Filantropica (România/Franţa, 2002; cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Florin Zamfirescu, Marius Florea Vizante) este filmul cel mai popular al lui Nae Caranfil, cu cel mai mare succes de public. Simplificând, filmul spune povestea unui om onest, Ovidiu (Diaconu), profesor de liceu (o meserie „ruşinoasă” în zilele noastre, dat fiind că pauperă) şi poet ne(re)cunoscut, care se lasă angrenat într-un carusel al escrocheriei pus la cale de Pavel Puiuţ (Dinică), textierul şi starostele cerşetorilor bucureşteni. Escrocheria ca „sport naţional”, ca formă de supravieţuire.1Cu calm şi umor, Nae Caranfil „deconstruieşte” fabulând pe marginea realităţii, a vieţii cotidiene: „Un loc aparte în peisajul comediei româneşti actuale îl deţine Nae Caranfil. El este singurul care sfidează constant încadrarea în curentul realist (în formula sa minimalistă), dar adoptă ca sursă principală de inspiraţie tocmai viaţa de zi cu zi. Diferenţa fundamentală dintre umorul din Filantropica (2002), pe de o parte, şi cel din filmele Noului Val este nu doar una cantitativă, ci şi una de percepţie – acolo unde Caranfil împleteşte realismul cu absurdul şi nu emite sentinţe, ceilalţi simt nevoia să-şi utilizeze poveştile ca lecţii de viaţă cu morala aferentă.”2 La observaţia că „Filantropica atinge probleme care ţin de moralitate. Discursul filmului, chiar dacă pare adesea că se va îndrepta către o critică socială, nu aduce nicicând comentarii de natură moralizatoare”,3 regizorul-scenarist răspunde: „Este un film profund imoral. Consider că aşa şi trebuie să fie, un film politically incorrect, pentru că am vrut să zdruncin nişte idei preconcepute, gândite de oameni care se duc la biserică ca să-şi cumpere moralitatea. Mi-am propus de la bun început ca filmul acesta să fie scandalos; şi aşa şi este. Momentul-cheie este monologul lui Mircea Diaconu la talk-show-ul televizat: el vorbeşte acolo despre nobleţea omului sărac, despre lupta cu o societate în care eşti judecat după marca maşinii sau a ceasului, despre lipsa de speranţă – şi tu ştii că ăsta este el, protagonistul, că îşi pune pe tavă propriile experienţe şi neputinţe, că, într-un cuvânt, spune adevărul. Dar, în acelaşi timp, realizezi că acest adevăr este deja pervertit, el a devenit parte din escrocherie.”4
Deşi problematizează pe marginea unor teme grave, Filantropica nu este un film sumbru; inspirat de realitate, el se transformă miraculos sub bagheta lui Nae Caranfil într-un basm, un basm fără morală explicită: „Pornind […] de la o temă cu substrat grav, dramatic, regizorul Nae Caranfil recurge la o abordare originală, punctând scenariul şi filmul cu un umor inteligent, acaparant, cu replici vioaie, spirituale, recomandându-şi încă o dată stilul său atât de personal […], care a determinat-o pe superba sa interpretă din Asfalt tango, Charlotte Rampling, să-l numească «un Woody Allen din Est». […] Practic, şi prin acest al patrulea lungmetraj al său, regizorul Nae Caranfil, aflat în fruntea unei noi generaţii de cineaşti, oferă o benefică «lecţie de echilibru»: hazul său este captivant, dar nu trece niciodată dincolo de limitele bunului gust şi nici nu periclitează în vreun fel gravitatea temei abordate, ci, dimpotrivă, o potenţează, prin contrast.”5 Prin E pericoloso sporgersi, Asfalt tango şi Filantropica, Nae Caranfil şi-a făcut cu vârf şi îndesat „stagiul” de actualitate, fiind el însuşi – singur! – „un nou val românesc”, iar prin Dolce far niente anunţă capodopera de până acum a filmografiei sale şi unul din filmele-reper ale cinematografiei române: Restul e tăcere.6
Restul e tăcere (România, 2008; cu: Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeţa, Nicu Mihoc, Ioana Bulcă) reprezintă materializarea unui vis de peste două decenii. Prima variantă a scenariului datează de dinainte de 1989, şi au existat mai multe tentative de transpunere pe ecran. Lansat în 2008,7 într-un context nu tocmai favorabil,8 filmul a avut parte nu doar de elogii, ci şi, din partea anumitor critici, de o primire rece, dovedind ori opacitate, ori un partizanat păgubos pentru minimalismul Noului Val,9 neînţelegând că, de fapt, Nae Caranfil nu se opune curentului, ci îl completează mai mult decât fericit: „În momentul acesta, în cinemaul românesc asistăm la o cruciadă pentru captarea adevărului de viaţă în stare pură şi, personal, nu am absolut nicio problemă cu asta. Nu mă situez împotriva acestui demers, ci doar în afara lui, pentru că din punctul meu de vedere în tot ceea ce înseamnă comunicare inter-umană – iar arta este şi ea un astfel de tip de comunicare –, minciuna e la fel de importantă ca adevărul. Eu cred că orice partener de dialog poate fi în mod legitim manipulat, pentru că manipularea face parte din joc, cu atât mai mult în artă; drept care, poziţia mea în calitate de cineast este aceea de a utiliza toate ingredientele posibile, toate butoanele pe care jucăria numită cinematograf mi le poate pune la dispoziţie pentru a crea o lume a mea, care conţine şi manipulare şi minciună, dar şi adevăr.”10Dar trebuie spus că au existat şi critici, majoritatea, care au apreciat cum se cuvine filmul, atât în contextul apariţiei sale,11 cât şi al valorii intrinseci.12
În acest al cincilea titlu al filmografiei sale, Caranfil evocă pseudoromanţat unul dintre momentele de pionierat ale cinematografiei române: realizarea în 1912 a lungmetrajului Independenţa României. Operă de comandă socială – se împlineau 35 de ani de la proclamarea independenţei regatului român – filmul a implicat de la forţe actoriceşti de prim-rang ale epocii, cum ar fi Constantin Nottara, Aristide Demetriade sau Aristizza Romanescu, până la un straniu personaj, un mecena ciudat, Leon Popescu, cu toţii mobilizaţi, pare-se, de un tânăr de nici treizeci de ani, spirit întreprinzător de geniu, Grigore Brezeanu, fiul actorului Ion Iancu Brezeanu. Independenţa României este unul dintre cele mai ambiţioase, cele mai grandioase proiecte cinematografice de la începutul secolului XX, pe plan mondial, nu atât ca realizare artistică, deşi nu sunt de ignorat nici anumite aspecte estetice, cât mai ales din perspectiva investiţiei materiale, a desfăşurării de forţe într-un moment în care cinematograful era în primul rând o distracţie de bâlci. Acestea sunt faptele; restul… e poveste! 13
Înainte de orice, trebuie subliniat că în acest film Nae Caranfil are curajul – şi teribilul orgoliu – de a nu inova nimic, de a nu epata printr-o formulă narativă complicată sau doar ingenioasă. Nu, regizorul scenarist nu face altceva decât să ne spună pur şi simplu o poveste, la modul clasic, chiar „tezist”,14 însă o face impecabil, oferindu-ne şi oferindu-şi prima capodoperă a filmografiei sale. În primul rând, Restul e tăcere impune prin coerenţa narativă, prin scenariul fără cusur: nimic nu este lăsat la voia întâmplării, cele mai mici detalii, replicile cele mai „serbede” sunt perfect justificate dramaturgic, personajele, oricât de secundare, au relief, sunt veridice. Apoi, este cuceritoare atmosfera, parfumul de epocă; nu ştiu cum erau Bucureştii începutului de veac douăzeci (şi nici nu are importanţă), dar pot să cred că arătau aşa cum şi-i imaginează Caranfil. Pe urmă, regizorul îşi conduce actorii cu mână de maestru, în primul rând „binomul” Marius Florea Vizante (Grig) – Ovidiu Niculescu (Leon), perfecţi – primul în vizionarismul, în candoarea şi credinţa sa fanatică într-un ideal, al doilea în histrionismul său vituperant. Să nu uităm umorul şi duioşia care învăluie ca un halou întregul film;15 să nu uităm nici echilibrul delicat al melodramei; să nu uităm, şi nu în ultimă instanţă, faptul că Nae Caranfil transformă o „întâmplare” românească într-o poveste cu rezonanţă universală, ceea ce – să o spunem fără să ne fie teamă de cuvinte – este un suprem act de patriotism. Din fericire, filmul lui Nae Caranfil nu este o demonstraţie pompieristică de patriotism, ci o declaraţie de dragoste (iertată fie-mi sintagma atât de banală!), o declaraţie de iubire faţă de lumea filmului şi a teatrului deopotrivă, a spectacolului popular în ultimă instanţă, care răspunde şi corespunde nevoii omului de ludic, de joc inocent, de artă nepervertită de programe mai mult sau mai puţin estetice. Restul e tăcere este unul dintre cele mai frumoase reverenţe aduse cinematografului, unul dintre cele mai curate şi mai emoţionante omagii închinate pionierilor celei de-a şaptea arte,16 de o candoare şi o duioşie chapliniene, ceea ce îl aşază pe Nae Caranfil în proximitatea celor mai importante nume ale cinematografiei mondiale contemporane.
1„Foarte aproape de scenariul cotidian, el (filmul – n.m. I.-P.A.) impresionează tocmai prin deturnarea acestuia într-un fel de mit parodic al succesului facil. A nu face nimic devine echivalent cu a face totul. Eroizarea este ca o mănuşă întoarsă a banalităţii, fructificată în desenul gloriei efemere, de a brava şi de a miza totul pe cartea înşelătoriei. Un joc trist şi amar, ca o oglindă deformatoare. Nemilos, grotescul este aici la locul lui.” [Ioan Lazăr, Filmele etalon ale cinematografiei româneşti (1897-2008), Bucureşti, Ed. Felix Film, 2009, p. 404]
2Codruţa Creţulescu, „Râdem sau nu mai plângem?”, în Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, Iaşi / Bucureşti, Ed. Polirom, 2011, pp. 101-102.
3„Nae Caranfil şi jucăria numită cinematograf”, interviu de Andrei Rus şi Gabriela Filippi în „Film Menu”, revistă de cultură cinematografică editată de studenţii la film din U.N.A.T.C., nr. 9, februarie 2011, p. 37.
4Idem.
5Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, pp. 611-612.
6„[…] îmi place să cred că, discret, elegant, impregnat de un bun simţ tutelar, de o inteligenţă artistică peremptorie, Nae Caranfil însuşi este în multe privinţe un superetalon. Cineastul pare a şti mereu de unde a plecat şi unde se află. Ceea ce, de fapt, nici noi nu trebuie să uităm.” (Ioan Lazăr, op. citate, p. 484)
7Premiera mondială a avut loc la Cluj, în cadrul TIFF 2007. Copia venea direct din laborator şi a întârziat, astfel că proiecţia a început aproape de miezul nopţii. La ora două, regizorul era aplaudat la scenă deschisă de o sală de 1000 de locuri aproape plină.
8„Necazul e că filmul […], altminteri admirabil, a căzut într-o împrejurare internaţională destul de nefavorabilă lui. Se caută altceva. Realitatea mondială a ultimilor ani este cutremurătoare, iar europenii nu vor să accepte divagaţiile euforizante. Cu alura unei producţii de mare buget, Restul e tăcere, dată fiind acolada lui culturală implicită, de film al contextului de realizare a unui alt film, a trecut în ochii unora drept un obiect de nişă. Din păcate, se pune un preţ deocamdată prea mare pe mizanscenele simpliste, numite uneori minimaliste, etichetă din care se salvează creaţiile autentice.” (Ioan Lazăr, op. citate, pp. 481-482)
9v. Anca Grădinariu în „Adevărul literar şi artistic”, 12 martie 2008: „Atunci când filmul a avut avanpremierala Cluj, Caranfil, împreună cu producătorul Cristian Comeagă, a ţinut să sublinieze că e un crowd pleaser şi să se poziţioneze în afara noului val românesc […]. Din păcate pentru el, minimalismul, poveştile puternice şi interpretările naturaliste sunt, în mod sigur, moderne – ăsta e motivul pentru care sunt apreciate la festivalurile internaţionale şi nu din cauza vreunei conspiraţii mondiale.” Gravă nu e atât opinia în sine, cât tonul categoric, acuzator, fals ironic în final prin care Nae Caranfil este executat scurt: dacă nu e pe linia „minimalismului” şi a „interpretărilor naturaliste” (caracteristice „noului val românesc”), nu există! Cum îşi permite Caranfil să viseze frumos, să spună poveşti încheiate la toţi nasturii, cu introducere, cuprins şi încheiere, când acum – nu-i aşa? – se poartă mizerabilismul?
10„Film Menu”, interviu citat, p. 32.
11„[Restul e tăcere] E cea mai completă, mai elocventă şi mai erudită formulare a viziunii tale asupra cinemaului, o viziune care în filmul românesc de azi mi se pare singura îndeajuns de clară şi de bine articulată încât să poată contrazice viziunea neorealistă impusă de Cristi Puiu.” (Andrei Gorzo, Bunul, răul şi urâtul în cinema, Ed. Polirom, Iaşi / Bucureşti, 2009, p. 83)
12„Filmul Restul e tăcere trebuie citit […] şi ca o alegorie despre condiţia artistului de oricând şi de oriunde: practic, regizorul Nae Caranfil, vorbind despre cineaştii marcanţi de ieri s-a gândit şi la condiţia actuală a cineastului-autor în relaţia cu producătorii, s-a gândit la propria condiţie artistică.” (Călin Căliman, op. citate, p. 614), respectiv: „Dar marele film al anului […] rămâne Restul e tăcere de Nae Caranfil, deci concluzia noastră despre anul 2008 ar putea suna cam aşa: «un an de recul, dar cu o capodoperă».” (idem)
13„Nu voiam să fac o reconstituire istorică, ci un film personal, inspirat întâmplător de nişte evenimente din trecut.” („Film Menu”, interviu citat, p. 38)
14„[…] mi-am propus ca la acest film despre film, să apăs pe cât mai multe clape ale instrumentului numit cinema: amestec de genuri, ecran în ecran, elemente de film mut şi – de ce nu? – animaţie.” (idem)
15„Lumea despre care se vorbeşte în acest film e preponderent frumoasă, în viziunea autorului său: ceea ce nu e valabil în nici una din celelalte pelicule. Rezultat al acestei viziuni: elementul satiric, apetitul critic sunt diminuate. Umorul e mai blând. Emoţia, atunci când se naşte, e necenzurată de scepticism.” (idem)
16„Am vrut ca publicul, oricât de puţin familiar cu istoria filmului, să-şi dea seama cât de naivi erau şi cât de fascinaţi de această nouă bazaconie numită cinematograf. Este un film despre oameni care vizează să înfăptuiască lucruri deosebite, şi chiar le fac, în loc să le păţească, ca majoritatea celorlalţi. Am mai vrut să povestesc despre epoca aceea de entuziasm endemic, când în răstimp de numai câţiva ani se inventaseră în devălmăşie becul electric, fonograful, balonul, avionul, cinematograful. Dar stau şi mă întreb: era oare epoca aceea naivă? Sunt oare personajele acestea naive? În scena în care, pe malul lacului, Leon îi promite lui Grig că secolul al XX-lea va fi un secol extraordinar, în care pacea va domni, îl poţi desigur suspecta de naivitate, dar la asta spera pe atunci toată lumea şi totul părea făcut să încurajeze această speranţă. Sigur că, privită acum, din perspectiva catastrofelor istorice care au urmat, replica pare o ironie auctorială. Pentru mine nu e.” (idem)
