Regizorul vasluian – îl numim astfel nu doar pentru că este „de baştină” din Vaslui, ci şi pentru că este singurul regizor român care a impus un alt topos citadin în filmul românesc, altul decât cel bucureştean, chiar dacă oraşul nu este numit în filmele sale – Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema Românesc (sintagma, lansată de Alex. Leo Şerban, este mult mai potrivită decât cea de Noul val). Cel puţin în primele sale două lungmetraje, A fost sau n-a fost? şi Poliţist, adjectiv, Porumboiu se dovedeşte a fi un mare regizor. Despre reţinerile semnatarului acestor rânduri cu privire la cea mai recentă premieră a sa, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, veţi putea citi în partea a doua a acestui text.
Până la debutul în lungmetraj (A fost sau n-a fost?, 2006), Corneliu Porumboiu a realizat câteva scurtmetraje care anunţau in nuce un regizor veritabil, cu o personalitate marcantă, lipsit(ă) de inhibiţii. Pe aripile vinului (2002) şi Călătorie la oraş (2003), filme „de studenţie”, sunt două mici bijuterii, pline de umor hâtru, despre oameni obişnuiţi plasaţi în situaţii mai mult sau mai puţin obişnuite. Este de reţinut aici talentul de povestitor al regizorului-scenarist, dar şi capacitatea de a defini succint psihologia personajelor – în general „eroi fără glorie” (şi, nu în ultimul rând, lansarea unui actor: Ion Sapdaru). Mai ambiţios, dar nu neapărat mai reuşit, este mediumetrajul Visul lui Liviu (2004), incursiune într-un mediu social periferic, exerciţiu de realism cu un final ambiguu-oniric. Toate aceste filme au circulat şi au fost bine primite în festivaluri naţionale şi internaţionale, Visul lui Liviu fiind proiectat la Berlinala din 2006 în tandem cu mediumetrajul Tertium non datur al lui Lucian Pintilie (adaptare a nuvelei Capul de zimbru a lui Vasile Voiculescu), la dorinţa expresă a acestuia din urmă. Visul lui Liviu poate fi considerat şi un antrenament în vederea realizării primului lungmetraj –asemeni mediumetrajului Marilena de la P7 (2006) al regretatului Cristian Nemescu, rămas în istoria filmului românesc cu un singur lungmetraj: California Dreamin’ (2007) –, chiar dacă cele două filme nu (se) prea (a)seamănă. „Antrenamentul” a dat roade şi debutul lui Corneliu Porumboiu a fost mai mult decât onorabil: a fost de excepţie.
Lansat în premieră absolută la Cannes în 2006, distins cu Camera d’Or, (re)lansat la scurt timp în România la TIFF-ul clujean, unde obţine Marele Premiu / Trofeul Transilvania,A fost sau n-a fost? esteunul dintre cele mai bune filme româneşti ale deceniului respectiv, dar şi unul dintre (printre primele, de altfel) titlurile de vârf ale Noului Cinema Românesc (cum a fost botezat „Noul val” de către Alex. Leo Şerban). Ceea ce „îţi ia ochii” la prima vedere în acest filmeste umorul perpetuu, funcţional, deşi uşor amărui. La o a doua vizionare, i se relevă şi dimensiunea tragică, „îngropată” într-un alt nivel al lecturii. De reţinut că, deşi lucrează cu „poncife” – un oraş de provincie mizer, indivizi rataţi, absenţa perspectivei de viaţă etc., etc. –, Corneliu Porumboiu reuşeşte un film curat, fără retorică de duzină, onest, profund şi amuzant în acelaşi timp. Prima parte a filmului ne introduce în atmosferă prezentându-ne într-o manieră aproape convenţională personajele: Tiberiu Mănescu (Ion Sapdaru) – un profesor de istorie alcoolic şi îndobitocit de sărăcie; Emanoil Pişcoci (Mircea Andreescu) – un pensionar suportându-şi bătrâneţea şi singurătatea; Virgil Jderescu (Teodor Corban) – oportunist şi semidoct patron al unui minuscul post local de televiziune. Traseele celor trei se intersectează atunci când Jderescu, în criză de subiecte şi de protagonişti, îi invită, în ajunul Crăciunului (după 14 ani de la evenimente), la un talk-show pe tema Revoluţiei din decembrie 1989 în oraşul lor (recognoscibil – pour les connaisseurs! – ca fiind Vasluiul). Aici intervine performanţa formală a scenaristului şi regizorului Corneliu Porumboiu, demonstraţie de virtuozitate profesională (virtuozitate tot mai vizibilă în următoarele sale lungmetraje, nu întotdeauna benefică): mai mult de jumătate din film se desfăşoară într-un studio de televiziune amărât, improvizat într-un apartament de bloc, cu doar trei personaje „la vedere” (şi cu „secundarul” cameraman Costel – Lucian Iftime – patru), care dezbat pe tema lui „a fi sau a nu fi rivoluţie”, cu toată seriozitatea posibilă (dar şi cu un involuntar umor de situaţii şi de limbaj, de unde tragicul intrinsec), fapt ce presupune şi bunăcredinţă (evident nu absolută) – din partea lui Mănescu, şi candoare (dar nu neapărat nevinovăţie) – din partea lui Pişcoci (preocupat mai mult să apară în cadru, să fie văzut de concitadini), şi ipocrizie (sau chiar o totală lipsă de interes faţă de subiect, altul decât să-şi facă emisiunea) – din partea lui Jderescu. Cele trei personaje sunt aproape prototipice, relevante pentru modul de percepere a evenimentelor „decembriste”, cum prototipice sunt şi personajele care nu apar în cadru, extrem de bine realizate – vii, credibile, veridice –, ale celor care sună în direct (aşa cum dă bine în orice talk-show care se respectă) şi intervin în emisiune, relevând o serie de atitudini intrate în cotidian: de la indiferenţă, oportunism, înţelegere superficială, până la cinismul celui care a ştiut să profite de situaţie (a se vedea presupusul securist ajuns om de afaceri prosper) sau la resemnarea plină de compasiune a celui rănit, marcat, dar nu înfrânt (femeia al cărei fiu a fost ucis în Revoluţie).
Corneliu Porumboiu realizează în A fost sau n-a fost? – asemeni sociologilor care analizează în amănunt o comunitate, un microunivers, pentru a trage concluzii general valabile – un studiu în „cheie minoră”, aparent minimalist, esenţial şi profund în fapt. Personajele nu sunt absolut pozitive sau negative, dimpotrivă, sunt nuanţate, la limita ambiguităţii, după cum nici răspunsul la întrebare nu este tranşant. De fapt, nu se dau verdicte. Şi nici nu este important răspunsul, important este să nu uităm, să avem curajul de a ne privi unii pe alţii în faţă. Faptul că nu ştim ce s-a întâmplat în decembrie 1989 (sau în orice alt moment similar), ori că aşteptările, speranţele au fost mai presus de realitatea ulterioară, nu este, nu poate fi o scuză pentru a renunţa la demnitate, la verticalitate, la onestitate. A fost sau n-a fost? este, deocamdată, cel mai izbutit film al lui Corneliu Porumboiu, devenind parcă tot mai bun cu fiecare nouă vizionare.
Următorul său lungmetrajul este unul „cu cântec”. În Poliţist, adjectiv (2009), virtuozitatea profesională depăşeşte – cu voia regizorului-scenarist – viziunea auctorială. Aici, precum în precedentul lungmetraj, dar şi ca la unii confraţi de „val” (Cristi Puiu, Radu Muntean, Călin Peter Netzer), minimalismul – a se citi (şi) precaritatea financiară – este transformat în virtute. Şi aici sunt mai multe nivele de lectură, de interpretare. Este, în primul rând, la nivelul subiectului, vorba despre o problemă morală, respectiv dilema lui Cristi (Dragoş Bucur), tânărul poliţist obligat să aleagă între aplicarea rigidă, „în literă”, a legii – stilul Javert –, sau, dimpotrivă, acordarea de circumstanţe atenuante unei victime – liceanul care fumează iarbă, dar este şi un mic dealer printre colegi –, nu atât inocente, cât mai degrabă naive. Chiar dacă perspectiva narativă este cea a poliţistului de bună credinţă, ramificaţiile poveştii sunt subînţelese, sugerate, spectatorul completând ceea ce nu se vede, nu este prezentat explicit pe ecran: mediul familial al liceanului, anturajul, iubita din cauza căreia rivalul său îl toarnă la poliţie, lumea interlopă, o anume rigiditate a sistemului poliţienesc ş.a.m.d. Un alt nivel este cel al puterii cuvântului (tratată „laic”, fără metafore sau simbolisme forţate), forţa nimicitoare a acestuia, raportul semnificat-semnificant etc. În acest ultim context, dar nu numai, antologică este multcomentata secvenţă din biroul căpitanului Anghelache (Vlad Ivanov) în care acesta îi demontează lui Cristi toate argumentele în favoarea „protejatului” său (liceanul prin a cărui arestare nu se va rezolva fondul problemei, el fiind prea puţin important în sistemul taficanţilor de droguri). Cum anume? Apelând la DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române). Citind definiţie după definiţie („în litera legii”), fără nuanţe, căpitanul îi demonstrează subalternului că nu e loc de dezbateri morale, afective, de interpretări: „obiectivul” este vinovat, şi cu asta basta. Silogistic, dar eficient. Când legea se va schimba, o vom respecta-o pe aceea, până atunci… Finalul cade ca o ghilotină, tranşând dilema morală, fără ca regizorul să se pronunţe în favoarea sau împotriva acestui deznodământ.
Dar cel mai ambiţios în Poliţist, adjectiv este aspectul formal, modul de cinematografiere, manierismul asumat. Există minimalism, dar este vorba despre o abordare orgolioasă şi lucidă, discursul regizoral al lui Corneliu Porumboiu transformând aparentul handicap în avantaj. Economia de cuvinte, lungile secvenţe de urmărire pe străzile unui orăşel provincial (recognoscibil, iarăşi pour les connaisseurs, Vasluiul), filmate aproape în timp real, monotonia aparentă, lentoarea nu lipsită de tensiune, importanţa acordată gesturilor mărunte, atenţia pentru detaliu (de la vestimentaţia personajelor, până la, să zicem, gestul prin care Cristi ridică de pe jos restul unui joint şi îl miroase profesionist) – toate acestea îi dau filmului o forţă care depăşeşte aparenta banalitate a demersului cinematografic, conferindu-i substanţă şi forţă, performanţă la îndemâna doar a unui regizor autentic, a unui regizor de vocaţie, a unui mare regizor. Şi în primele sale două lungmeraje, Corneliu Porumboiu este un mare regizor!
