii, pentru ca astfel să reușim sa redăm atmosfera care a înconjurat cele două evenimente într-un mod cât mai autentic. Legătura dintre cinematografie și presă a fost una esențială de altfel, de-a lungul istoriei celor două instituții. Cinematograful înglobează bineînțeles scenarii, moduri de reprezentare, pe care le preia de la teatru, roman sau alți precursori… Dar „primul mediu modern cu care înnoadă o alianță este marea presă”. Editorii de ziare lansează concursuri de propuneri de texte, de subiecte sau de concluzii la povestiri în curs de publicare, destinate să fie ecranizate. Primele filme puteau astfel să reia diverse fapte publicate deja în presă”. [Jean-Louis Leutrat, Cinematograful de-a lungul vremii: o istorie, trad. Cornel Matei, Editurs ALL Educational, București, 1995, p.30]. De data aceasta, presa perioadei interbelice clujene, ne readuce din arhiva timpului imaginea trăirilor și încercărilor prin care au trecut cinematografele clujene.
Pentru început însă, să reamintim faptul că primele manifestări ale cinematografului în Cluj-Napoca au avut loc în jurul anului 1911, din inițiativa unui cunoscut pionier al manifestărilor artistice locale. Ne referim desigur la Eugen Janovics, fostul director al Teatrului Maghiar, care a avut de altfel şi ideea să instaleze un cinematograf aici. De altfel, dr. Eugen Janovics, cel care a condus destinele Teatrului Maghiar timp de 30 de ani, el însuși actor și regizor, și-a început activitatea tot la Cluj în anul 1905.
„Pe timpul acela, teatrul era instalat în vechiul edificiu din strada Kogălniceanu. După un an, la 1906, din inițiativa d-sale, teatrul maghiar s-a mutat în noul său edificiu, acolo unde e astăzi Teatrul Național și Opera Română, desăvârșind opera începută. Tot d-lui Dr. Janovics i se poate mulțumi și construcția localului în care se găsește astăzi instalat Teatrul Maghiar. Sub conducerea d-sale, arta scenică maghiară și-a trăit la Cluj epoca de aur”. [„Patria”, Cluj, 1 decembrie 1936]. Dr. Eugen Janovics a creat astfel prima societate de cinematografie aflată sub președinția sa, care avea în exploatare localurile de cinema „Select”, „Urania” şi „Apolo”.
A ars Palatul cinematografului „Urania”
Așa cum este bine cunoscut, Palatul „Urania” din Cluj-Napoca, situat pe strada Horea la numărul 4, a fost construit în anul 1910, urmând planurile arhitectului Géza Kappeter. „Urania” a fost de altfel printre primele palate construite în acest municipiu, fiind gândit să găzduiască în interiorul său un cinematograf, restaurante şi o cofetărie, iar la etajele superioare, un număr de 17 apartamente. În primele decenii ale secolului al XX-lea, cinematograful din incinta Palatului „Urania” a fost unul din cele mai luxoase din Cluj, având o capacitate de 500 de locuri şi beneficiind de încălzire centrală şi ventilație. Proprietarul palatului a fost Andras Udvari, căruia de fapt îi plăcea să filmeze povestioare scurte, fiind autorul filmelor mute „Dansul naționalităților”, „Cluj” şi „Miss Mecanografa”. Inaugurat în 1910, cinematograful din incinta palatului va fi redenumit în 1964 în 23 August, iar după evenimentele din decembrie 1989 va fi primi numele de Favorit.
Și iată cum relata presa tragicul eveniment. „Aseară, [9 ianuarie 1927], la orele 7, un violent incendiu a izbucnit în palatul cinematografului «Urania» din Calea Regele Ferdinand, producând o chinuitoare panică în rândul spectatorilor filmului «Taras Bulba». Flăcările au încins într-o clipă acoperișul edificiului, amenințând serios şi clădirea vecină.
Anunțați pompierii s-au prezentat numaidecât la fața locului şi cu sforțări aproape supraomenești au izbutit să împiedice lățirea focului. Calea Regele Ferdinand a fost imediat barată de armată şi jandarmerie, interzicând apropierea curioșilor de locul incendiului, dar şi așa la câteva minute mulțimea ce s-a adunat a făcut imposibilă orice circulație.
Noaptea târziu focul a fost localizat.
Astăzi dimineață [11 ianuarie 1927] autoritățile s-au prezentat la fața locului, începând cercetările. Erau de față domnii: Debău, directorul Prefecturii poliției, comisar Aurel Drăghiciu, șeful Diviziei de urmăriri şi comandantul pompierilor. Din cercetările de până aici rezultă fără nici o îndoială, că focul a luat naștere în podul casei, dar în ce mod nu s-a putut încă stabili.
Există o supoziție foarte interesantă, întemeiată pe declarația fiului portarului, care susține, că îndată după declararea incendiului, el, care se găsea la reprezentația cinematografului, a fugit în direcția dinspre unde ieșeau flăcările şi a întâlnit doi indivizi îmbrăcați în haine de soldați, care coborau agitați treptele.
De aici s-a tras apoi următoarea concluzie. Cei doi indivizi au încercat după toate probabilitățile o spargere în casa cofetarului A. Cseke, care locuiește în mansarda edificiului, dar fiind surprinși de cineva, sau auzind vreun zgomot, s-au refugiat în pod, unde au stat mai multă vreme ascunși.
Se poate ca indivizii refugiați în pod să fi aprins țigară, din care a luat naștere apoi focul, iar ei profitând de situația alarmantă au putut dispărea.
Aceasta este supoziția oficială… Noi însă nu putem împărtăși asemenea prezumții. Căci nu se poate explica cum, acești doi, să zicem soldați, să fi încercat o spargere, chiar în locuința săracă a unui cofetar şi chiar în mansarda edificiului, de unde în caz de surprindere, este foarte problematică scăparea. Ori, poate criminalii niciodată nu se gândesc că vor fi prinși?
Căci numai în acest caz s-ar putea menține prezumția, care n-are la bază decât declarația unui om speriat.
Cercetările ulterioare vor dovedi desigur, că ancheta de astăzi a început pe căi greșite. Să nu fie vre-o inducere în eroare din partea vre-unui interesat? S-ar putea presupune şi aceasta.
Întrebat asupra cauzelor nașterii focului, proprietarul edificiului – Andrei Udvari – nu ne-a știut da nici o lămurire, dovadă, că nu este o fire fantezistă, care să atribuie această năpastă asupra lui, unor aventurieri de film cum o fac alții.
Pagubele sunt enorm de mari. A ars întreg acoperișul marei clădiri, care între împrejurările actuale valorează pe puțin la două milioane lei. O parte din pagubă însă se va restitui, acoperișul fiind asigurat la societatea «Franco-Română» pentru valoarea de un milion de lei.
În locuințele din etajul trei nu s-a produs nici o pagubă, edificiul fiind modern, construit în întregime din beton armat şi care a costat – după declarațiile proprietarului – acum 16 ani, frumoasa sumă de 500 mii coroane aur”. [A ars palatul cinematografului «Urania», în „Patria”, Anul IX, Nr.5, 11 ianuarie 1927, p.3]
Deslușirea cauzelor, vinovații şi desfășurarea evenimentelor o găsim într-un articol publicat câteva zile mai târziu. „Cetitorii noștri n-au uitat încă, desigur, învolburata cunună de văpaie care a cuprins de jur împrejur, în seara zilei de 9 ianuarie, acoperișul palatului «Urania». Svonul surd care circula despre cei doi soldați enigmatici, care ar fi fost văzuți coborând în goană scările, prin felul cum se comenta, părea mai mult rodul unei imaginații înfierbântate şi îngrozite, decât povestirea unor realități.
Dar «de unde nu-i foc nu iese fum»… şi Poliția noastră urmărind cu repeziciune firele încurcate ale întâmplării, a dat degrabă de capătul lor. Din bunăvoința domnului director Debău, a d-lui A. Drăghici șeful diviziei de urmăriri, precum şi a d-lui Loc. Câmpan delegatul Comenduirii, suntem în măsură a da câteva amănunte.
Încurcat în mai multe furturi, şi prins cu…gâsca subsoară, dezertorul Ilie Roblău din comuna Ciocmani, județul Someș, în după masa zilei de 9 ianuarie a.c., fără lemne la locuința d-lui Maior Trandafirescu, din palatul Urania împreună cu ordonanța d-lui Maior, flăcăul Vladimir Moldovan. Lucrul isprăvit dacă i-ar fi urmărit cineva în semi-întunericul care se îngroșa ar fi văzut două umbre strecurându-se în podul palatului vechi, vezi Doamne după câteva cepe, dar cu gândul ascuns de-a șterpeli unsoarea stăpânului. Ilie Roblău mergea înainte, cu o lumânare aprinsă, iar în urma lui, cu țigara între dinți, Vladimir Moldovan. Aici în toiul căutărilor înfrigurate, ordonanța a scăpat mucul aprins al țigării între niște cârpe aruncate. Sămânța în jar din care avea să răsară uriașa flacără de peste un ceas, era aruncată. Ochii neobișnuiți au început să simtă înțepături mici, iar fumul se așeza în pod, în pături tot mai groase. Când au ieșit din pod, Ilie Roblău a băgat de seamă că țigara cu care tovarășul său a intrat în întunecimea podului şi care lucea jucăușe în răstimpuri, acum nu mai era. Îndată a făcut legătura între ea şi fumul din pod, i-a spus-o lui Moldovan şi după ce şi-au făgăduit să-şi pună lacăt pe gură, au luat-o la sănătoasa. Pe ușa deschisă fumul a năvălit în urma lor în valuri plutitoare.
Cum însă, după cum am amintit, dezertorul Roblău mai avea la dosar şi câteva furturi, urmărit şi cercetat pentru acestea, câteva întrebări meșteșugite ale d-lui Drăghici, l-au adus în încurcătură. Luat la scurt, şi amenințat cu neîndurătorul…, scaun electric, care în fantezia lui lua conturele unui demon care resuflă foc, a făcut mărturisiri importante. […]
În aceste împrejurări şi-a mărturisit şi tovarășul ordonanța Vladimir Moldovan şi telefonul a sbârnâit scurt, ducându-i ordinul de arestare.
Descurcată astfel întâmplarea incendiului de la palatul Urania, la poliție, cercetările urmează în amănunt”. [„Incendiatorul palatului «Urania» a fost prins”, în „Patria”, Anul IX, Nr.14, 21 ianuarie 1927, p. 3].
Consecințele evenimentelor din ianuarie 1927 au produs efecte imediat. „Primăria oraşului Cluj a hotărât reorganizarea corpului de pompieri. De comun acord cu prefectura poliției s-a decis să se facă o instrucție incendiară sergenților de stradă şi jandarmilor urbani. De asemenea, s-au mai cerut de la Comandamentul militar, un număr de 100 de soldați, care vor primi aceiași instrucțiune. Dintre pompierii distinși la incendiul de la «Urania», vor fi premiați cu 500–1000 lei, în cursul zilei de azi la Primăria oraşului”. [„Reorganizarea pompierilor”, în „Patria”, Anul IX, Nr. 14, 21 ianuarie 1927].
Clujul va avea cea mai mare casă producătoare de filme din România
La mai bine de zece ani de la tragica întâmplare pe care am prezentat-o în rândurile de mai sus, presa vremii ne aduce însă și vești bune. Aflăm astfel că „În cadrele unei conferințe ținută nu de mult de către dl. Niculae Râmboi, dsa a vorbit cu mult entuziasm despre necesitatea creării unei industrii naționale de filme. Aceasta se impune cu atât mai imperios cu cât toate țările vecine, în special Ungaria, posed astfel de instituții deosebit de bine organizate, puse sub controlul statului, cari produc aproape 100 de filme anual. Aceste filme, după cum era de așteptat, sunt puse în slujba revizionismului. Faptul acesta ar trebui să ne sesizeze, știut fiind că filmul are o mare putere de propagandă. Filmul românesc ar fi cel mai mare factor de propagandă culturală servind arta și literatura națională.
Clujul care a luat parte activă la toate manifestațiile culturale și sociale ale țării a fost cel dintâi oraș care a avut o Casă de filme. Este vorba de instituția «Fotofilm» din localitate, creată în primii ani de după război cu un capital modest dar cu mult suflet pentru a se putea scoate în valoare frumusețile provinciei de dincoace de Carpați. Atelierul «Fotofilm», condus cu pricepere de domnul Vasile Fechete – un vechi și convins producător de filme – luptând cu mari privațiuni materiale, a reușit totuși să creeze primele filme prin 1924, între cari amintim inaugurarea expoziției zootehnice în prezența regelui Ferdinand și a M.S. Regelui Carol II, pe atunci principe moștenitor. De la această dată, atelierul «Fotofilm» a filmat toate manifestările mai importante până azi, reușind să achiziționeze peste 40 de filme.
Cu tot avântul luat de instituția «Fotofilm» până în prezent studioul Clujului n-a putut fi înzestrat cu aparatele necesare pentru facerea filmului sonor. Filmele produse de «Fotofilm» sunt înguste, de 15 mm (cele normale au 35 mm). Faptul acesta este un bine deoarece aceste filme pot fi proiectate cu un aparat de proiecție mic, ușor transportabil. E filmul cel mai indicat pentru a pătrunde la sate.
În ceea ce privește claritatea imaginilor și frumusețea peisagiilor, aceste filme sunt superioare multor case de filme din străinătate. S-a dovedit aceasta cu ocazia rulării acestor filme în sala prefecturei județului.
Un grup de financiari străini propun finanțarea Casei Fotofilm
Datorită avântului luat de această instituție, și datorită faptului că până în prezent produce cele mai bune filme din Ardeal, zilele trecute s-a oferit un grup de financiari străini pentru finanțarea ei în vederea creării unei mari întreprinderi de filme. Oferta a produs o adevărată senzație în întreg orașul. Dacă tratativele vor putea fi duse la bun sfârșit, Clujul va avea în scurt timp, una din cele mai mari case de filme din Țară.
Filmele deja create vor fi din nou filmate pe pelicula filmului normal și în urmă sincronizate. În felul acesta, vederile luate din diferite colțuri ale Ardealului, vor putea fi rulate pe marile ecrane din străinătate”. [„Națiunea Română”, anul III, nr. 258, Cluj, 21 noiembrie 1937].
Ne apropiem de finalul materialului nostru și ne reamintim că „cinematograful poate inspira două tipuri de istorii, una sensibilă la orice detaliu și alta care discerne doar marile evenimente”. Conform acesteia din urmă, nimic nu s-a schimbat, după prima, totul se modifică foarte rapid. [Jean-Louis Leutrat, Cinematograful de-a lungul vremii: o istorie, trad. Cornel Matei, Editura ALL Educațional, București, 1995, p. 47].
Undeva între aceste două tipuri de istorie s-a situat și prezentarea noastră, în care am dorit să surprindem câteva momente din istoria cinematografiei clujene, pe fundalul unui autentic tablou al perioadei interbelice clujene. Sperăm în finalul timidei noastre încercări că am reușit să mai demonstrăm încă o dată că „istoria cinematografului și evoluția publicului său s-ar putea descrie studiind locurile care au servit dezvoltării sale”, de la catacombele de alaltăieri la capelele de azi, trecând prin bisericile și catedralele de ieri: vechi cafenele, nikelodeoane, teatre, săli de cafe-concert reconvertite, gigantele săli populare ale anilor douăzeci, treizeci, săli de capacitate medie postbelice, micuțele săli-salon ale anilor șaptezeci…. [Vincent Pinel, Tehnici ale cinematografului, apud. Jean-Louis Leutrat, Cinematograful de-a lungul vremii: o istorie, trad. Cornel Matei, Editura ALL Educațional, București, 1995, p. 86]. Am încercat astfel să surprindem două momente din evoluția cinematografiei clujene interbelice, cu urcușurile, dar și cu tragediile înregistrate de aceasta de-a lungul vremii.
