Debuturi importante din anii ’90 (VII.)

Radu Mihăileanu (1.)

Trahir, debutul lui Radu Mihăileanu din 1992, este primul film românesc care abordează fără prejudecăţi sau resentimente, fără ură sau intenţia unei răfuieli personale, încercând să înţeleagă şi explice – fără a fi un rechizitoriu, dar nici o justificare – perioada de început (şi, implicit, consecinţele sale) a comunismului din România. Alături de E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil, este debutul de excelenţă al deceniului 1991-2000 în filmul românesc.



Simplificând, despre Radu Mihăileanu se poate spune că este un regizor francez de origine română. „Definiţie” corectă în principiu, dar incompletă, din cel puţin două motive. În primul rând, regizorul însuşi se revendică (şi) ca român, atât prin locul naşterii cât şi prin „moştenirea” culturală.1 În al doilea rând, primul său lungmetraj, Trahir / A trăda (1992, premiera în România în 1994), are un subiect românesc, cu uşoară tentă (auto)biografică,2 după cum „inserţii” de românism – umor, atitudini specifice, personaje secundare – (re)găsim în majoritatea filmelor sale de după Trahir.

Născut în 1958, Radu Mihăileanu este fiul lui Mordechai Buchman, evreu român, ziarist de stânga, unul dintre puţinii comunişti autentici din ilegalitate. (În timpul celui de al Doilea Război Mondial îşi schimbă numele în Ion Mihăileanu. După război a fost redactor-şef adjunct al revistei „Contemporanul”.3 Este scenaristul filmului, inspirat dintr-un fapt real, Duminică la ora 6, debutul lui Lucian Pintilie din 1966.) În 1980 Radu Mihăileanu părăseşte România şi se stabileşte la Paris (via Israel), unde absolvă Institutul de Înalte Studii Cinematografice (IDHEC), după ce în ţară s-a implicat în mişcarea teatrală de amatori.4 Asistent de regie al unor nume importante din cinematografia mondială (Marco Ferreri, Fernando Trueba, Nicole Garcia), realizator şi al unor filme pentru televiziune, producător, debutează în lungmetraj în 1992 cu un film remarcabil, multipremiat internaţional: Trahir / A trăda (România / Franţa, 1992; sc.: Radu Mihăileanu, Laurent Moussard; cu: Johan Leysen, Alexandru Repan, Mireille Perrier, Maia Morgenstern, Radu Beligan).5

Trahir este primul film românesc care abordează fără prejudecăţi sau resentimente, fără a vulgariza şi, mai ales, fără ură sau intenţia unei răfuieli personale, încercând să înţeleagă şi explice – fără a fi un rechizitoriu, dar nici o justificare – perioada de început (şi, implicit, consecinţele sale) a comunismului din România. Filmul urmăreşte destinul unui personaj pe o perioadă de 30 de ani (1948-1978). George Vlaicu (Johan Leysen – rol de excepţie, pe o partitură de excepţie), tânăr poet român, este arestat şi închis în 1948 pentru vina de a fi scris un articol împotriva lui Stalin. În 1959 este eliberat, pentru a fi salvat „poetul, şi nu omul, care nu mă interesează”, după cum îi spune ofiţerul de securitate care se ocupă de cazul lui. Preţul pe care trebuie să îl plătească: rapoarte săptămânale despre prietenii săi, obol al unei libertăţi la care nu mai spera. Cruzimea şi cinismul învoielii rezidă însă în altceva: George Vlaicu nu va divulga nimic din ceea ce securitatea nu ştie! Importantă este numai semnătura, numele, faptul de „a-l avea la mână”, de a putea fi şantajat (ceea ce se va şi întâmpla în final). Odată eliberat, pentru George Vlaicu pare că toate porţile au fost deschise: este publicat necondiţionat, cărţile sale sunt bine primite, este declarat „poetul nostru naţional” ş.a.m.d. Este, cu alte cuvinte, un privilegiat. În realitate, sistemul voia să creeze un exemplu, pe care să-l vehiculeze în faţa lumii, al toleranţei şi libertăţii pe care le afişa oficial.6 Toate acestea în timp ce în jur dispar oameni, în timp ce delaţiunea este ridicată la rang de politică de stat, în timp ce prietenii sunt arestaţi sau fug din ţară riscându-şi, cel mai adesea, viaţa. Realizând statutul de „android” la care a fost redus, tribut real plătit poeziei, operei, George Vlaicu, într-o încercare disperată de salvare a propriei demnităţi, părăseşte ţara refugiindu-se la Paris, ajutat fiind tocmai de ofiţerul de securitate, omul fără nume, rol memorabil al lui Alexandru Repan.

Dar nimeni nu se poate sustrage propriului destin. Securitatea face public colaboraţionismul la care tot instituţia menţionată l-a constrâns. Sinuciderea este singura soluţie de a părăsi demn scena pentru cineva care a crezut că se poate salva prin poezie, care a trăit doar pentru a scrie, care a crezut să este suficient să scrii poezii şi să „le dai drumul să plutească pe apă, să ajungă în mare” pentru ca lumea să-şi păstreze armonia. Trahir este filmul reper al radiografierii unui trecut de care, oricât am vrea, nu ne putem despărţi (doar) râzând. Este filmul unei „exorcizări”, al unei revolte împotriva condiţiei umane, dar nu împotriva evenimenţialului, a lui cum de este posibil aşa ceva, ci împotriva resortului, a cauzei, a lui de ce este posibil aşa ceva… Poate pentru că trăim într-o lume de „trădători de Dumnezeu, trădaţi de Dumnezeu”…

Prin dimensiunea sa universală, general umană, asumată de regizor,7 filmul a avut un puternic impact internaţional: „Deşi filmul este plasat în România, el are mai puţin de-a face cu particularităţile politicii din această ţară cât cu relaţia pe care o au cu puterea cei forţaţi să trăiască în state represive, câştigând astfel o dimensiune generalizatoare”,8 fără a eluda „speţa” în cauză: „Graţie unor filme ca acesta nu voi putea deveni niciodată o blazată a cinematografului… A vedea Trahir înseamnă să începi să înţelegi suspiciunea şi neliniştea care îi torturau pe aceşti exilaţi din ţările Europei de Est, acuzaţi prea uşor de paranoia, să înţelegi că nu ajunge să schimbi ţara ca să ştergi un trecut care te-a marcat.”9

Radu Mihăileanu a fost primul cineast român care a privit înapoi fără mânie. Apărut prea devreme,10 într-un timp în care atitudinea vindicativă faţă de perioada comunistă era la apogeu, Trahir a fost primit cu relativă răceală în România, când nu a fost răstălmăcit sau de-a dreptul neînţeles. Pe nedrept (aproape) uitat azi, filmul ar trebui relansat în cinematografe.

Am insistat asupra lui Trahir, film „grav şi matur”, după cum îl defineşte Călin Căliman în a sa Istorie a filmului românesc, pentru că, alături de E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil, realizat în 1993, este debutul de excelenţă al deceniului 1991-2000 în filmul românesc.

În virtutea acestei „excelenţe”, în partea a doua a acestui material vom prezenta, succint, şi celelalte lungmetraje ale lui Radu Mihăileanu.


1 „[…] iubesc identităţile, specificităţile fiecărui om, ale unui popor, deci sunt în acelaşi timp şi român – foarte profund român, şi se vede prin umorul meu, prin acest haz de necaz –, sunt profund evreu şi acum am devenit şi francez, locuiesc de 25 de ani acolo, nu pot să nu fiu influenţat, şi aş fi tâmpit să nu fiu influenţat de o identitate atât de puternică, de o cultură atât de puternică. Dar sunt fericit să pot aduna toate aceste identităţi într-un singur om. […] Nu trebuie să ne diluăm, trebuie să fim mândri de ceea ce suntem, dar nu trebuie să ne speriem de a fi un pic «multipli», de a fi mult mai bogaţi decât înainte.” (Radu Mihăileanu: „Arta este un dialog între perfect şi imperfect”, interviu de Ioan-Pavel Azap, „Tribuna” nr. 93, Cluj-Napoca, 16-31 iulie 2006, pp. 24-25-26)

2„Subiectul filmului era mult mai larg decât ceea ce părea, era inspirat nu numai din povestea lui Ion Caraion (care era un prieten al familiei şi un prieten al meu, cel care mi-a pus condeiul în mână şi m-a încurajat să scriu poezie, eu scriam, începând de la 12 ani, scriam poezii, le arătam lui şi el mă încuraja chiar dacă poeziile erau de proastă calitate, îmi dau seama astăzi), era şi un pic din povestea tatălui meu, un pic şi povestea mea – la sfârşitul filmului, când personajul trebuie să părăsească ţara.” (idem)

3 „Mi-l amintesc cum a apărut în 1955 în redacţia revistei «Contemporanul», secondându-l pe George Ivaşcu (tocmai ieşit din închisoarea dejistă), împreună cu care a determinat o cotitură a revistei, în acel prim moment al unei relative destalinizări, prin readucerea în publicistică a unor Lucian Blaga, Arghezi, Călinescu, fără a-l uita pe înaintaşul nostru D.I. Suchianu.” (Valerian Sava, „Premiul César pentru Radu Mihăileanu”, „Observator cultural” nr. 310, Bucureşti, 2 martie 2006)

4 „Norocul lui Radu Mihăileanu […] e că şi-a făcut studiile filmice la IDHEC-ul parizian – un privilegiu probabil nu fără legătură cu faptul că tatăl său, Ion Mihăileanu, câştigase în epocă un ascendent politic, în virtutea activismului comunist încă din «ilegalitate» şi a persecuţiei rasiale suferite până la «eliberarea» din 1944. […] Pentru că, în speech-ul de acceptare a Premiului César 2005 scenaristic, pentru Va, vis et deviens (împreună cu Alain-Michel Blanc), […] Radu Mihăileanu a ţinut să-i mulţumească în mod deosebit tatălui său, prezent în sală, facem şi noi reverenţa deloc formală: ne închipuim că fiul a beneficiat în Bucureştiul anilor ’60-’70 de un vestibul familial pentru IDHEC.” (Valerian Sava, art. citat)

5„O variantă a pactului cu Diavolul în «Epoca de Aur». Dramă puternică, bine gradată şi bine povestită, în pofida unor momente de stridenţă […]. Talentul şi experienţa tânărului regizor sunt manifeste de la primele imagini, cu admirabilă concizie în rezumarea istoriei contemporane.” (Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, ed. a II-a, 2003, pp. 263-264)

6„Eroul din Trahir […], după 11 ani de detenţie face un «pact» cu securitatea, în schimbul publicării operei sale şi a dobândirii «libertăţii». Libertatea în cauză este iluzorie, desigur, deoarece, vreme de aproape două decenii, poetul va fi controlat «la sânge» de către aceiaşi reprezentanţi ai trisei instituţii care l-au anchetat în anii detenţiei. Regizorul Radu Mihăileanu […] îşi aşază filmul pe un suport dramaturgic realist, lucid şi matur, filmul său denunţând, fără fraze retorice şi fără ostentaţii, mecanismele odioase ale regimurilor totalitare, puse în mişcare pentru compromiterea elitelor.” [Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 600]

7„[…] subiectul din A trăda – de-aia era verbul la infinitiv – era o întrebare asupra condiţiei umane: care e frontiera, până unde condiţia umană se poate adapta? Era o întrebare nu numai asupra României, ci asupra omenirii în general. Ştim că totul se adaptează, umanul se adaptează, şi nu numai umanul, la condiţii climatice, economice şi aşa mai departe, suntem într-o perpetuă adaptare. […] Deci întrebarea era: care e frontiera, în ce moment nu ne mai putem adapta? Trebuie să refuzăm chiar dacă asta înseamnă a dispărea, a muri? Filmul punea mai ales întrebarea asta, pentru că personajul principal într-un fel trăda, dar în acelaşi timp, poate, nu trăda… Nu ştiu, nu vreau să dau un răspuns şi nu vreau să fac morală; el colabora fără să colaboreze, trăda fără să trădeze… Problema era până unde se putea duce personajul ăsta şi începând de când îşi trăda propria lui condiţie de om – asta era filmul.” (Radu Mihăileanu, interviu citat)

8 Caryn James, „The New York Times”, New York (S.U.A.), 19 martie 1994 [apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, pp. 599-600].

9 Francine Laurendeau, „Le Devoir”, Quebec (Canada), 11 septembrie 1993 [apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 600].

10 „Da, a fost prea devreme, dar noi artiştii nu putem aştepta, nu putem aştepta să fie timpul potrivit sau să fie prea târziu…” (Radu Mihăileanu, interviu citat)