Willy evadează, Bruce Willis moare, Tom Hanks se întoarce de pe insulă, iar soia verde se face din cadavre. Toate aceste lucruri aflăm din trailerele filmelor, respectiv din textul de mai jos. Spoiler alert.
Fuguţa spre vizuina iepurelui
La începuturile artei cinematografice proiecţia trailerelor avea loc după filmul propriu-zis (de aici şi denumirea). Geniile în marketing din era noastră erau de părere că publicul – dintr-o dată confundat de complicaţiile secolului 20 – va avea nevoie de reclame la filme care pe de-o parte să-i scoată din miracolul suprareal al aventurii cinematografice trăite trup şi suflet, şi, pe de-altă parte, să le trezească interesul pentru noile filme care urmează să ruleze. Desigur, lumea părăsea sala în timp ce aceste reclame încă rulau, iar experienţa cinematografică o disecau în timpul drumului spre casă. Drept urmare, trailere au ajuns repede înaintea filmelor.
În anii ’50 a intrat la modă prezentarea trailerelor sub forma unor naraţiuni epice, precum şi sub forma unor texte din care reiese o scurtă poveste, însă încă de pe-atunci se obişnuia captarea atenţiei printr-un montaj de fragmente din cele mai impresionante scene.
În anii ’60 au dispărut textele subtitrate, naraţiunea a rămas parţial, tehnicile de montaj au suferit însă schimbări majore odată cu apariţia noilor maeştrii ai Hollywood-ului nou. Atunci când a lucrat la realizarea trailerelor pentru Lolita, Dr. Strangelove şi 2001. O odisee spaţială, Stanley Kubrick a încercat să capteze atenţia viitorilor spectatori prin regândirea tehnicilor dinamice de montaj ale lui Arthur Lipsett şi Pablo Ferro. Scenele selectate şi muzica aleasă tocmai în acest sens şi-au atins scopul: trailerul prezenta atmosfera specifică operelor lui Kubrick, însă momentele-cheie, secretele sau motivaţiile personajelor au rămas ascunse.
Până şi în ziua de astăzi trailerele urmează această metodă: „Vrei să ştii cât de adânc este în vizuina iepurelui?” – întreabă Morpheus în trailerul Matrix, în timp ce întrezărim în spate câteva secvenţe incredibile de acţiune. Da, al naibii de mult aş vrea să ştiu! Mai recent Mad Max a făcut senzaţie cu un trailer spectaculos, în care se schiţează numai acţiunea şi lumea post-apocaliptică, în timp ce nişte maşini fantastice şi ceva figuri se rup în mişcări de dans. Numai vocea lui Don LaFontaine – odihnească-se în pace –, legenda trailerelor îi mai lipsea. Dar avem şi un alt exemplu de trailer, unul dintre cei mai buni din ultima vreme: câţiva tineri ies în fugă de la o petrecere, sunt filmaţi cu o cameră de mână, explozie, în imagine intră capul Statuii Libertăţii, întuneric. Nici măcar nu a apărut titlul filmului, dar deja toată lumea vroia să vadă Cloverfield.
Aceste trailere redau atmosfera, contextul, tonul filmului în aşa fel încât să păstreze viu interesul spectatorului până la premieră. Însă mai rar se întâmplă aşa în ziua de astăzi.
Spoiler: urmează spoilere
Astăzi trailerele n-au nici o problemă în dezvăluirea scenelor cheie ale filmelor, celor mai suprinzătoare răsturnări de situaţie, momentelor culminante ale acţiunii, secretelor ce ascund personajeleprincipale şi secundare. Din trailerul pentru Terminator – Salvation aflăm că Marcus Wright (Sam Wothington) este un robot care se crede uman, iar în trailerul pentru Genysis apare super-robotul John Connor (Jason Clarke). Dar istoria trailerelor este presărată cu spoilere şi mai mari.
O categorie reprezintă trailere care urmează structura tripartită a introducerii-intrigii-deznodământului în dezvăluirea acţiunii filmului. Un exemplu ilustru în acest sens este trailerul pentru Naufragiatul (Cast Away), în care calvarul personajului interpretat de Tom Hanks ne este prezentat de la momentul prăbuşirii avionului până la ultimul cadru al filmului. Prin urmare, dacă cineva doreşte să economisească cele două ore dedicate show-ului de supravieţuire al acestui businessman naufragiat pe o insulă pustie, poate să se mulţumescă şi cu cele două minute ale trailerului, din care oricum află că nu e nici o problemă, personajul principal va învăţa cum să facă foc, şi va scăpa şi de pe insulă.
Există şi trailere, care nici măcar nu trebuie să se ţină de această structură canonică tripartită, pentru a dezvălui cele mai importante momente ale filmului. În trailerul filmului The Island din 2005, la un moment dat se spune că „Insula nu există!”, şi mai aflăm şi că personajele principale (Ewan McGregor şi Scarlett Johansson) sunt clonaţi. Şi aşa mai departe. În trailerul pentru clasicul Carrie ne şochează momentul duşului de sânge, din cel pentru Cele două turnuri aflăm că Gandalf nu a murit atunci când a căzut cu Balrog în prăpastie. În trailerul pentru Speed autobuzul sare în aer, în Total Recall Quaid (Arnold Schwarzenegger) îşi împuşcă soţia (Sharon Stone) şi mai rosteşte şi celebra frază. E nevoie de mult tupeu să dezvălui poanta filmului în trailerul pentru prima parte a Planetei maimuţelor – nu spun ce anume, sper că toată lumea ştie. Dar de fapt, de ce nu, cui îi pasă: planeta maimuţelor este Terra din viitor. Şi mai este şi Soia verde (Soylent Green). Mâncarea uniformizată a locuitorilor de pe planeta de noroi, suprapopulată, secată de resursele de materii şi de energie, transformată în seră, se produce de fapt din carne de om. La sfârşitul trailerelor apar cadavrele: sunt târâte, agăţate de cârlige metalice. Şi trebuie să ştim pentru orice eventualitate că Willy va scăpa. Dacă cumva nu avem timp să vedem scena din trailer, ajunge să aruncăm o privire pe afişul filmului.
Prezentare de produse
Dar oare de ce simt nevoia realizatorii trailerelor să trădeze cât se poate de mult despre filme? Pentru bani, desigur. Interesul studiourilor este să atragă cât mai mulţi spectatori la filmele în care au băgat bani grei. Iar dacă cei de sus sunt de părere că reclama eficientă la un film se face dezvăluind atuurile unui film, cele mai suprinzătoare momente, cele mai nostime sau cele mai tari caractere, atunci ei vor sacrifica cu inima împăcată nevoia pentru integritatea experienţei cinematografice a spectatorului în favoarea profitului sigur.
Ia uitaţi, în Fast and Furious 7 o maşină va sări printre zgârie-nori, răposatul Paul Walker va sfida legile fizicii scăpând de pe marginea unei prăpastii, iar Michelle Rodriguez se întoarce din lumea morţilor!
Dacă-şi permit să dezvăluie asemenea scene faine, cu siguranţă vor mai fi în film câteva similiare, nu? Hai la cinema!
În următorul film Marvel o să apară cutare şi cutare super eroi.
Filmul mai are un an până la lansare, însă figurinele se pot achiziţiona la preţ redus din webshopul nostru deja!
Raţiunea funcţionează, afacerea înfloreşte. Filmul este un produs. Studiourile nu sunt fani, pot însă să se pună în mintea fanilor. Prima dată e nevoie de o ştire scurtă, după aceea pot urma trailerere pentru trailerele trailerelor. Procedura durează luni întregi, având drept scop aţâţarea viitorilor spectatori. În dresajul de animale se foloseşte acestă metodă de foarte mult timp, şi-a dovedit eficacitatea. Stăm cu sufletul la gură, după care mai stăm încă puţin cu sufletul la gură, şi primim între timp noi şi noi promisiuni, cât de bine o să ne meargă cândva în viitor. Aşa cum se întâmplă şi cu animalele, şi aici e posibil ca în ziua cea mare (În sfârşit, uite mâncarea, în sfârşit, uite filmul!) potenţialii spectatori să nu mai găsească experienţa cinematografică la nivelul aşteptărilor. Tron: Legacy a durat doi ani, de la publicarea primei imagini cu motorul verde de către Disney, însă până la momentul în care filmul a ajuns la cinema, atât fanii, cât şi simplii spectatori erau deja atât de saturaţi de duzinele de trailere, încât pur şi simplu nu s-au mai dus la film.
Ne-au tras în piept
Studiourile au puteri omnipotente nu doar în ceea ce priveşte cantitatea trailerelor, cât şi în ceea ce priveşte calitatea lor. Iar acest lucru rezultă în faptul că trailerele devin deceptive din mai multe puncte de vedere. De pildă, unde este în X-Men Origins: Wolverine Ciklon care are câţiva ani, când apare în trailer? Sau ce se întîmplă cu scena în care Keanu Reeves trage prin geamul maşinii în Point Break? De fapt, în asemenea cazuri studioul ia materialul brut al filmelor doar pe jumătate gata, iar compania încredinţată cu montajul taie după placul său, fără avizul directorului. Cu aceste secvenţe se va putea vinde produsul finit. Materialul filmat va ajunge la departamentul de montaj după apariţia trailerului, acolo însă regizorul şi montorul pot să taie tocmai secvenţele folosite pentru trailer. Criteriul care primează în această fază este şlefuirea până la perfecţie a filmului, nu atragerea spectatorilor. Un exemplu deosebit de elocvent în acest sens este un trailer timpuriu – prezentat cu câţiva ani înainte de premieră – pentru Imperiul contraatacă, unde Luke şi Leia aproape că se sărută, iar C-3PO hăcuieşte câţiva mascaţi.
O altă problemă gravă în ceea ce priveşte felul în care un studiou tratează trailerele este faptul că trailerul poate să mintă în ceea ce priveşte atmosfera şi genul filmelor. După ce au văzut primele imagini din a treia parte a seriei Omului de fier, toată lumea era ferm convinsă că va fi o istorie tragică cu super-eroi. Desigur, dezamăgirea a fost inevitabilă, nici vorbă de abordarea realistă şi de drama promisă. La fel s-a procedat şi în trailerul filmului Inglourious Basterds, care promitea o orgie a acţiunilor de nimicire a naziştilor, după estetica filmului Kill Bill. Shosanna – care este până la urmă personajul principal al filmului – se arată numai pentru o fracţiune de secundă, figura lui Eli Roth îi toacă pe nemţi într-o măsură care nu se regăseşte în film. Trailerul pentru Drive! a fost realizat în spiritul filmelor de acţiune, dar în aşa măsură încât o femeie a vrut să dea în judecată studioul căci nu a primit acel clon de Fast and furious la care s-a aşteptat. Sau mai este şi Sweeney Todd, ceea ce au încercat să vândă ca un film horror, simplu şi cu o narativă lineară. Numai pe alocuri se cântă în trailer, nici vorbă de musical. Ceea ce este un lucru bun, căci este unul dintre puţinele cazuri – lângă Transcendence – când trailerul iese mai bine decât filmul. Cel mai recent au încercat să comercializeze drept film cu supereroi pelicula Birdman ceea ce se poate înţelege cumva într-un sens. Căci cum altfel să faci reclamă la acest film? Studioului nu i-a mai păsat că tocilarii care ar fi vrut să vadă un film Marvel în loc de acest film burduşit de reflexii autorale, sufocat de incursiuni filosofice şi mai având şi tobe de jazz în fundal au părăsit înjurând sălile de cinema.
Cui îi pasă că Willy va scăpa?
În mod curios, înainte de trailere încă nu clipeşte cu litere mari şi roşii inscripţia de „spoiler alert” (alertă spoiler). Se pune întrebarea, ar fi oare nevoie de aşa ceva? De altfel, mai există problema spoilerelor? Căci ajunge să ne gândim, e un sentiment plăcut să revezi filmele (să reciteşti cărţi, să reasculţi piese de muzică). Este un sentiment fantastic să reciţi pe de rost dialogurile de parcă ai fi un actor amator de sincronizare, îţi place să te pierzi din nou şi din nou într-o scenă de acţiune, să redescoperi fineţurile regiei, sau pur şi simplu să râzi copios din nou la o scenă haioasă. Toată lumea ştie că Darth Vader este tatăl lui Luke, şi totuşi acest lucru nu împiedică pe nimeni să revadă filmul.
Explicaţia este că filmul e mai mult decât doar o naraţiune. Dacă cunoaştem intriga, putem să ne concentrăm asupra altor detalii. Secvenţa scenelor, eventuale comentarii, cum ne simţim privind acest film, cum se construieşte misterul, poantele, o urmărire cu maşina. Putem să fim atenţi la felul în care se construiesc punctele culminante sau însuşi finalul (care ne-a ţinut în suspans prima dată), respectiv cum sunt acestea toate integrate în ansamblul filmului. Spectatorii cu frica de spoilere ar trebui să exercite o autocritică serioasă atunci când afirmă că nu mai poţi savura la fel Planeta maimuţelor dacă-ţi şopteşte cineva care va fi supriza de la final. Mai mult chiar, faptul că ştii că acţiunea filmului are loc pe Terra poate să ne ofere o nouă perspectivă pentru unele secvenţe ale filmului. Acesta este motivul pentru care filmele axate pe poante ale lui M. Night Shyamalan pot fi revăzute şi savurate de mai multe ori. Sau toată lumea a văzut Al şaselea simţ (The Sixth Sense) numai o singură dată? Un băieţel vede morţi şi Bruce Willis este şi el mort. Da, nu mai avem parte de surpriza de la final, însă putem să revedem filmul şi să încercăm să ne dăm seama cum funcţionează, cu ce metode operează regizorul. Sigur vom reuşi şi va fi bine. În Suspecţi obişnuiţi (The Usual Suspects) avem de-a face cu Verbal (Kevin Spacey) care-i trage în piept pe toţi, el fiind Keyser Söze. Ce poate fi mai plăcut: faptul că afli cum a reuşit să-i vină tuturor de hac, sau să afli că le-a venit tuturor de hac. Desigur, gusturile diferă, fiecărui poate să-i placă altceva. Iluzia şi atmosfera încărcată a povestirii, a basmului, sau puterea suprizei se vor estompa puţin, desigur, căci suspansul este parte integrantă a unei povestiri. Însă nici o povestire nu are la bază doar poante.
Hitchcock a abandonat această abordare perceptuală de bază în Funia (Rope), unde trailerul trădează nemilos finalul filmului. Cei doi ucigaşi tineri se dau de gol şi se află unde au ascuns cadavrul. Funia examinează procedura investigaţiei, motivaţiile ucigaşilor (sau lipsa motivaţiei). Cunoscând deznodământul, desluşirea tematicii, respectiv interpretarea firului narativ devin emai uşoară. Aşa cum se întâmplă şi în cazul unui episod cu Columbo. Astfel avem ocazia să ne punem întrebarea, cum şi cu ce mijloace poate cineva să construiască dintr-o acţiune cu finalul făcut public în mod ostentativ, lipsit de surpriza deznodământului iluzia unei investigaţii pline de suspans şi de dinamism. Cum poate să creeze o iluzie care nici nu ar trebui să funcţioneze ca o iluzie – dacă credem în teoria spoilerelor.
