De la filmul mut la filmele cu scop informativ şi educativ

Deşi au fost elaborate mai multe lucrări cu privire la biografia lui Jenő Janovics, care şi-a asumat rolul de director de teatru şi organizator al producţiei de film transilvănene înainte de 1920, încercările sale de a construi instituţia cinematografiei între cele două războaie mondiale sunt mai puţin cunoscute. Prezentul studiu se angajează să analizeze acest aspect, recurgând la fragmente din corespondenţa lui Jenő Janovics şi câteva înregistrări video. Analizarea producţiilor cinematografice din Transilvania de după 1920 nu este relevantă pur şi simplu pentru enumerarea performanţelor obţinute, întrucât acestea nu au fost semnificative şi nici nu au pornit din vreun imbold artistic, ci pentru învăţămintele poveştii de succes frânte. Întrucât din strategiile comunicaţionale şi comerciale ale lui Jenő Janovics, care a avut numeroase încercări cinematografice eşuate între cele două războaie mondiale, putem să tragem numeroase concluzii cu privire la modul în care s-au schimbat condiţiile de realizare ale producţiilor cinematografice între anii 1930-1940, care au fost posibilităţile la care a recurs acest om de afaceri activând în domeniul culturii, pentru a pune în funcţiune fabrica cinematografică Transsylvania sau cinemaul Egyetemi Mozgó (ulterior: Cinematograful Arta din Cluj). Producţiile şi planurile realizate vorbesc de asemenea de la sine: nu sunt documente istorice doar pentru că redau epoca respectivă, ci prin modul de realizare al acestora, raliat la conjunctura şi la propaganda epocii respective.

1921: Janovics (rândul din spate, al patrulea de la stânga) cu membrii asociației actorilor, fondat recent

Preliminarii

Janovics a fost directorul trupei de teatru maghiare din Cluj între anii 1905-1933, această activitate fiind sintetizată de Zakariás Erzsébet în anul 2015. Rolul său în producţia filmului mut de la Cluj dinainte de 1920 este prezentat în modul cel mai exhaustive de publicaţiile şi documentarele realizate de Zágoni Bálint. Platoul cinematografic Transsylvania din Cluj, prosper în anii Primului Război Mondial, a realizat 15 filme în anul 1918, conform datelor furnizate de Jordáky Lajos (1980. 108). Însă numeroasele producţii au ajuns cu greu la public, întrucât tot în anul 1918 s-a dizolvat reţeaua de distribuţie prin care Janovics a reuşit să îşi comercializeze filmele pe care le realizase. Pacea de după Primul Război Mondial a adus cu ea şi circulaţia liberă a filmelor străine, platoul cinematografic Transsylvania neputând concura cu popularitatea filmelor americane, care au acaparat piaţa. Ba mai mult, aceste filme nu doar că proveneau dintr-o industrie cinematografică mai dezvoltată din punct de vedere tehnic, ci dublajul audio de după 1927 a demonstrat că limbajul mut al filmelor de succes din Transilvania din anii 1910 era desuet. Însuşi Jenő Janovics numește epoca filmului său Bătrânul infanterist şi fiul său, husarul (A vén bakancsos és fia, a huszár) ca perioadă preistorică.

Odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, a trebuit să decidă, după cum a formulat Hevesy Iván: „Janovics a decis că va renunţa mai degrabă la film, decât la teatru, probabil în speranţa că va reuşi la un moment dat să reînvie producţia cinematografică din Transilvania.” În această perioadă, directorul teatrului şi-a reprofilat afacerea din producţie în închiriere de filme, iar încasările le-a folosit, conform surselor, pentru sprijinirea teatrului. Din cartea scrisă de Jordáky Lajos despre producţia cinematografică din Transilvania reiese că Fabrica de film Transsylvania şi-a realizat ultimele două filme artistice în anul 1920: filmul Doi orfani (Két árva) a fost regizat de Janovics pe baza unui scenariu de Incze Sándor şi a Din grozăviile lumii (Világrém), care i-a fost comandat ca propagandă medicală, cu finanţare de stat. (1980. 112). Filmul Vedere din Cluj-Kolozsvár (Cluj-Kolozsvár látképe) prezentat în 1921 s-a încadrat în genul filmului documentar, care, pe baza cercetărilor lui Jordáky, era doar unul din cele 18 documentare realizate de acesta între anii 1918 – 1930 (idem 115). Din constatările făcute de Zágoni Bálint a reieşit, de asemenea, că la mijlocul anilor ’30, odată cu retragerea sa din teatru, Janovics s-a reîntors la film (2015. 117–119).

Janovics (primul din stânga) la un festival din Szeged, 1936

Şansele unui producător de film transilvănean după 1920

Jenő Janovics a încercat să îşi fructifice afacerile şi experienţa în mai multe feluri în acea lume cinematografică complet schimbată (film sonor, popularitatea filmelor din import) şi în contextul istoric fluctuant (Regatul României, apoi perioada hortistă). Din corespondenţa studiată de Zágoni Bálint, reiese că acesta s-a întreţinut în anii respectivi din încasările provenite din cinematograful Egyetemi Mozgó şi din distribuţia de film, însă există referiri şi la activitatea de închiriere de filme mute sau vânzarea de drepturi de ecranizare pentru opere literare, încercând de asemenea că solicite prin adrese atât părţii române, cât şi ulterior părţii maghiare, reînfiinţarea unui centru de producţie cinematografică la Cluj. În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt aceste măsuri luate în legătură cu producţia de film, care ne permit să avem o viziune unică asupra posibilităţilor şi restricţiilor din perioada 1920-1945.

Management cinematografic

Există numeroase texte care indică faptul că Jenő Janovics a administrat mai multe cinematografe în întreaga Transilvanie între cele două războaie mondiale, dintre care se pare că au rămas doar cinematografele Egyetemi Mozgó (Arta), Urania şi Apollo. Cinematografele Urania şi Apollo apar rar în corespondenţa sa, însă acesta face des referire la Egyetemi Mozgó, care este menţionat, de la începutul anilor ’30, sub denumirea de Select Mozgó (apoi, între 1940–1944, se întorc la denumirea de Egyetemi Mozgó). La acest lucru se face referire şi în scrisorile din care reiese că Janovics a închiriat spaţiul cinematografului Egyetemi/Select Mozgó de la văduva lui Sebestyén Dávid, din 1918 şi până în 1944. În 1944, noile autorităţi din România i-au retras licenţa, care reprezenta singurul său venit, după cum reiese din scrisori. Janovics, care îşi reclama acţiunile din cinema, a formulat istoria cinematografului în felul următor: „Eu am înfiinţat cinematograful Select mozgó, sub denumirea de Egyetemi mozgó, în urmă cu 32 de ani şi tot eu l-am deschis în 30 octombrie 1913. Eu am încheiat contractul de închiriere cu proprietarul casei în data de 23 septembrie 1918, acesta fiind în vigoare până în 31 martie 1944. În 1920, mi-am transformat firma unipersonală în societate pe acţiuni, sub denumirea de Transsylvania, toate acţiunile rămânând în posesia mea şi a familiei mele. Până în 1940, concesiunea şi dreptul de proprietate asupra cinematografului Egyetem (Select) mozgó au fost deţinute de Transsylvania RT. După Dictatul de la Viena, autorităţile maghiare au ridicat licenţa cinematografică a firmei Transsylvania, cedându-i-o soţiei mele Poór Lili, în procent de 50%, însă toate echipamentele, aparatele etc. au rămas în continuare în posesia societăţii Transsylvania RT. Iar după ce măsurile oficiale adoptate după Dictatul de la Viena şi-au pierdut valabilitatea, este clar că se restabileşte situaţia juridică de dinainte de 1940 şi deci, şi concesiunea cinematografului îi revine din nou societăţii Transsylvania, a cărei acţionar majoritar sunt eu până în ziua de azi, deci de drept, concesiunea trebuie să o reprimesc eu. […] Am nevoie de concesiunea cinematografului Select mozgó pentru a-mi asigura existenţa fără probleme. Dacă o voi obţine, voi sta la dispoziţia propagandei cinematografice române, cu însufleţire şi fără să solicit vreo remuneraţie pentru acest lucru.” (8 mai 1945). În ciuda faptului că în scrisoarea sa acesta declara că este dispus să se supună şi colectivizării societăţii dacă regimul o doreşte, solicitării sale nu i se dă curs, ci i se alocă un procent mic din vânzările de bilete pentru chiria echipamentelor din cinematograf. Funcţionarea societăţii Transsylvania RT nu a fost complet frântă nici de acest incident, întrucât în aprilie 1945, i se solicită distribuirea filmelor artistice maghiare în România Oamenii muntelui (Emberek a havason), Pasiunea (Szerelmi láz), Flori de mlaştină (A láp virága), Noua rudă (Új rokon), Fata mea nu-i aşa (Az én lányom nem olyan), Trei zmei (Három sárkány), Castelul împrumutat (A kölcsönkért kastély).

Şi corespondenţa legată de administrarea cinematografului arată modul în care a trebuit să adapteze mica societate pe acţiuni ba la legile de românizare (a trebuit să fie angajate şi persoane de naţionalitate română), apoi la legile române şi ungare privind evreii (evreii nu puteau deţine funcţii de conducere). Din punctul de vedere al frecventării cinematografelor şi a culturii cinematografice din Cluj, ar trebui să analizăm şi factorii care au influenţat programele cinematografelor. O cercetare privind distribuţia cinematografică ar fi relevantă prin compararea corespondenţei proprietarului cinematografului cu programul cinematografelor, publicat constant în ziare: cum s-au conectat proprietarii locali cu reţeaua internaţională de distribuţie de film? Ce fel de relaţii profesionale, ce fel de reguli şi cenzură au stabilit filmele care urmau să fie proiectate în cinematografele din Transilvania?

Tarzan la Cluj, anii ’30

Drepturi de autor şi de ecranizare

Mai multe scrisori ale lui Jenő Janovics se preocupă de ultimele zvâcniri din viaţa filmului mut, existând inclusiv exemple de închirieri de filme mute în perioada cinematografiei sonore. Mai exact, în 1932, cinematograful Urania din Dej achiziţionează dreptul de rulare al filmului Bătrânul infanterist şi fiul său, husarul (A vén bakancsos és fia, a huszár), realizat în 1917, ba mai mult, relatează că a susţinut un discurs la întâlnirea cu publicul de după proiectarea filmului. A încercat să urmărească negativele şi copiile pozitive ale filmelor sale mute: aflăm astfel că mai multe copii ale filmului său Bătrânul infanterist au fost păstrate de Magyar Filmiroda RT şi de direcţia pentru filme cu scop educativ a Ministerului ungar al Învăţământului şi Cultelor, Janovics solicitând returnarea acestora în anul 1943. Din corespondenţa purtată cu Magyar Filmiroda, aflăm că acesta a propus realizarea unei serii de filme în scop educativ despre istoria cinematografiei, cu titlul Filmul maghiar s-a născut în Tarnsilvania (Erdélyben született a magyar film), care ar fi prezentat scene din filmele mute realizate la Cluj, cu coloană sonoră şi comentariu: „ar fi interesante pentru public şi pentru că este vorba de Transilvania, pentru a vedea unde îşi are originea filmul de azi şi ar fi interesante şi pentru piese şi actori. […] ar fi material publicitar bun pentru cinematografe, publicul s-ar amuza şi ar vedea o bucăţică din Transilvania de odinioară” (9 ian. 1939). Janovics mai scrisese anterior o sinteză cu acelaşi titlu pentru revista Pásztortűz (1935. 146–147), apoi a mai publicat un articol cu titlul Copilăria filmului maghiar din Transilvania (A magyar film gyermekévei Erdélyben) în revista Filmkultúra (1936. 10–13). Oare de ce îi plăceau atât de mult sintezele despre istoria filmului şi cuantificarea rezultatelor acesteia? Se poate considera deopotrivă ca o conştientizare a istoriei cinematografiei, dar şi ca auto-documentare, care era probabil importantă pentru el, ca instrument al propriei credibilităţi: aceste scrieri au apărut în anii în care Janovics nu mai putea deţine funcţia de director al teatrului şi luptă pentru sustenabilitatea societăţii sale cinematografice.

Reclamă în Keleti Újság, 1939

Seria despre istoria filmului maghiar nu a fost realizată, însă din filmele păstrate în depozitul Fotofilm de la Cluj a organizat totuşi o proiecţie în cerc restrâns despre „istoria filmului”, după cum relatează în memoriile sale fosta actriţă Hegyi Lili: „În 1942, când directorul a devenit nea directoru’, le-a făcut o surpriză plăcută foştilor actori din filme şi cercului închis de invitaţi care a fost prezent atunci la cinematograful Select. A proiectat una-două scene din toate filmele realizate la Cluj, însoţindu-le de comentarii foarte spirituale. Pe atunci aceste filme se regăseau complet în atelierul lui Fekete Laci [obs.: este vorba de atelierul Fotofilm]. Ne-am revăzut cu toţii, în tinereţe în filmele Mânzul şarg (Sárga csikó), Escorta (A tolonc), Mágnás Miska, Fetele Gyurkovics (Gyurkovics-lányok). L-am văzut pe neuitatul Betegh Laci, ca actor de film, în scena din bancă din filmul Poveste despre maşina de scris (Mese az írógépről) şi multe alte filme. Pe atunci încă eram mulţi care am făcut aceste filme: Poór Lili, Czoppán Flóri, Fekete Miska, Fekete Laci, Réthely Ödön, Táray Feri şi mulţi alţii. Azi, dacă acest spectacol de peste trei ore s-ar putea repeta, aş fi singura din sala de spectacol.”

Copiile filmelor care s-au pierdut între timp nu erau încă considerate filme de „arhivă” sau piese de muzeu, şi nici păstrarea relicvelor istoriei cinematografiei nu era o prioritate pentru tagma cinematografiei din perioada hortistă. Totodată, trecerea la filmul sonor a afectat, de asemenea, statutul filmelor mute, mai greu proiectabile din cauza formatului lor, care păreau pe atunci mai puţin atrăgătoare pentru spectatori. Această schimbare de statut a dus, la rândul ei, la divergenţe în ceea ce priveşte dreptul de ecranizare a operelor literare, fapt care se regăseşte şi în corespondenţă. Din corespondenţa purtat cu Incze Sándor, redactor-şef revistei Színházi Élet, aflăm că drepturile achiziţionate pentru ecranizarea filmelor mute şi-au pierdut valabilitatea în era filmului sonor, de aceea drepturile achiziţionate de fabrica de film Transsylvania nu au putut fi fructificate, şi deşi exista un interes real în ceea ce priveşte ecranizarea operei Învăţătoarea (Tanítónő ) de Bródy Sándor şi a comediei Fetele Gyurkovics (Gyurkovics-lányok) de Herczeg Ferenc, aceştia nu au putut profita de ea. Odată cu emigrarea lui Incze Sándor în America, Janovics i-a cedat acestuia dreptul de ecranizare pentru 5 opere, în speranţa că va reuşi să le vândă. Nu avem date privind realizarea acestora. Reuşeşte totuşi să comercializeze dreptul de ecranizare a operei Chemarea (Tetemrehívás) de Arany János, prin intermediul Magyar Filmiroda (MFI), dorind să ecranizeze şi opera Scăldatul cailor (Lófürösztés) de Tompa László împreună cu poeziile lui Ady, însă din scrisorile din 1942, reiese că MFI se îndepărtează de aceste planuri. Cu toate acestea, Hevesy Iván a văzut în Jenő Janovics un cineast-pionier tocmai prin universul vizual al adaptărilor de poeme în scurt metraj, realizate de acesta şi nu graţie ecranizării dramelor şi operelor literare mult apreciate de către regizor. A reuşit mai puţin să îşi realizeze ambiţiile artistice în această perioadă, reuşind însă să se remarce prin genul filmelor cu scop educativ şi informativ care deveniseră din ce în ce mai populare.

Program cinema în Keleti Újság, 1923

Genuri de supravieţuire: filmele cu scop educativ şi informativ

Zágoni Bálint numeşte proiectele cinematografice ale lui Janovics curajoase, atunci când prezintă adresele sale trimise guvernului român (2015. 117). Deoarece în 1934 şi în 1935, Janovics îşi oferă serviciile Ministerului român al Învăţământului: prezentându-i, în primă fază, proiectele unor filme cu scop educativ şi ale unor filme de cultură. Apoi, vine cu un nou plan despre înfiinţarea unei fabrici cinematografice româneşti la nivel naţional. Planul său detaliat menţionează inclusiv partea financiară a producţiei de film (reclame, închiriere, vamă pentru filmele străine), dar precizează şi aspecte de conţinut (teme naţionale, dublare, realizarea de filme culturale). Planul său referitor la filmele cu scop educativ a fost acceptat, fiindu-i comandate numeroase filme cu conţinut cultural. În aceeaşi perioadă, Janovics reuşise să colaboreze şi cu Ministerul ungar al Cultelor, care i-a încredinţat sarcina de a filma „pentru tineretul şcolar maghiar, vechea imagine maghiară, adevărată a Transilvaniei, geografia, frumuseţile naturale, oraşele, bisericile, monumentele istorice şi toate reperele istorice şi literare”.

Planul filmelor cu scop educativ propuse pentru şcolile româneşti accentuează probabil mai mult latura educativă şi expresivitatea filmului, însă, întrucât acest filme lipsesc, nu se ştie care sunt diferenţele între filmele realizate pentru cei doi beneficiari. Ca rezultat al cererii sale din 1934, a realizat următoarele filme în anul 1935: Drumul dintre Stâna de Vale şi Oradea, Abrud, Roşia Montană, Câmpeni, Producţia de petrol, Brăila – Industria Sârmei S.A., Mina de Sare de la Ocna Mureş. Deva, Orăştie, Costeşti, Densus, Sarmisegetuza, Hunedoara, Fabrica de acid sulfuric şiproduse chimice de la Baia Mare, Împrejurimile Băii Mari, Dealul Crucii,Trei prelaţi la Rimetea. Dintre filmele enumerate, doar filmul despre fabrica de sârmă există azi la Arhivele Naţionale de Film.

Program cinema în Keleti Újság, 1938

În ianuarie 1939, relatează către MFI că a terminat un film despre Rimetea şi a făcut câteva cadre şi din alte oraşe. Totodată, oferă şi un film mai vechi despre Cluj, ca film în scop educativ, întitulat Imagini maghiare din Transilvania (Magyar képek Erdélyből), care prezintă imagini aeriene, imagini din oraş, cercuri de muzică şi morminte din Cimitirul Central. Însă colaborarea netulburată a fost întreruptă de birocraţie: scenariile puteau fi scrise doare de deţinătorii licenţelor de funcţionare, emise de Camera de Artă Cinematografică. A dobândit licenţa în octombrie 1939 şi a continuat să scrie scenariile pentru poeme (Petfői Sándor: Péter bátya, Ady Endre: Két kurucz beszélget şi Kalota partján), în timp ce a trebuit să îşi revizuiască toate planurile din cauza celui de-al doilea arbitraj de la Viena. În scrisoarea sa trimisă către MFI în septembrie 1940, acesta propunea înfiinţarea unei filiale la Cluj, care ar distribui filme şi ştiri maghiare pe teritoriile reanexate, ar realiza filme culturale şi ştiri şi ar funcţiona ca un laborator de film. „Trăiesc în Transilvania de 40 de ani, îi cunosc toate cotloanele, i-am filmat toate colţurile, în perioada de pace, am fost în toate oraşele şi teatrele din Transilvania, cunosc toate tertipurile cinematografiei de aici, deci consider că pot să ofer o perspectivă obiectivă despre cel se poate şi ce trebuie să se facă aici. Transilvania oferă mari posibilităţi şi multă fantezie, pe care M.F.I. ar trebui să le fructifice înainte să apară alte societăţi comerciale, care au doar interese comerciale.” (18 sept. 1940)

Scrisoarea sa primeşte un răspuns scurt şi concis conform căruia şi ei şi-au propus deschiderea unei filiale la Cluj, dar a reieşit ulterior că administrarea acesteia nu i-a fost încredinţată lui Janovics. În numărul din 20 decembrie 1940 al ziarului Keleti Újság a apărut şi un comunicat de lansare a unui birou, aflat pe str. Jókai Mór nr. 2, spre piaţa Matia: „Biroul de Film a înfiinţat filiala împreună cu asociaţia cinematografelor şi a închiriatorilor, ca pe lângă vocaţia sa culturală, să reprezinte şi interesele tuturor categoriilor din cadrul profesiei pe teritoriile reanexate.” MFI se hotărăşte de fapt pe lângă un sistem centralizat, care putea ţine sub control industria cinematografică locală. Indiferent de acest fapt, păstrează legătura cu Jenő Janovics, corespondând îndelung despre un program de film cultural în Transilvania, care ar cuprinde filme despre arta populară, ecranizări ale unor poeme, filme transilvănene pentru copii şi o baladă secuiască. Janovics elaborează scenariul, face vizite la faţa locului şi organizează filmările, însă MFI trage de timp: doresc să lucreze doar cu operatori din Ungaria şi nu vor să renunţe la modele de film consacrate. De exemplu, îi solicită lui Janovics să realizeze un film despre Transilvania, cu titlul Imagini din Secuime (Székelyföldi képeskönyv), însă ar fi trebuit realizat după modelul dramaturgic al filmului Felvidéki levél. Îi solicită filmări care pot fi fructificate ca filme de cultură şi totodată ca reclamă turistică. Janovics dorea realizarea unui film cu titlul Tradiţii populare transilvănene (Erdélyi Népszokások), pe care voia să îl realizeze în colaborare cu etnograful Makkay Endre. Merge la filmări cu operatorul de la Fotofilm, despre care relatează următoarele: „cred că acest drum de 634 km, parcurs cu maşina, şi-a meritat banii, pentru că nu doar că am filmat tradiţiile populare legate de Rusalii, ci am fost şi la Corund, am filmat saşii mergând la biserică într-o comună săsească, în haine somptuoase, de o frumuseţe artistică, am filmat în Ţinutul Sării, în Târgu Mureş, înregistrând în total 630 metri, având un material într-adevăr vast pentru Imagini din Secuime” (4 iunie 1941). Janovics trimite descrieri profesioniste despre înregistrările realizate, precizând care sunt filmările pentru filme cu scop informativ, pentru filmele culturale şi care sunt materiale etnografice. Dar profesionalismul şi adaptarea la cerinţe a fost zadarnică, direcţiunea MFI se schimbă, iar filmele nu se mai realizează. (Vezi: Obiectele populare din Corund (Kézműipari tárgyak készítése Korondon). Textul corespunde în mare măsură descrierii înregistrărilor de pe rola 13, făcute de Janovics.)

László Fekete

Proiectele cinematografice ale societăţii Transsylvania RT şi ale lui Janovics au rezistat cu greu noilor tendinţe ale vremii, însă în fundal se preconiza un nou proiect cinematografic la Cluj, care ar prezenta dintr-o altă perspectivă inclusiv producţia cinematografică din epoca lui Janovics. Istoria societăţii Fotofilm şi a fondatorului acesteia, László Fekete, a fost mai puţin studiată până acum de cercetările în materie de istorie cinematografică şi fotografică, deşi este relevantă din ambele puncte de vedere. Societatea Fotofilm a rămas în memoria publică ca studio foto şi atelier de cărţi poştale cu toate că se ocupa şi de filmări, aşa cum îi indică şi numele. Dincolo de sintagma foto şi film se ascunde cariera lui László Fekete (1889–1947), care a învăţat meseria de fotograf de la tatăl său, într-un atelier de fotografie din Oradea, iar la începutul anilor 1910, pleacă la Viena, la insistențele lui Jenő Janovics , să înveţe meseria de operator. (sursa: hangosfilmblog). Ulterior, lucrează ca operator la 47 de producţii cinematografice, realizate de Janovics. Drumurile lor se despart la începutul anilor ’20, când, după ultimul film artistic al lui Janovics, acesta pleacă la Oradea, unde va prelua atelierul tatălui său, fotograful de curte, Sándor Fekete, în anul 1923 (Miklósi-Sikes 2001. 120). La sfârşitul anilor ’20, László Fekete revine la Cluj, unde înfiinţează societatea Fotofilm, care se ocupa de fotografie în studio, prelucrare fotografică, respectiv filmări şi prelucrări.

Calea sa se intersectează aici cu a lui Jenő Janovics, întrucât adresa atelierului Fotofilm era aceeaşi cu adresa poştală a societăţii Transsylvania Filmgyár RT: str. Deák Ferenc nr. 6–8 (azi Eroilor). Întrucât acest atelier a fost cel care a păstrat în depozitele sale copiile filmelor mute, presupunem că de fapt, fostul laborator al Fabricii de Film Transsylvania s-a transformat într-o societate independentă.

Reclamă Fotofilm în jur de 1930

Numele operatorilor de la Fotofilm, László Fekete şi István Miskovszky, apar adesea în proiectele de film ale lui Janovics şi pe genericul filmelor cu scop informativ şi educativ, realizate la comandă românească respectiv ungară. Privind din această perspectivă, pare ironic faptul că paradele regale din România au fost filmate de aceeaşi cameră şi aceeaşi mână, ca materialul despre primii recruţi honvezi din Transilvania (realizat de László Fekete).

Nici Fotofilm pare să nu fi avut filmări constant, întrucât uneori îşi făcea publicitate pentru filmări pentru evenimente de familie (Keleti Újság 14 iulie 1939). Cu toate acestea, pare o societate de filmări funcţională, cu clientelă, care putea să furnizeze material pentru nişa filmelor cu scop informativ şi educaţional care deveniseră din ce în ce mai populare, în timp ce corespondenţa lui Janovics descrie o imagine din ce în ce mai sumbră a posibilităţilor industriei cinematografice dintre anii 1930-40.