Deşi nu au avut nici Sjöström, nici Bergman, danezii s-au aventurat în tainele noilor tehnologii de film încă de la sfârşitul anilor 1800. Stat izolat din punct de vedere geografic şi ideologic, Danemarca a muncit enorm pentru buna funcţionare a industriei sale de film, şi după o activitate de un secol, putem afirma: a meritat.
Gheaţa subţire a industriei de film a fost spartă prima dată de fotograful Peter Elfelt, care în anul 1897 a regizat primul film danez, cu o lungime de 1 minut (pe un film de 35 de mm cu o lungime de 10 metri). Filmul intitulat Kørsel med Grønlandske Hunde cu caracter documentar, a fost urmată de alte 200 de filme de scurt metraj (printre ele şi prima reclamă daneză), respectiv, tot în regia lui Elfelt a fost lansat în anul 1903 filmul Henrettelsen (Capital Execution), cu o durată de 15 minute. Acest film, care se bazează pe evenimente reale, este prima dramă daneză în care a avut un rol important şi spaţiul „invizibil”, dinafara ecranului.
Cuvintele unui danez mut sunt înţelese doar de spectatori
Filmele realizate prin mari dificultăţi şi artişti însetaţi de apreciere au aspirat la dezvoltare, astfel prima firmă de producţie filme s-a pus pe picioare foarte repede. Ole Olsen, proprietar de cinematograf la vremea respectivă, a fondat în anul 1906 prima firmă de producţie cinematografică în Copenhaga. Încă de atunci Nordisk Films Kompagni este cea mai veche firmă din domeniu, cu o activitate continuă. Nordisk s-a bucurat de poziţia sa de monopol pentru o perioadă de trei ani, exploatând la maxim oportunităţile de dezvoltare. Olsen a fondat o filială în New York (Great Northern Film Company, 1908), care a asigurat înlesnirea intrării filmelor daneze pe piaţa din America. Până în anul 1910, industria daneză de film s-a extins în mod semnificativ, numărul studiourilor a crescut la zece. Această perioadă este considerată epoca de aur a industriei daneze de film.
Ca un rezultat al creşterii numărului de studiouri, era filmelor de scurt metraj a ajuns la final şi au apărut creaţii de o mai mare lungime (aproximativ 30 de minute), care au oferit cadrul necesar pentru apariţia starurilor. Astfel Asta Nielsen, poreclit şi „muza mută” a devenit primul star de cinema din Europa. Prin rolurile sale a dobândit nu numai statutul de actriţă, ci a devenit şi un sex-simbol. Una dintre primele sale filme, Afgrunden (1910) a deschis noi portiţe pentru industria filmului din Danemarca. Regizorii de film au considerat că pentru succesul (şi nu numai) unui film este nevoie de o bază impregnată cu erotică. Majoritatea filmelor au fost realizate pentru export şi a apărut şi cenzura – deoarece trebuiau avute în vedere consumatorii pentru care indecenţa neobişnuită era un fenomen străin.
În această perioadă ajunge în fruntea Nordisk Film Kompagni, regizorul danez August Blom cu cele mai multe filme şi astăzi. Tot de numele lui Blom se leagă şi primul film de lung metraj (mut) de 121 de minute, Atlantis (1913) bazat pe romanul lui Gerhart Hauptmann. Pasiunea lui pentru filme este cel mai bine redată prin această peliculă, deoarece, împreună cu operatorul Johan Ankerstjerne, au creat ceva nou şi de durată. În perioada 1910 şi 1914 Blom a regizat 78 de filme.
Primul război mondial a afectat nu numai ţara, dar şi întreaga industrie a filmului. Piaţa internaţională s-a prăbuşit, filialele din New York şi Rusia au dat faliment. Profitul semnificativ, rezultat din lanţul de cinematografe din Germania (format din 60 de cinematografe), s-a transformat în pierdere. America a devenit leader de piaţă, minimalizând succesele danezilor.
Carl Theodor Dreyer, cu o copilărie foarte grea (numele adevărat Karl Nielsen), s-a apucat de regizarea filmelor la momentul cel mai oportun, primul său filme (Preşedintele / Præsidenten, 1919) a dirijat formele filmice spre o direcţia total diferită. În locul actorilor de la Nordisk Film, a lucrat cu actori profesionişti şi amatori aleşi chiar de el, conform unei idei concrete. Dreyer a refuzat machiajul excesiv, sexualitatea şi decoraţiile luxoase, s-a străduit în prezentarea lumii într-o factură realistă. În centrul filmelor regizate de el a stat lumea internă a caracterelor şi nu povestea în sine. A utilizat cu predilecţie oportunităţile oferite de prim-plan, a descoperit că imaginile close-up oferă o mai bună perspectivă asupra sufletului personajelor. Această direcţie este urmată şi în filmele regizate mai târziu, deşi elanul de început s-a mai potolit. Jeanne D’Arc (La Passion de Jeanne d’Arc, 1928) a avut un succes incontestabil în rândul criticilor, însă publicul a fost dezinteresat faţă de cele văzute. În decursul anilor filmele lui au devenit mai simple, minimaliste. Dreyer a primit cea mai mare recunoaştere doar în anul 1955, câştigând Leul de Aur pentru filmul Ordet (1955). A decedat înaintea de realizarea proiectului de film Medea, după Euripide, însă mult mai târziu, scenariul a fost preluat de Lars von Trier (încă nenăscut în epoca de aur a lui Dreyer) acesta realizând filmul dintr-o perspectivă trieriană (Medea, 1988). Moartea lui Dreyer a cauzat artei daneze de film o pierdere de neînlocuit pentru o lungă perioadă de timp.
Epoca poznaşă a adaptării
La începutul anilor ’20, pentru revigorizarea industriei de film s-au făcut doar câteva tentative solide. Benjamin Christensen, prin întâiul pseudo-documentar din lume (Vrăjitoarele / Häxan, 1922), ar fi direcţionat spectatorii spre lumea filmelor de groază, dacă din cauza caracterului sadic şi obscur al producţiei nu ar fi fost interzisă în aproape toate ţările. Problema a fost că Christensen nu a fost înţeles de oameni. Valorile „magice” ale filmelor sale au fost recunoscute de publicul larg doar mult mai târziu.
După Vrăjitoarele, Christensen a părăsit ţara, şi-a încercat norocul în Germania (cu şi mai puţin succes), apoi a avut un rol într-un film al lui Dreyer. Ulterior a primit o ofertă din Hollywood, care a avut ca rezultat şase filme. În această perioadă, Wilhelm Sandberg devine conducătorul fabricii de film Nordisk, fiind considerat încă din anul 1914, un regizor semnificativ. Prin dramele sale cu costume şi cu un buget enorm, devine regizorul cu cele mai multe filme (şi cel mai mare risipitor) al deceniului. A dobândit renume mai ales prin adaptări Dickens (David Copperfield, 1922; Store forventninger, 1922; Lille Dorrit, 1924). Din moment ce aceste producţii au cheltuit sume uriaşe din bugetul studioului, firma nu l-a mai sprijinit pe Sandberg, el demisionând din această cauză. A finanţat din banii proprii filmul său, remake-ul (Klovnen, 1926) filmului Klovnen (1917), readucând amatorii de filme daneze în lumea în care „ totul se poate întâmpla şi chiar se întâmplă”. Însă bucuria nu a fost de lungă durată, Nordisk Film a ajuns în pragul falimentului. Înainte de desfiinţare, ca o ultimă şansă, prin colaborarea regizorului german Georg Jacoby şi a câtorva actori din străinătate, în condiţii foarte grele a făcut ultimul său film (Jokeren / The Joker, 1928).
Anii 30 au adus numeroase surprize industriei daneze de film, atât bune cât şi rele. Carl Bauder, acţionar majoritar la Nordisk Film, a devenit un adevărat erou, reconstruind firma prin asocierea cu Valdemar Selmer Trane. Trane a avut şi o firmă proprie, Nordisk Tonefilm, care a avut ca domeniu de activitate producţia de filme sonore de scurt metraj şi distribuţia de echipamente de sunet. În luna octombrie a anului 1929 Bauder şi Trane au fuzionat cele două firme, înfiinţând A/S Nordisk Tonefilm – iar după finalizarea fuziunii au fost pregătiţi pentru lansarea primului film sonor.
Întâiul lungmetraj sonor a fost prezentat în data de 7 mai 1931, realizat în regia lui George Schnéevoig (Præsten I Vejlby / The Vicar of Vejlby). Mulţumită lui Bauder firma a avut un succes enorm, astfel Nordisk a fost din nou leader pe piaţa industriei daneze de film. Până în anul 1935 firma şi-a recâştigat numele de odinioară, astfel a funcţionat din nou sub numele de Nordisk Film Kompagni. Anii 30 au fost caracterizaţi de comediile uşoare care l-au evocat pe Sandberg, însă de această dată au avut succes. În 1934 rivala Nordisk Film, Palladium a avut un mare succes prin Margareth al lui Lau Lauritzen Barken, film care a corespuns în totalitate aşteptărilor spectatorilor de pe vremuri din Danemarca.
Totul a decurs ca în poveşti până când a intervenit criza mondială economică. Criza a făcut imposibilă munca studiourilor, a paralizat distribuţia internaţională şi a împiedicat cariera multor actori talentaţi, care chiar înainte de criză au început să capete renume (de ex. Marguerite Viby descoperit de Lau Lauritzen, Hans W. Petersen, Lis Smed, Ib Schønberg cunoscut din filmul Margreth sau starul de filme mute Peter Malberg).
Al doilea război mondial, al doilea colaps şi a doua ascensiune
Perioada 1940–1945 a adus numeroase surprize nefaste atât firmei Nordisk, cât şi întregii industrii de filme din Danemarca. Pe lângă faptul că nu au existat materii prime, în 1944 studiourile din Valby au fost ţinta unor atacuri. Bombele au distrus în totalitate cele două studiouri, inclusiv şi unele accesorii, care pe timp de război erau aproape imposibil de înlocuit. După studiouri, a fost distrus până la temelii şi Kino-Palæet, primul cinematograf al lui Bauder. După tragedie, în 1944 Carl Bauder a decedat, locul şi datoriile lui fiind preluate de Holger Brøndum. După terminarea războiului activităţile au continuat în Valby, însă procesul de recuperare a fost unul foarte lent. În anul 1945 nu s-a făcut nici un film.
Deşi pare straniu, Danemarca aflată sub suveranitate germană a avut o perioadă productivă în aceşti ani distructivi. Benjamin Christensen, venit acasă din Hollywood plin de inspiraţie, a produs în această perioadă limitată patru filme (Children of Divorce / Skilsmissens børn, 1939; The Child / Barnet, 1940; Come Home with Me / Gå med mig hjem, 1941; Lady with the Light Gloves / Damen med de lyse Handsker, 1942). Regizorul marginalizat mai devreme nici de această dată nu a fost înţeles, deşi a renunţat la filmele de groază satanice. Christensen a prelucrate teme despre care nimeni nu a vorbit, rămase în umbră în viaţa de zi cu zi: viaţa copiilor după divorţ, avort etc. Nu este de mirare că filmele lui au stârnit din nou indignare, şi astfel în cele din urmă Christensen a renunţat la regizarea de filme.
În ciuda numeroaselor nereuşite, această perioadă nu a fost una plin de doliu, cum ar părea. Starul danezilor, actriţa Bodil Ipsen a debutat în anul 1942 şi în calitate de regizor. De numele ei şi al lui Lau Lauritzen se leagă primul film noir danez (Derailed / Afsporet, 1942), urmată de multe alte noir-uri bine lucrate. (Murder Melody / Mordets melodi, 1944; Possession / Besættelse, 1944). Bodil a regizat patru noi filme împreună cu Lau Lauritzen. Dintre ele Red Meadows (De røde enge, 1945) a câştigat Premiul Palme d’Or la Festivalul din Cannes din 1946, iar cu cinci ani mai târziu filmul Cafe Paradise (Café Paradis, 1950) a primit premiul Bodil, denumit în onoarea sa şi a colegei sale Bodil Kjer.
Au avut loc numeroase dezvoltări şi în domeniul comediilor, deoarece Johan Jacobsen, care a lucrat împreună cu Palladium, a schimbat percepţia spectatorilor prin comedii cu şarm. Comedia Eight Chords (Otte akkorder, 1944) este una dintre cele mai bune filme ale deceniului.
Între timp studiourile distruse la Nordisk au fost reconstruite, însă pentru o perioadă s-au regizat doar filme de scurt metraj. Firma a angajat doi noi asistenţi de regizor, al căror nume merită reţinut, deoarece vor avea un rol important în cele ce urmează: Erik Balling şi Ove Sevel. Apare şi un cuplu, Bjarne şi Astrid Henning-Jensen, care după cariera lor de actor s-au ocupat la Nordisk de filme de scurt metraj şi documentare. Adevăratul succes l-a reprezentat însă prelucrarea romanului lui Martin Andersen-Nexø Ditte menneskebarn (1946), prin care s-au atins coarde sensibile în sufletul spectatorilor. Acesta a fost urmat de primul film danez pentru copii Those Blasted Kids (De pokkers unger, 1947), care a pornit un proces drag: producţia în serie a filmelor pentru copii. Cuplul Henning-Jensen (fiind şi ei părinţi) s-au adresat copiilor în limbajul catifelat al poeziilor, în aşa fel, încât cei micuţi nu s-au împotrivit deloc celor văzute şi auzite. Filmele au avut un mare succes, încât la Nordisk a fost creat un compartiment special pentru producţia acestora: Nordisk Film Junior, care a produs nu numai filme pentru copii, dar şi documentare, reclame şi sincrone – cu succese internaţionale. Conducătorul compartimentului a fost Ove Sevel.
În anii 1950 a scăzut interesul pentru filmele siropoase, astfel cuplul Henning-Jensen s-au preocupat din nou de producerea de documentare. Ultimul succes al lui Bjarne a fost documentarul despre Groenlanda (Where Mountains Float / Hvor bjergene sejler, 1955). Ideile sale nu au mai fost căutate, deoarece danezii treziţi din amintirile războiului mondial au vrut ceva total diferit, nici tinerii nu au mai fost văzuţi cu empatie, ci cu o abordare pesimistă şi critică. Au revenit la modă comediile de familie, ceea ce este dovedit şi de faptul că filmul cel mai mult vizionat, cu 2,4 milioane de bilete vândute, este şi astăzi filmul The Red Horses (De røde heste, 1950), realizat în baza romanului lui Morten Korch.
Erik Balling, amintit mai sus, a debutat ca regizor în 1953. Filmul său intitulat Adam şi Eva (Adam og Eva) a fost nominalizat la Premiul Bodil, ceea ce a reprezentat începutul unei cariere de poveşti. Cu câţiva ani mai târziu, pe 7 mai 1959 Nordisk a prezentat primul film danez color, în regia lui Balling. Kispus nu este doar o comedie romantică despre dragostea cu aventuri a lui Eva şi Jakob, ci este filmul care l-a transformat pe tânărul regizor într-un star.
În acest an Nordisk a sărbătorit 50 de ani de existenţă şi tot în acest an a fost realizat creaţia specială a lui Balling, turnat în Groenlanda, Qivitoq. A fost primul film danez nominalizat la Premiul Oscar. În anul următor, Balling preia conducerea Nordisk. În această perioadă nu numai că a scris şi a regizat numeroase filme, dar a fost şi producătorul multora dintre ele. Pe o perioadă de mai mult de 30 de ani (1957–1989) Balling este Nordisk Film.
