O nominalizare la Premiul Oscar1 a atras atenția din nou asupra filmului moldovenesc după ce acesta, timp de o perioadă lungă, părea mort. Industria filmului din țara vecină însă fusese înflorit, multe premii internaționale fiind câștigate de producții autohtone. După destrămarea Uniunii Sovietice totul s-a prăbușit, iar de atunci cinematografia din Republica Moldova încearcă să-și revină. De data aceasta, pare să aibă un elan eficient.
Când Olga Ulițcaia a suflat cele 50 de lumânări de pe tortul său aniversar, dorința sa era deja îndeplinită: tocmai în acea zi, la 1 iulie 1952, sub îndrumarea ei și-a început activitatea primul studio de film al Republicii Moldova. Regizoarea originară din Odessa a mai lucrat ca asistent de producție la patru pelicule, această misiune însă părea destul de dificilă: împreună cu echipa sa trebuia să monteze reviste cinematografice, să filmeze schiţe documentare, să se ocupe de dublarea filmelor în limba moldovenească şi să pregătească din tineretul autohton specialişti pentru cinematografia naţională.
În timp ce industria filmului moldovenesc era abia la început, cea de-a șaptea artă nu era necunoscută la Chișinău. În punctele de corespondență din Moscova, Kiev, Alma-Ata sau Odessa s-au născut deja în acea perioadă reviste cinematografice, documentare, iar în orașele cu universități având specializare de film – cum ar fi Odessa –, studenții absolvenți au avut încercări de filme artistice, iar aceste pelicule au fost proiectate în statele URSS. Primul lungmetraj a fost realizat în 1928 de către tineri absolvenți, și prezintă un sat agricol din Basarabia, totuși, pionierul filmelor artistice moldovenești reprezintă pelicula de ficțiune „Între Prut și Nistru e liniște”. Aceasta din urmă a fost realizată de către cineaiștii diverselor orașe moldovenești: scenariul a fost scris de Vladimir Berezinschi, regizorul a fost Carl Tomschi, imaginea aparține lui Vladimir Gorițin, iar interpreţii rolurilor principale au fost actori refugiaţi din Chișinău — V. Aslanov şi C. Dombrovskaia.
Frumoasa viață sovietică
Filmul artistic și filmul de artă însă au apărutmai rar: conducerea partidului comunist sovietic a apreciat mai mult documentarele care pun în evidență viața cotidană a proletariatului. „Uniunea Sovietică avea nevoie de filme de propagandă, și era normal să fie deschis întâi un studio de documentare. Propagandă nu neapărat în sensul de îndobitocire, dar documentariștii erau obligați (prin controlul strict la faza incipientă a fiecărui film) să abordeze subiecte pozitive, viața frumoasă și istorii de success din URSS. Și din asta ieșeau uneori filme bune” – explică pentru Istoria Filmului Dumitru Marian, producătorul din Chișinău care luptă pentru reînvierea industriei de film moldovenești. În opinia fondatorului și conducătorului ALTFilm, producțiile finalizate au fost distribuite, prin sistemul central sovietic, în tot URSS. „Erau foarte bine dezvoltate rețelele de cinematografe, inclusiv în sate. Mai mult, mersul la cinematograf era una din principalele distracții ale oamenilor, indiferent de vârstă” – adaugă specialistul.
Alegerea subiectului a fost destul de diversificată, deși la un anumit nivel exista un control central: Moscova a stabilit doar subiectele care nu puteau fi ecranizate. Din acest motiv au apărut pelicule care aveau un distinct colorit național, gen Lăutarii, O șatră urcă spre cer, de Loteanu sau toată filmografia lui Paradjanov, axat în mare parte pe Armenia și renumit pentru filmele sale pline de culoare. Dar erau și filme de duzină, filme în care predomina cultul Omului Sovietic, eficiența sistemului socialist. Pentru că meseria de cineast era foarte respectată, regizorii reușeau foarte des să evite limitele cenzurii și să includă în filmele lor elemente de subminare a autorității partidului.
Dejucarea excesului de zel al cenzorilor
Meseria de cineast era foarte respectată chiar și de către partid, regizorii reușind în acest fel foarte des să evite limitele cenzurii și să includă în filmele lor elemente de subminare a autorității partidului.
Cenzura funcționa la toate fazele de producție a filmului. Exista un consiliu care aproba scenariul, și tot acest consiliu avea grijă ca rezultatul final să nu atenteze cumva la valorile socialiste. „Dacă scenariul era «defect», pur și simplu nu primeai bani ca să îl realizezi. Dacă avea șanse de a fi un film bun, aceste consilii, totuși, «te ajutau» să refaci scenariul și să filmezi filmul. Nu existau drepturi de autor, fapt pentru care, un scenariu cu potențial propagandistic, putea foarte ușor să fie luat de la un regizor «problematic» și să fie realizat de unul docil”, ne povestește Dumitru Marian, atrăgând atenția asupra trucului, cum au încercat regizorii să dejoace atenția cenzorilor. „La un moment dat, cineaștii au intuit excesul de zel al consiliilor, prin care aceștia obligatoriu trebuiau să găsească cusururi, ca să-și motiveze existența. Astfel, cineaștii, introduceau intenționat în scenariu câte un capitol, care era vizibil anti-sovietic sau, cel puțin, cenzurabil. Consiliul se concentra pe acest capitol, cineastul se prefăcea că îi pasă, iar după lungi discuții accepta compromisul – eliminarea capitolului respectiv. Timp în care, consiliul scăpa din vedere alte »neajunsuri«.
Distribuirea rolurilor
Deși studioul de film din Chișinău – care în 1957 a fost reprofilat, la indicația Moscovei, spre studiou de filme documentare și de artă – a continuat să producă cu succes diferite pelicule (aici a fost creat primul film de concert, Melodii moldovenești sau documentarele Monumentele gloriei militare, Pe malurile Nistrului, Moldova noastră), specialiștii au sosit în continuare din alte părți. Timp de 40 de ani, respectiv până în 1992, în capitala Moldovei nu a existat o școală de film: cineaștii din garda veche au fost școliți la Moscova. Conducerea sovietică totodată a avut grijă de o vastă circulație de cadre, în scopul uniformizării populației URSS, eliminarea treptată a specificului național din fiecare țară și crearea unei identități unice – sovietice. În opinia lui Marian însă acest fapt a adus pe meleagurile Moldave foarte mulți regizori buni din alte țări socialiste și a dat posibilitate cineaștilor moldoveni de a lucra în alte țări. „Asta e bine. Ieșirea din propriile-ți limite duce obligatoriu la progres” – afirmă producătorul.
După cultul lui Stalin, în anii ’60 toate domeniile culturii au început să se dezvolte într-un ritm rapid, și multe subiecte tabu au devenit deschise. În această perioadă a fost ecranizată de către Serghei Bondarciuc opera lui Solohov, Soarta omului, și tot atunci a debutat în cinematografele ruse Grigore Ciuhrai cu două filme: Balada soldatului și Cerul senin. Pelicula lui Mihail Calatozov, intitulată Cocori a dobândit succes, mai ales după marele premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes. Nu au lipsit recunoașterile nici în cazul celorlalte producții: numeroase pelicule moldovenești s-au întors cu premii de la diferitele festivaluri străine în cursul deceniilor anterioare.
Fade out
Prăbușirea URSS a adus o perioadă grea asupră industriei uriașe de film, iar această „foamete” a fost resimțită și de către producția de film din Moldova. Statul însă nu a avut bani de investit în producții, dar a continuat să întrețină studioul Moldova Film și după 1991. Filmele de propagandă au devenit mai evidente, mai ales în perioada guvernării comuniste, când studioul Moldova Film a devenit automat studiou de partid. Foarte rar au apărut filme independente, unul dntre ele, Patul lui Procust, de Sergiu Prodan, fiind susținut de stat, dar produs de o companie independentă, a avut foarte mare succes la public și la festivaluri – internaționale (premieră internațională la Berlinală, 2001). În 1992 a apărut prima catedră de film în cadrul Academiei de Arte din Chișinău. Această catedră a evoluat în timp și, în ultimii ani, generează talente și filme care ajung la festivaluri si pun cumva bazele unei cinematografii naționale noi. Tot în această perioadă ajung la București primii tineri, viitori cineaști de vază: Oleg Mutu, Igor Cobileanski, Leontina Vatamanu, Veaceslav Cebotari etc.
Degeaba există însă artiști talentați, filme bune, dacă nu sunt locuri unde să le prezinți. Din momentul în care nu a mai existat distribuire centralizată, cinematografele au ajuns în paragină, s-au distrus. Astăzi nici nu există date exacte despre cinematografele din provincie. Cât de trist n-ar părea, doar cinematografele preluate de Șelin (rețeaua Patria) au reușit să se mențină pe linia de plutire și să păstreze faima de altă dată, chit că se proiectează acolo doar filme dublate în rusă. Filmele de artă ajung la Chișinău doar în festivaluri sau proiecții dedicate anumitor țări. „Mai e și o mare problemă cu piratarea: nu există un control al acesteia, fapt care permite, pe de o parte, acces la filmele noi și educarea cinematografică a populației, dar care influențează negativ potențialul de distribuție și a credibilității Moldovei, ca și spațiu de distribuție a filmelor europene sau din alte zone” – mai adaugă Dumitru Marian.
Filmul moldovenesc în renaștere
Încăpățânarea cineaiștilor moldoveni care nu-i permite nici emigrarea, nici dispariția filmului moldovenesc, a început să devieze cale industriei filmului spre o direcție bună. În ultimii ani apar din ce în ce mai multe producții care readuc Republica Moldova pe harta cinematografică, iar după doi ani țara vecină propune din nou un film propriu (La limita de jos a cerului, r. Igor Cobileanski) la Premiile Oscar pentru categoria celui mai bun film străin.
„Este încă destul de mult de făcut și nu sunt sigur că anul 2014 ar însemna cumva anul reînvierii cinematografiei, dar cu siguranță e un început – adminte Dumitru Marian. – Probabil accesul la festivaluri internaționale, în paralel cu ieftinirea echipamentului de film și accesibilitatea acestuia ar fi jucat și ele un rol important în creșterea numărului de filme, iar asta, inevitabil, păstrând tendința, va duce la creșterea calității.”
1 Pelicula La limita de jos a cerului în regia lui Igor Cobileanski a reprezentat Republica Moldova în cursa pentru premiul Academiei Americane în 2015 (categoria cel mai bun film străin).
