Un popor ciudat, necunoscut, vorbind o limbă enigmatică și construind un stat la fel de exotic precum Atlantida. Așa apar dacii în mintea românilor. Dar nu a fost totdeauna așa. În secolul XVIII românii ardeleni erau un grup etnic discriminat și disprețuit. Despre daci nu se știa, pe atunci, mai nimic. Așa că romanismul și latinitatea erau mult mai la îndemână în câștigarea respectului de sine și în promovarea față de ceilalți. Deși reducționiste, ele reprezentau armele extraordinarului fenomen al renașterii spirituale românești numit Școala Ardeleană.
Abia prin secolul XX oameni de știință precum Constantin Daicoviciu – un Hiram Bingham al României –, fiul său Hadrian, Ioan Horațiu Crișan, profesorii Macrea și Ioan Iosif Russu au dezgropat, la propriu, civilizația dacilor din uitare. S-a dovedit că nu erau un popor de primitivi îmbrăcați în blănuri proaspăt jupuite. Dimpotrivă, ridicau cetăți moderne pentru vremurile acelea, își modificau habitatul amenajând vaste terase pe versanții munților, ca incașii de mai târziu, acordau o grijă aparte drumurilor bine întreținute și începuseră să-și dezvolte orașele.
Dacilor, spre comunism în zbor!
Ca orice regim politic, și comunismul a urmărit să instrumentalizeze istoria în propriul său folos, mai ales prin fundamentarea teoretică și practică a necesității de a realiza „marea epopee națională”. Venită după tăvălugul anti-național al sovietizării din anii ’50, „epopeea” servea regimului pentru găsirea unei legitimități autentice, nu una bazată pe baionete sovietice. Filmele cu daci ținteauși ele în exaltarea sentimentului de independență, neglijat sub ocupanți. Evident, reversul medaliei cerea ca dacii să exprime cumva propaganda oficială. Filmul istoric românesc din comunism preia tarele omoloagelor sale sovietice, de la Potemkin (1925, r. S.M. Eisenstein) și Ivan cel Groaznic (1945–1958, r. S.M. Eisenstein) încoace: nu reflectă atât epoca despre care vorbesc ci pe aceea în care sunt făcute. Iar personajele „înaintate” exprimă, în aceste pelicule, mai mult sau mai puțin voalat, credința mistică în venirea societății marxist-leniniste. Ce mai, „pozitivii” antici sau medievali sunt niște comuniști de avangardă! Ca să nu mai vorbim că dacii sunt buni, puri, întruchiparea tuturor virtuților, iar „ceilalți” poartă pecetea relelor fără număr.
Cu toate acestea o examinare atentă va da la iveală că în ultima sută de ani (de la 1912, când se lansează Războiul de Independență – r. Grigore Brezianu, o epopee națională înainte de epopeea națională!) și până azi cinematografia română a produs 3 (trei) filme mari și late cu daci și romani. Atât. Excludem de aici super-producția Bătălia pentru Roma (1968–1969), regizată de Robert Siodmak, pentru că deși realizată prin concursul multor români, ea reprezintă o co-producție în care factorul hotărâtor a fost cel german, care impune și subiectul legat de vitejia goților. Iar proiectul Ovidiu, despre care vorbea Mircea Daneliuc prin 1994–1995 a rămas exact acolo, în stadiul vorbelor.
Impresia de supra-abundență în domeniu poate veni din avalanșa dacomaniei în domeniile istoriei și culturii. Pornită de ciudata figură a miliardarului Iosif Constantin Drăgan, prin a doua jumătate a anilor ’70, cu a sa revistă Noi, tracii!, urmată în serie de cărți, broșuri și albume, nu toate bine documentate, nu toate bine intenționate, ea își atinge apogeul prin sărbătorirea cu fast, în 1980, a „2050 de ani de la întemeierea primului stat dac centralizat sub Burebista”. Festivitățile respective au fost încununate cu un grandios (ba chiar megalomanic) spectacol de sunet, lumină și mișcare a maselor. Unii îl dau pe Sergiu Nicolaescu drept regizor al spectacolului. În fapt, reprezenta părticica unui program de creare a misticiineaoșismului, subsumată intereselor clanului Ceaușescu. Din păcate, respectiva ideologie avea exact scăderile regimului – finalitate și calitate îndoielnice, mult trogloditism și prea puțină creativitate. Chiar și așa a fost considerată prea subtilă și abandonată în favoarea unei preamăriri și mai primitive a tovarășului din Scornicești
Peplumuri prime
Sergiu Nicolaescu își amintește că, prin 1963, s-a făcut o „distribuire” sui-generis a subiectelor viitoarei epopei cinematografice naționale, prilej cu care el și-ar fi adjudecat un film cu subiect dacic, în așteptarea viitoarei consacrări cu Mihai Viteazu (1971). Că a fost așa sau nu, cercetări viitoare vor decide, pentru că amintirile numitului sunt colorate de fantasme și fantasmagorii.
Cert este că în anii ’60 se pregătesc două filme pe subiect: Dacii (1967) și Columna (1968). Producția lor cade în epoca Micii Liberalizări (1964–1971), bântuită de oarece deschidere a spiritului și o dogmă mai aerisită. Coproducțiile fiind, pe atunci, la mare modă, cele două proiecte sunt gândite și realizate astfel, chiar dacă rezultatul final nu justifică aventura. În epocă uzina de filme de la Buftea începea să duduie, încât asemenea întreprinderi de amploare erau perfect realizabile, fără a uita concursul zecilor de mii de recruți pentru figurația de mase.
Ambele scenarii aparțin lui Titus Popovici. La o primă vedere aspectul pare favorabil: cu proptelele sale politice scenaristul putea impune intrarea în producție și lansarea filmelor la public. Nu trebuie neglijat nici faptul că Titus Popovici era unul din cei mai buni scenariști români. Dar filmele cu daci și romani girate de acesta rămân niște modeste peplumuri de nivelul producțiilor B italiene. Cum, necum, deși consiliat de savanți foarte acasă în domeniu – Constantin și Hadrian Daicoviciu, spre exemplu – Titus Popovici alternează clișee stupide cu povești greoaie, fără alt merit decât acela de a oferi materie primă pentru orele de istorie ilustrate vizual.
Comedia involuntară
În ambele cazuri se pornește de la o ficțiune foarte la modă: că relațiile sexuale între femei dace și soldați romani ar fi dus la formarea poporului român. Procesul istoric neconfirmat de știință dă în cele două pelicule rezultate ilariante, sub valoarea unor filme precum Căderea Imperiului Roman (1964, r. Anthony Mann) sau spanacul numit Cleopatra (1963, r. colectivă Joseph L. Mankiewicz, Rouben Mamoulian, Darryl F. Zanuck, cu Liz Taylor și Richard Burton).
În realizare se ignoră copios un alt adevăr vizual reflectat de izvoare – că dacii erau blonzi cu ochi albaștri. Dimpotrivă, cei de pe ecrani au părul ca pana corbului, exact cât să facă legătura cu haiducii neguroși, încruntați și mai recenți, aduși și ei pe marele ecran. Cele două femei „dace” din film – Marie-José Nat în Dacii și Antoanella Lualdi în Columna – confirmă prejudecata lui Hitchcock privind lipsa de mister a brunetelor. După cum lipsite de orice aură de mister sunt și abordările regizorale – și asta în cazul unor subiecte cufundate în ceața enigmei până în ziua de azi.
La acea dată nu se tipăriseră lucrările fundamentale ale unor Mircea Eliade, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Ioan Horațiu Crișan, Ioan Iosif Russu, Traian Herseni, Romulus Vulcănescu, Horia Barbu Oprișan sau Ion Ionică. Ele ar fi permis o cu totul altă abordare a unui asemenea subiect pretențios cum este viața dacilor. Oricum, regizorii români ai perioadei nu obișnuiau să citească prea mult și nici nu se împiedicau în necesitatea documentației.
Dacii lui Nicolaescu
Așa apare filmul Dacii (1967), lung-metrajul de debut al lui Sergiu Nicolaescu, un regizor pasionat de partea tehnică și spectaculară, nu de aspectele umane ale poveștii. Rezultatul: actorii îmbrăcați în vestmintele antice nu-și pot reprima încântarea de a le purta și se mișcă aidoma siluetelor de carton din teatrul de păpuși, pe fondul dialogului prolix (mai ales în scenele romanilor, mult mai blonzi decât dacii, cu toate că izvoarele spun altfel). Secvențele de luptă mobilizează regimente întregi, dar mărimea efectivelor nu compensează lipsa dinamicii, poate și pentru că soldații romani aduc prea mult cu răcanii armatei populare române pășind agale pe tarla. Îi putem găsi regizorului o scuză: era lipsit de experiență, la primul blockbuster din carieră.
Protagonista feminină Meda – Marie-José Nat – reușește, pe alocuri, să insufle oarecare magie în jocul ei cu fratele Cotyso (Alexandru Herescu) dacă nu ne-am da seama, la o privire atentă, că vedem o relație destul de incestuoasă (împotriva celor intenționate de autori, evident). Carențele îndrumării actorilor și ale montajului se văd și spre sfârșit, când Meda face un salt brusc și nepregătit prin nimic de la ură pentru romani la dragostea cea mai ilogică (ca să nu-i spunem destrăbălată). Avem aici un parcurs imitat și de Antoanella Lualdi în Columna, ca o demonstrație a unității de stil scenaristic.
Sigura secvență memorabilă a filmului o constituie aruncarea în sulițe a lui Cotyso. În rest, operatorul Costache Ciubotaru nu depășește descriptivismul turistic, iar prestații actoricești demne de menționat nu se înregistrează, afară de apariția episodică a regizorului însuși, suficient de redusă pentru a rămâne pasabilă. Un câștig al filmului îl reprezintă înființarea școlii românești de cascadorie, prin strădaniile organizatorice ale aceluiași Sergiu Nicolaescu, el având grijă să găsească finanțarea și logistica necesare.
Din dac în puț
Columna (1968) trebuia să fie o continuare a primei părți. De ce a fost schimbat regizorul nu știm, cert e că Mircea Drăgan reprezenta calul mai puțin talentat, dar la fel de prolific, pe care paria Titus Popovici ca soluție de rezervă. Receptacolul tuturor comenzilor importante de partid și de stat o preia și pe aceasta (poate fiindcă Sergiu Nicolaescu se plictisise de tematică, în favoarea lui Fenimore Cooper și Mihai Viteazu).
Scenariul acumulează chiar mai multe kitch-uri decât predecesorul. Daca Andrada (Antoanella Lualdi) îl urăște de moarte pe romanul Tiberius (Richard Johnson) într-atât încât se răzbună făcându-i un copil. Tratarea etnogenezei poporului român „din contopirea dacilor cu romanii” (prin sex, am adăuga noi) nu se ridică peste nivelul unei broșurele de școală ajutătoare. Din noua risipă de exotism îndoielnic ne asaltează situații de un comic involuntar cuprinse într-un story întins pe mai mult de 130 de minute. Totul filmat destul de plat de operatorul Nicu Stan. Pe scurt, un film pentru proști.
Pelicula are totuși mai mult nerv decât precedenta, scenele de bătălie sunt mai alerte (cu precădere lupta finală). Culmea, dintr-o bălmăjeală cinematografică incoerentă rămân câteva prestații actoricești valoroase. Emil Botta revine episodic în rolul Marelui Preot devenit profetul ascuns, încrucișare de Orfeu și păstor, o apariție tulburătoare și dintre cele mai adevărate ale filmului. Actorii străini se achită profesionist de roluri și atât. În schimb Ștefan Ciubotărașu face, prin Ciungul, unul din ultimele sale roluri memorabile, mărturie pe celuloid a puterii actorului valoros de a înfrânge stupiditatea scenariului și incompetența realizatorilor. Ion Dinică pare născut pentru replici memorabile (spune el, în rolul trădătorului Bastus: „în nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și m-a hrănit” – replică soră cu „Nu trageți, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!”).
Stăpânul ecranului
Ilarion Ciobanu joacă unul din cele mai frumoase roluri din întreaga istorie a cinematografului românesc. El sparge ecranul, fură toate scenele, îi eclipsează cu brio pe toți ceilalți protagoniști, domină întregul prin personalitatea mai mare ca viața pe care și-o croiește – luptătorul dac Gerula. Tenacitate, fanatism, flexibilitate, anduranța luptătorului de guerillă, setea de viață dar și de moarte, capacitatea de a trăi la maximum fiecare clipă, intensitatea și încă o mie de epitete și adjective le-ar merita Ilarion Ciobanu pentru acest rol teribil. Ceea ce am spus la Ștefan Ciubotărașu se aplică și aici cu prisosință.
Cum să nu faci filme cu daci
Ultimul film de pe listă vine în pregătirea a „2050 de ani de la întemeierea statului centralizat dac sub Burebista”, a căror sărbătorire cu fast urma în 1980. Burebista (1980) se filmează sub regia lui Gheorghe Vitanidis. El a fost dintotdeauna un băiat bun al filmului românesc, în sensul că nu a pus și nu a ridicat niciodată probleme forurilor conducătoare, a făcut ceea ce i s-a ordonat și nu a încercat, nici din greșeală, să aducă talentul său în conflict cu viziunea oficială. Îl recomandau titlurile trecute: Băieții noștri (1959), Gaudeamus igitur (1965), Ciprian Porumbescu (1973) – filme liniștite, fără mari probleme, respectuoase față de comanda oficială.
De aceea e Burebista un film lung (136 de minute) și plicticos, greu de urmărit. Ca și în peliculele înaintașe, stindardul dacic-balaurul – arată meschin și urât comparat cu zveltețea originalului. Ca și Amza Pellea în precedentele tentative, este acum rândul unui alt gigant actor, George Constantin să devină efigie decupată în carton, simplu flașnetar al propagandei oficiale de proastă calitate. Semnătura pe scenariu și-o pune scriitorul, profesorul, fostul diriguitor al cinematografului românesc și academicianul Mihnea Gheorghiu. Din păcate, pe lângă aducerea agatârșilor (dar nu și a pârșilor de alun) într-un secol când erau demult dispăruți, scenariul cedează în cele esențiale propagandei de partid. Ideile unor Pârvan sau I.I. Russu, presărate în scriitură, se pierd în zgomotul doctrinei arierate a ceaușismului. Ca atare personajele vorbesc în lozinci sau citate selectate din autori antici, când nu exprimă aproape mistic certitudinea că va veni odată comunismul biruitor. Ele, personajele, se mișcă teatral, ceea ce n-ar fi rău, dacă n-ar face-o în stilul montărilor tematice din Cântarea României. La filmele precedente regele dac era doar un primus inter pares. În Burebista omonimul face obiectul unui cult al personalității poate mai puțin legat de realitatea antică, dar reflectându-l în mod sigur pe cel de la curtea lui Ceaușescu. Imaginile nu depășesc pitorescul turistic. Iar cea mai bună performanță actoricească îi aparține cascadorului Soby Cseh, în rolul generalului Viscol.
Concluzionând, trebuie să spunem că filmele cu daci și romani, peplumurile românești adică, au reprezentat niște nereușite artistice. Prin lipsa lor de subtilitate și viziune, cât și prin nepregătirea vis a vis de grandoarea și profunzimea subiectului, cele trei titluri și-au adus o mare contribuție la discreditarea temei dacice, și nu numai în cinematografie.
