Debuturi importante din anii ’90 (VI.)

Deşi, cu rare excepţii, nu circulă decât în festivaluri, scurtmetrajele studenţeşti sunt relevante şi importante pentru cariera unui regizor. Relevante atât pentru critic, care poate întrezări aici mâna viitorului „maestru”, cât şi pentru publicul larg, acestuia din urmă – dat fiind faptul că îi sunt accesibile, de obicei şi dacă are noroc, atunci când respectivul autor e consacrat – confirmându-i flerul şi gustul. Importante, deoarece, dincolo de experienţa de platou, aceste filme, uneori simple exerciţii, alteori opere în deplina putere a cuvântului, îi asigură aspirantului la gloria celei de-a şaptea arte o carte de vizită, o „mostră” a aptitudinilor sale profesionale, posibil argument în faţa unui producător. Este şi cazul lui Radu Nicoară (n. 1954), dublu absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (actualmente Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică) „I. L. Caragiale” din Bucureşti: imagine (1984) şi regie (1990), unul dintre cele mai de succes scurtmetraje ale sale fiind Solo pentru sax, realizat împreună cu Relu Morariu. Solo pentru sax se înscrie, în opinia criticului Călin Căliman, „printre cele mai reprezentative «filme de institut» – alături de Cercul lui Mircea Veroiu, Viaţa în roz de Dan Piţa şi Varf de Mircea Daneliuc.”¹ Filmul a avut un parcurs internaţional mai mult decât onorabil, fiind recompensat printre altele cu o Menţiune FIPRESCI la Festivalul filmului de scurtmetraj de la Oberhausen (Germania), în 1983. Am ţinut să menţionez acest titlu pentru că însuşi debutul în lungmetraj al regizorului este marcat, cel puţin la nivel conceptual, de „filmul de institut”: „[…] Polul Sud descinde, practic, din Solo pentru sax: ca şi acolo, problema principală este aceea a incompatibilităţii artistului cu o societate coruptă, lipsită de suporturi morale, ca şi acolo personajul principal parcurge o criză de adaptare (practic insolubilă), ca şi acolo interpretul rolului central este Claudiu Bleonţ. Noutatea de esenţă a filmului de lungmetraj este relaţionarea temei cu realităţi imediate, ale «societăţii de tranziţie», nu numai cu universul traumatic al regimului totalitar”.²

Apărut în 1992, Polul Sud face figură frumoasă în contextul epocii din cel puţin două motive. Pe de o parte, spune o poveste despre trecutul apropiat şi despre prezent, ceea ce corespundea orizontului de aşteptare al publicului, pe de alta, naraţiunea are dramatism, încărcătură emoţională, personajele sunt justificate psihologic, schematismul momentului este în mare măsură depăşit, iar formulele simpliste uzitate de parte dintre confraţi, îndeosebi de către cei din vechea gardă, dar nu numai,³ par a nu fi la îndemâna regizorului-scenarist. În general, ecuaţia filmelor de actualitate româneşti din primii ani de după ’89 aborda doi termeni: un prezent insuficient asimilat şi înţeles versus un trecut imposibil (la acea dată, şi uneori nici acum) de privit cu detaşare, asupra căruia nu exista perspectivă. Rezulta cel mai adesea un maniheism care nu se deosebea de cel aplicat până în 1989 decât prin schimbarea celor buni şi a celor răi între ei (primii devenind negri în cerul gurii, ceilalţi imaculaţi) şi care era păgubos pentru operă, era în detrimentul filmului. În ciuda carenţelor⁴ – care vizează în primul rând demersul artistic, nu „mesajul” filmului –, Polul Sud scapă în mare măsură de acest păcat.

„Protagonistul din Polul Sud, Ştefan, este un scriitor – se pare talentat – de vreo 35 de ani, care lucrează la un ziar de tineret, înecându-şi conştiinţa inutilităţii şi necazurile existenţiale în vodcă, într-o viaţă familială dezordonată, pusă sub semnul derizoriului şi condiţionată de exasperanta realitate social-politică a «epocii de aur».”⁵ Filmul, într-adevăr, surprinde „epoca de aur” şi o „înfierează”, dar o face prin intermediul unui personaj defel imaculat, ceea ce îi conferă veridicitate. Ştefan (Claudiu Bleonţ în formă), potenţialul scriitor, nu este defel un om perfect: ca ziarist comunist acceptă compromisul fără prea mare rezistenţă (despre disidenţă nici nu poate fi vorba!); ca scriitor, îşi îneacă sterilitatea în vodcă, complăcându-se în ipostaza de veşnică promisiune; ca soţ, ca familist lasă, de asemenea, de dorit… În epocă astfel de „eroi” puteau fi des întâlniţi, iar dacă privim atent în jur „specia” se pare că nu a dispărut, ceea ce demonstrează viabilitatea personajului propus de Radu Nicoară. Partea luminoasă a lui Ştefan este fosta iubită, Irina (Ioana Pavelescu), trecutul lor comun. S-au văzut, s-au plăcut, s-au iubit! Atâta doar că ea „s-a orientat” şi l-a abandonat pentru un individ realizat social, bine înfipt în structurile politice ale vremii (de dinainte de 1989), iar el a rămas un amărât de ziarist lipsit de putere şi de perspective. În momentele tulburi ale lui decembrie ’89, când situaţia soţului părea a fi fără ieşire, Irina îi cere ajutorul,⁶ iar Ştefan, care încă o mai iubea, acceptă, deşi acţionează împotriva principiilor sale de moment. De moment, pentru că, parafrazând un personaj celebru de-acum din A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu, Nea Pişcoci, care „a făcut şi el revoluţia cum a putut”, şi Ştefan „a trăit cum a putut” până în ’89, instinctele democratice şi revoluţionare manifestându-i-se gregar abia când i-au fost zgândărite, până în acel moment primând instinctul de supravieţuire. De aici până la izbucnirea vechii pasiuni nu e decât un pas, pas pe care foştii iubiţi îl fac cu uşurinţă (re)devenind amanţi înfocaţi. Pentru Ştefan pare a fi un nou început; pentru Irina, nimic altceva decât un simplu intermezzo. Odată – foarte repede pentru cei „din sistem” – apele liniştite, femeia se întoarce la „căldura” şi siguranţa căminului conjugal, lăsându-l pentru a doua oară mofluz pe Ştefan. Nu tu disidenţă, nu tu idilism, nu tu virtute (feminină sau socio-politică!), nu tu optimism, nu tu pedepsirea celor „răi” (dimpotrivă, negativii sunt răsplătiţi!); aşadar, nimic din ceea ce liderii momentului promovau demagogic, printr-o abilă manipulare, în rândul „maselor populare”: libertate, egalitate de şanse, democraţie, „anatemizarea” vechilor structuri socio-politice, recompensarea celor care au avut de suferit ori s-au opus vechiului regim ş. a. m. d.

Ceea ce salvează Polul Sud de la o simplă expunere de bune intenţii este faptul că substratul social al filmului, mesajul său au susţinere artistică, demersul cinematografic nu rămâne la nivelul bunelor intenţii (cum întâlnim în nu puţine pelicule din acei ani): „Simţul cinematografic al regizorului Radu Nicoară este detectabil, deopotrivă, în structura plastică a cadrelor (operatorul Relu Morariu practicând, în consens cu regizorul-operator, o «estetică a urâtului», menită să scoată în evidenţă tarele morale şi sufleteşti ale personajelor, adevărata faţă a realităţii) şi în natura montajului, fragmentat, cu elipse, ecouri şi interferenţe imagistice sau sonore, cu prelungiri de stări sau sentimente de la o secvenţă la alta.”⁷ Radu Nicoară îşi încheie în forţă filmul, potenţându-l printr-o „secvenţă dintre acelea de dragul cărora merită câteodată să faci un film întreg: în gestul personajului principal, gol-puşcă, care dispare în zare (în zarea unei prăpăstii?) aruncând către nimeni şi către nicicând vraful de hârţoage al propriului manuscris, citim necesitatea dezbrăcării de compromisuri, balcanisme şi iluzii, o condiţie indispensabilă a ieşirii din marasm.”⁸ Ieşire din marasm care, din nefericire, nu s-a produs nici până azi.

Polul Sud este un film nu prea optimist, care preferă să constate în loc de a da sentinţe, să pună întrebări, nu să ofere răspunsuri. Radu Nicoară se sustrage ipostazei atoateştiutorului sau a moralistului ocazional, de serviciu. Nu i se pot nega anumite intuiţii, ori o anume luciditate, oarecum în răspăr cu aşteptările şi naivele speranţe de moment ale majorităţii: replierea rapidă a „foştilor”, perpetuarea statutului de perdant al inocenţilor, al celor de bună credinţă, „neodisperarea” şi „neoalienarea” – având drept cauză consumismul şi selecţia (mai mult sau mai puţin) naturală, nu egalitarismul comunist! – care în 1992 erau doar incipiente ş. a. Departe de a fi desăvârşit, Polul Sud are meritul de a fi un film „ca în viaţă” despre o viaţă departe de a fi „ca în filme”.

Şi Radu Nicoară este unul dintre debutanţii de reţinut ai deceniului 1991–2000 care nu a mai realizat, deocamdată, un al doilea lungmetraj.