Câștigătorul Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin de anul acesta, Poziţia copilului este nu doar cel mai împlinit dintre cele trei lungmetraje de până acum ale lui Călin Peter Netzer, ci și, deja, un film de referință al Noului Cinema Românesc.
Primele două lungmetraje ale regizorului, Maria (2003) și Medalia de onoare (2010), marchează etape importante în evoluția unui cineast care a încercat mereu să iasă din pluton, operând unele schimbări – mai mari sau mai mici – în raport cu mainstream-ul cinematografiei autohtone din perioada în care au fost create filmele, dar rămânând fidel dorinței de a fi pe placul unui public numeros. Maria a fost filmul prin care Călin Peter Netzer a încercat cel mai mult să se apropie de „moda” epocii sale și, ca atare, nu prea a trecut testul timpului. Venit după o lungă pauză, Medalia de onoare ne-a convins de maturizarea cineastului, fiind un meritoriu film „de graniță” (între cinematograful de autor / de festival și cel de gen / de public, între story-ul clasic și „felia de viață” realistă etc.), care consfințea „biruința căii de mijloc” (după cum scriam, într-o cronică, la vremea respectivă).
Poziția copilului s-a născut din îngemănarea a două tendințe distincte și chiar contradictorii. Pe de o parte, ținând cont de puternica încărcătură personală a poveștii aduse pe ecran, Călin Peter Netzer a dorit o abordare onestă, în concordanță cu formula realistă impusă în ultimii ani de reprezentanții Noului Cinema Românesc. Pe de altă parte, autorul nu și-a ignorat nici de data asta publicul, străduindu-se să-l captiveze și să-i satisfacă nevoia de spectacol inteligent, înainte de a-l stimula intelectual. Astfel, regizorul a renunțat la muzica nondiegetică utilizată anterior, considerând probabil că trăirile personajelor sunt suficient de intense pentru a nu mai avea nevoie de accentuare prin muzică (totuși, ele sunt amplificate, subtil, prin sunete și zgomote diegetice, captate aparent în priză directă, dar și scoase în evidență la mixaj, precum și prin melodiile cu sursă implicită, dintre care merită amintită Meravigliosa creatura, șlagărul Giannei Nannini, iubit de protagonistă, care este inclus pe soundtrack în două variante și trimițe ironic la o replică adresată personajului: „Nu sunteți cea mai agreabilă persoană din lume”).
Apoi, camera de filmat (director de imagine: Andrei Butică) dobândește un evident rol de observator, cum o cere noul realism românesc, numai că aici nu este vorba de un observator neutru, care păstrează distanța față de evenimente (cadre statice, cu aparatul fixat pe trepied), ci de unul implicat, ba chiar iscoditor, with a mind of his own. Așa se explică, pe lângă camera „din mână”, folosirea transfocării, altminteri rară și nerecomandată de către „puriștii” realismului, deoarece are o funcție similară celei îndeplinite de montajul analitic (extrage artificial detaliul relevant din planul general, direcționând astfel atenția spectatorului). Și tot așa se explică acele cadre în care camera-observator se îndepărtează, pentru scurt timp, de personaje, pentru a poposi asupra unor imagini importante (de pildă, locul unde a avut accidentul sau ambulanța cu care bănuim că a fost transportată victima). În fine, Călin Peter Netzer renunță la deja celebra regulă „o secvență egal un cadru”, ținta multor reproșuri aduse producțiilor românești recente (ați auzit de termenul „ciorbism”, aplicat nu în politică, ci în cinematografie?), și apelează cu încredere la tăieturile de montaj, pentru a imprima un dinamism suplimentar filmului (montaj imagine și editare sunet: Dana Bunescu). Rezultatul obținut nu este, din fericire, o struțocămilă bună de expus într-un muzeu al experimentelor ratate, ci un film care se susține cinematografic și totodată te ține în tensiune pâna la tulburătoarea secvență finală, cu acea ultimă replică (contestată de unii comentatori pentru stridența ei metaforică, dar perfect motivată în opinia mea): „Mamă, deblochează-mă și pe mine”.
Desigur, reușita Poziției copilului îi mai este datorată în bună măsură scenariului și dialogurilor excelente (semnate de regizor și cunoscutul Răzvan Rădulescu, aflat la „cel mai puternic scenariu al său din ultima vreme”, în opinia lui Jay Weissberg de la Variety), care nu pot lăsa indiferent nici un spectator, precum și distribuției bine alese, având-o în prim-plan pe Luminița Gheorghiu (actrița, notează Deborah Young de la The Hollywood Reporter, „strălucește în rolul unei mame obsedate de control, care intră în priză atunci când fiul ei adult calcă un copil cu mașina”). Disecarea amănunțită a relațiilor de familie din middle class-ul bucureștean de azi – practicată cu rezultate notabile și de Radu Muntean în Marți, după Crăciun, și de Radu Jude în Toată lumea din familia noastră – capătă acum noi dimensiuni și ridică noi probleme spectatorilor care nu privesc cinematograful doar ca pe un divertisment facil. Poziția copilului este, deocamdată, filmul românesc al anului.
